Mâini

Privesc cuprins de uimire la a mea fotografie,

Cum din a mea viaţă a reuşit să lege

O clipă trecătoare de un petic de hârtie,

Fără să lase clipa vreodată să mai plece.

Şi uitându-mă pe poză din ce în ce mai mult,

O stranie senzaţie mă-nvăluieşte lent,

Să văd cum clipa care prin viaţa mea a trecut,

O retrăiesc aievea de parcă ar fi prezent.

Prins de fotografie timpul încremenit,

Captiv cu el mă ţine ca pe un prizonier,

Ce nicio graţiere vreodată n-a primit

Şi nici să evadeze nu va putea-n vreun fel.

Căci dacă prin clepsidra cu timp ce se hrăneşte,

Clipele curg întruna şi nu se mai întorc,

Trecând prin poză timpul o clipă se opreşte,

O clipă ce în poză mereu mă ţine-n loc.

Şi astfel când din viaţă va trebui să plec

Şi-al meu trup în ţărână se va preface uşor,

În timp ce o veşnicie prin moarte am să trec,

Pe un petic de hârtie rămân nemuritor.

Cum aş putea eu crede,

Că printr-o întâmplare,

A luat praful de stele,

Umana înfăţişare.

Că ochi ce inimi fură,

Nu sunt decât hazard,

La fel ca buze care

Tot ce sărută ard.

Că părul mătăsos

Cu firul său cel fin,

A apărut din pulberi,

Aşa ca din senin.

Cum aş putea eu oare,

Să cred că doar noroc,

A fost atunci când lutul

A devenit mijloc.

Şi sânul alb şi dulce,

Ce naşte dulci dorinţi,

Şi mâinile ce oferă

Îmbrăţişări fierbinţi.

Că din ţărână stearpă,

Cumva s-a nimerit

Să iasă inimi frânte

De dor neostoit.

Cum aş putea eu crede,

Că al dragostei fior,

S-a-nfiripat în inimi,

Cu totu'-ntâmplător.

Că dragostea curată,

Ce-i mai presus de fire,

Întâmplător se naşte

Din praf fără simţire.

Cum aş putea eu oare,

Să cred că e firesc,

Din întâmplare lutul

Să spună te iubesc.

Chiar dacă în astă lume

E şi vreme de furtună,

Într-o altă dimensiune

Mereu este vreme bună!

Chiar dacă în astă lume,

Nori de ploaie trec şi vin,

Într-o altă dimensiune

Mereu este cer senin!

Chiar dacă în astă lume,

Ziua cu noaptea se-mbină,

Într-o altă dimensiune

Mereu este doar lumină!

Chiar dacă în astă lume,

Moartea rupe a vieţii aţă,

Într-o altă dimensiune

Mereu este numai viaţă!

Chiar dacă în astă lume

Este ură în neştire,

Într-o altă dimensiune

Mereu este doar iubire!

Tot ce pot spera de acum,

E că atunci când plec din lume,

S-ajung într-un loc mai bun...

Într-o altă dimensiune!

E toamnă, în cimitire nucii bătuţi de ploi,

Se scutură de frunze ce acum sunt inutile,

E toamnă şi iubito prin toamnă şi prin noi,

Trecând vieţile noastre se scutură de zile.

Pe cer cârduri de păsări spre sud coboară-n zbor

Spre a lor destinaţie în ţări cu mult mai calde,

În timp ce noi, iubito, ne îndreptăm uşor

Spre alte lumi ce veşnic sunt reci şi-ntunecate.

Şi zilele coboară atunci când noaptea urcă,

Întocmai cum se-ntâmplă şi cu ale noastre vieţi,

Ce dinspre ziua care devine tot mai scurtă,

Se duc spre noaptea eternă, cea fără dimineţi.

Şi aşa cum sub copacii cei goi zac a' lor frunze,

Care se degradează într-un decor postum,

La fel şi ochii noştri şi ale noastre buze,

Iubito, după moarte sub nuci se descompun.

E toamnă, în cimitire nucii bătuţi de vânt,

Se scutură de frunze ce acum sunt amintire,

E toamnă şi iubito uitaţi într-un mormânt,

Acoperiţi de frunze vom sta prin cimitire.

Iubirea e o tânără frumoasă,

Cu pielea-ntinsă, albă cu pistrui

Sau neagră sau de altă rasă,

Cu ochii verzi, albaştri sau căprui.

Cu gesturi delicate, pudibonde

Şi zâmbet inocent şi generos,

Cu bucle roşii sau cu bucle blonde

Sau negre ca şi lemnul de abanos.

Cu glasul cristalin, catifelat,

Ce ca un susur de izvor răsună,

Cu vorbele rostite aşezat

Sau, dimpotrivă, cu vervă nebună.

