Nisip mișcător

Ăștia

...

Ne sorb ăștia viața însetați

Colindându-ne cu zumzet de ispite,

De-a ne-nchina măștilor vopsite

În culori stridente, dichisite,

Sărmani vânduți și iarăși cumpărați!

...

Și dacă viața încă ne e dragă,

Au ăștia grijă să ne dreseze bine,

Pentru-a privi doar cum se cuvine,

Contactele cu lumile străine

Mai nimic să nu se nțeleagă!

...

Sărmani vânduți și iarăși cumpărați

Vopsiți în culori stridente, dichisite,

Colindându-ne cu zumzet de ispite,

Voi ăștia, posesori ai vieților finite,

V-am colindat. Ne dați ori nu ne dați?

La noi
...
Goliciunea astei lumi este-atât de evidentă,
Că nimic din ce se face nu-i spre-a omului zidire,
Totu-i pierdere de vreme, măști și doar închipuire,
Zbatere pentru avere și pentru falsă strălucire!
...
Lumea se supune oarbă teluricului excrescent,
Jugul simțurilor crește peste-al omului grumaz,
Mult prea plin de sine omul nu e niciodată treaz
Și-n goana după plăceri, va pieri, concupiscent!
...
Nici copiii nu-s lăsați să crească în legea firii,
Somnambuli rătăcitori departe de-a vieții cale,
Fiind tăvăliți de mici prin poftele primordiale,
Ratând și ei precum părinții, cărările mântuirii!
...
Toată lumea se închină unor Dumnezei scorniți,
Omul dorind a fi sclavul propriilor închipuiri,
Idoli falși slujiți de preoți împărțitori de amăgiri
Amăgitori de omenire, la rându-le orbi rătăciți!
...
Asta-i lumea noastră azi, o corabie-n derivă,
Împărțită între demoni ce în umbră se ascund
Și în timp ce omul doarme până nu se știe când,
La noi popii-ngrașă porcii cu prescure și colivă!

Ai nimănui
...
Dincolo de tot și toate suntem noi și-a noastre vise,
Care-n lumea tot mai goală ne sunt tot mai interzise,
Toate-s ferecate-n lanțuri, transformate-ntr-un coșmar
Și orice zbatere și luptă se dovedesc a fi-n zadar!
...
Lumea este sub obrocul întunericului greu,
Toate merg înspre pustiul rămas fără Dumnezeu,
Toate sunt o coajă goală învelită în sclipici,
Toți se zbat să pară mari însă parcă-s tot mai mici!
...
Pofta stăpânește totul, rage-n oameni ca un leu
Lanțul poftelor atârnă, peste suflet, tot mai greu,
Viciile sunt la modă, viciu-nseamnă viață bună,
Iar înțelepciunea zace, părăsită, în țărână!
...
Omul bântuie bezmetic, rătăcind drumul și scopul,
Cum era odinioară atunci când l-a lovit potopul,
Poate când a fost creat s-a strecurat o greșeală,
Pentru că n-a ieșit ființă, ci un soi de formă goală!
...
Cândva înțelepții lumii au lăsat cuvinte grele
Pătrunși fiind de adevărul aflat dincolo de stele,
Dar cu timpul omenirea a pierdut vechea lumină,
Ca un copac ce-n furtună este smuls din rădăcină!
...
Dincolo de tot și toate, suntem gânduri, suntem vise,
Care-n lumea tot mai goală ne sunt tot mai interzise,
Toate-s ferecate-n lanțuri, transformate-ntr-un coșmar
Și orice zbatere și luptă se dovedesc a fi-n zadar!
...
Lumea-n care ne-am născut e parcă tot mai departe,
Speranțele ce n-au murit, sunt nădăjduiri deșarte,
Lumea noastră e pe ducă. Ducă-se, de-i voia Lui
Oricum sub cerul tot mai gol am ajuns ai nimănui!

N-aș vrea să spun ce, sau cum sunt.
Despre astea, niciun cuvânt
Este suficient să știu
Că pot să fiu
Exact ce sunt.
...
Căci în zadar
Încerc să par
Ce n-aș putea să fiu!
...
A da un sens vieții mele
Aici pe pământ
Nu-nseamnă-a aspira la stele,
Ci a putea atât să spun:
Că eu, pur și simplu, sunt!
...
Și dacă nu-s, că nu pot fi
Ce-aș vrea să fiu fără să par
Mi-e căutarea în zadar
Și cazna-mi fără de hotar
M-aruncă printre erezii?
...
Și-atunci mă-ntreb, de unde vine,
Acest îndemn ce nu-mi dă pace,
Să rup din lumile divine,
O scânteie care-mi place
Și care vrea doar să se joace
Cu scânteile din mine
Scriind versuri în ciorchine,
...
Strofe zeci cuminți și calde
Pentru oameni cumsecade?
Dar când oamenii s-or duce,
Printre stele, să se culce
Cine după ei să urce,
Să le facă sonmnul dulce,
Au nu scâteia jucăușă,
Când în pat, când după ușă,
Când la mine-ntr-o mănușă,
Încercând a se ascunde
Să n-o pun în versuri blânde?
Dar eu o las, căci de oriunde
Prinsă-n păpădii plăpânde,
Puf ușor purtat de vânt,
Pune viață în cuvânt,
Temelie din demersul
De a-mi naște-n taină versul
Versul meu plin de mister.
Mai mult, ce-aș putea să cer?
Deși aș cere doar să știu,
De nu-s ce par, cum pot să fiu?
...
Are poezia rost?
Dar dacă mi-aduce-aminte,
Printre cuvinte,
Cine am fost?
Și doar astfel voi ști
Cine voi fi?
...
Totuși, care cuvânt
Printr-o minune,
Îmi poate spune
Din cine par, eu cine sunt?