Cu buze dulci ca flora meliferă

Şi gâtul graţios şi alungit,

Cu sânul sau rotund precum o sferă

Sau ca un con cu vârful ascuţit.

Cu şolduri mlădioase şi picioare,

Ce ies de sub rochiţe elegante,

Cu braţul plin de roze încântătoare

Sau crini sau gladiole colorate.

Iubirea e o angelică făptură,

Sensibilă, discretă, misterioasă

Sau plină de lumină, de căldură...

Iubirea e o tânără frumoasă!

Cad florile-n fâneaţă,

Sub coasă secerate

Şi-mi pare că mă roagă

Să le scutesc de moarte.

Eu ştiu că nu se poate,

Că trebuie să le tai,

Ca să-mplinesc destinul

Fâneţei de pe plai.

Şi-ntruna ridic coasa

Şi-o-mplânt adânc în brazde,

Până-ntâlnesc cicoarea

Cu florile-i albastre.

Şi-atunci parcă-ţi văd ochii!

Şi-o clipă mă opresc...

M-aplec, sărut cicoarea

Şi după o cosesc.

Lume...

Viață...

M-ați distrus 

De atâta greutate,

Nu-mi pot ține capul sus 

M-ați făcut să urăsc tot,

Și să iubesc numai noaptea 

Doar atunci să plâng eu pot,

Când știu că mi-am jucat cartea 

Cartea cu care am pierdut ,

Și speranță și iubire 

Să am de acum înainte ,

In suflet doar nefericire 

Să privesc în gol mereu,

Singur ce le vede toate 

Este numai Dumnezeu!

Căci nici creație nu mai iese din durere

Nici lacrimi, n-am putere, 

E doar o secetă ce mă străbate.

Mi-aș dori să pot, să fac, să vreau

Dar nici vise nu mai am, dorințele nu mai există

Am rămas doar cu o senzație de neputința.

Și nici drame nu mai înghit, nici certuri, tot asemenea

Mi-a rămas doar un adânc nod în gât

Ce a început a putrezi și el, nu de mult. 

Ce chef, ce râs, ce distrare

Căci tare mult mi-e dor

De fericitele zile ”de apoi”

Când doar soarele apunea

Nu și viața din privirea mea.

Chipul tău senin

Floare ce-nflorește lin

Într-o clipă scurtă.

Te-ai dat spre răstignire,

Spre-a noastră mântuire,

Crucea în spate ai purtat,

Din Iad spre Rai ne-ai înălțat.

Pe Golgota tu răstignit,

Multe Doamne ai pătimit,

Iar celor ce te-au prigonit,

Păcatul nu le-ai socotit.

Cu mult suspin și cu durere,

Maica Ta privea -n tăcere,

Alăturea și Ioan sta,

Și o îmbărbăta.

Iar scriptura s-a împlinit,

Iadul cu moartea ai zdrobit,

Și - a treia zi Te-ai ridicat,

Hristos a înviat!

Crucea aceasta, lemn sfințit,

Semn creștinesc a devenit,

Noi când cu ea ne însemnăm,

Pe cela rău îl alungăm.

AUTOR: Rada Maria 6D 

Te vãd mergând nesigur şi încet,

La pas cu bãtrâneţea obositã.

Pari ca un cãlãtor fãrã bilet

Dar, la un loc cu gloata ce se-agitã.

Te vãd sãtul de vreme şi de trai

Şi, parc-adesea, buzele ţi-s grele;

Nici chef de vorbã, parcã nu mai ai

Şi nici s-asculţi degeaba câte-cele...

Deşi cunoşti al gândului suspin,

Nu-i nimeni curios sã te întrebe.

Chiar dacã trec cei mulţi, aşa cum vin,

Nu-s altceva decât "o biatã plebe"!

Cum te cunosc atât de bine-mi zic:

-"Vei spune-odatã ceva, cuiva? Poate!...

  Ai taine multe-n degetul cel mic,

  Dar nu pentru cei ce le ştiu pe toate!"

"Specialiştii sacri", din popor,

Ştiind şi ce şi cui îi aparţine,

Nu pot fi mentori, nici pentru ai lor,

Însã se cred eroi şi eroine.

Iatã-l cãzut, agonizând în drum!

Nu-i nimenea pe-aproape, sã-l ridice...

Cãci mulţi din generaţia de-acum

Nu pot sã-i spunã: "Haide sus, amice!"

Nãdãjduiesc cã, pânã la sfârşit,

Vor fi şi inimi binevoitoare,

Luând povara celui istovit,

Sã-l ţinã înc-o clipã, în picioare.