Ne văităm că Europa

Nu prea ne vrea în Schengen?

Păi noi suntem moldoveni,

Sau ardeleni, poate olteni,

Putem fi și-un fenomen

Dar la cum suntem de melteni

Nu putem fi europeni!

...

Suntem dezechilibrați

Facem multă hărmălaie,

Sărim iute la bătaie,

Certăreți, nu prea curați,

De muncit, precum se știe

Muncim mult, dar în prostie

Și nu suntem o națiune

Schengen? Încă nu, române!

...

Noi suntem europeni

Voi? O turmă de melteni,

Prea ușor de dus de nas,

Cu pensiile voastre speciale

Cu apucături tribale,

Bătuți cu sorcova de-un sas

Plin de case și noroc,

Conduși de hoți și haimanale

Pentru Schengen, n-aveți loc!

Privind la cer, zâmbesc mereu 

și inima-mi surâde;

Căci Creator e Dumnezeu 

și Ziditor a toate.

Căci El m-a izbăvit din greu 

M-a ajutat întruna,

Mi-a fost alăturea mereu 

Când grea mi-era povara.

Iertarea Ta

Curata inima

Curata sufletul de ura

Si-l transforma-n apa pura

Iertarea Ta

Vindeca cicatricile

Ce se strang precum furnicile

Iertarea Ta

Transforma comportamentul

Si schimba rationamentul

Cu blandete Isus a venit

Cu o mare iubire,El m-a coplesit

Eram cazut

De vant batut

Cu mila la mine s-a uitat

Si pe bratul Sau El m-a luat

Iertarea Ta

Schimba totul

Schimba ochii,schimba omul

Dintr-o inima de marne

El a facut o inima de carne

Ce ramane aprinsa pentru El

Iertarea Ta

M-a ajutat sa iubesc

Si cu blandete sa vorbesc

Tot ce-mi doresc

Pe Tine sa Te intalnesc

In Regatul Tau Ceresc...

Într-o lume care n-ar mai vrea s-apunã,

Învârtindu-se în propriile ţâţâni,

Cine-şi face timp sã spun-o vorbã bunã

Sau s-asculte, cu rãbdare, pe bãtrâni?

Orişicine-n lume, ştie-aşa de multe,

Cã nu are capãt firul de pe fus!

Şi, atunci, de unde timp sã mai asculte

Când mai are înc-atât de mult de spus!?

Când şi cum ne vom opri din vorbãrie,

Spre-a putea şi cântãri şi observa

Greutatea celor spuse-n teorie?

Poate-aşa vom ajuta pe cineva!...

La pas prin centrul orașului,

Simți parcă bucuria urmașului,

Ce privirea și-o va delecta cu aceste superbe blocuri

De diferite, forme, lățimi și lungimi, adevărate jocuri,

Roade ale imaginației constructorilor,

Înfrumusețate de arta stradală a adolescenților,

Locuințe cu acoperișuri în mai multe ape,

Nu greșesc să spun sculptate,

Ca de razele soarelui să nu scape

Niciun unghi al apartamentelor de prea multă vegetație astupate,

Altele au pereții transparenți

Prin care putem vedea orice și poșete, nu doar genți,

Mai au și piscine,

La care se adună o mulțime

De vecini și prieteni,

Oameni sprinteni,

Ce mai joacă și un meci de volei,

Chiar și când la ultimele etaje este polei.

De pe balustradă

Avem vedere și la stradă,

Observăm alte clădiri, care din rațiuni mai puțin practice,

Par oricum, numai nu antice,

Au forme de delfini sau parcări supraetajate,

Foarte variate, de dorința constructorilor dirijate,

Altele au bucăți decupate din pereți, întocmai ca brânza șvaițer,

Design interesant, aș îndrăzni să consider.

Am  o   surioara  foc
si imi place s-o invat
simplu,ca sa o conving
eu  pe  ea nu o alint.
Surioara mea dulcika
rea frumoasa mititica
am sa-ti pun o intrebare
mai ai de dormit tu oare?
Simpla vesela glumeata
Buna dimineata!
ma saluta in toata ziua
sora Albinuta.

Am trecut prin nopțile pustii,

Să-mi dau seama ca erau nuanțe vii,

Că durerea ce-o simțeam,

Nu avea să stea un an.

Cu nostalgie apropiindu-ma de cel mai vechi copac,

Mi-am dat seama de cine era plantat,

De o specie mai "cristalină" a ființelor vii,

Care pe atunci se numeau "prietenii".

Când pe loc m-am oprit,

Brusc mi-am amintit,

Trădarea ce-o simțeam întâia oară,

Într-o furtunoasă noapte de vară.

Și deși am inima de sticlă,

Nu înseamnă ca port pică,

Persoanelor care pot,

În viața sa treacă peste tot.