Un gând

Unde ești? suflet drag pe care l-am iubit,

Mă întreb oare,de te-ai rătăcit 

Că nu te-am văzut de atâta amar de vreme 

Iar inima mea nu încetează să te cheme.

Când ne-am promis iubirea pentru veci,

Nu credeam că ai să pleci.

Te-am iubit și am crezut în tine

Dar mi-ai lăsat doar lacrimi și m-ai făcut ruine! 

Cândva demult,s-au întâlnit ,

O fată și un băiat 

Fata mereu și-a dorit 

Să -l aibă de bărbat 

Dar el cu ochi alunecoși ,

Nu a putut să stea

Și când erau mai norocoși, 

A rămas doar ea.

A plâns știind că a plecat 

Dar iată că în timp,

Iubirea lor a reînviat 

Și au știut ce simt

Numai că de această dată ,

Nu le-a fost permis

Poate de a lor soartă,

Sau nu le-a fost lor scris!

Soțul meu,egal nu are și este perfect

Chiar de aș știi că are,nu ii văd nici un defect 

Și mă simt norocoasă că îl am lângă mine,

Mă iubește,îl iubesc și ne este bine.

Cel ce iubește în viață cu adevărat,

Este fericit lângă femeia cu care s-a-nsurat

Și prețuiește orice lucru fie cât de mic,

O iubește,o ia în brațe și îi dă un pupic.

Iar ia se simte apreciată și este mulțumită,

Lângă bărbatul potrivit,ia știe că-i iubită.

Care aveți prieteni mulți și vă ajutați,

Sunteți cei mai fericiți, lângă ei când stați 

Când aveți momente bune sau puțin mai grele,

Să rămâneți tot la fel, să treceți peste ele.

Împreună să rămâneți și să fiți ca frații,

Mereu să vă sprijiniți voi,unii pe alții.

Eu nu am atât de mulți,cred că sunt vreo trei,

Dar la fel și eu, mă ajut cu ei

Oricând au avut nevoie,am fost stânca lor,

Dar și ei pentru mine,au fost de ajutor.

Prietenia,este o legătură de suflet,nu de sânge,

Care se vede cel mai bine,când viața te constrânge.

Stau și mă întreb oare cum ar fi,

Să ne naștem oameni mari și nu copii

Pe zi ce trece să simțim că întinerim ,

Și niciodată să nu mai îmbătrânim 

Să ne bucurăm din plin de viață,

Să zâmbim in fiecare dimineață 

Și să iubim tot ce ne înconjoară,

Să alergăm zilnic pe afară 

Iar părinții noștri la fel ca noi,

Să fie tineri și vioi

Să fie viața că în poveste,

Ar fi frumos doar că nu este!

De vezi un biet animal, flămând și speriat,

Nu-l goni,nu-i face rău, că-ți vei face păcat 

Destul este lovit de soartă și nu-i este bine,

Nu ar avea nevoie de încă un șut și de la tine.

De nu-l poți ajuta sau nu-i ești de folos,

Poate vine altul și îi aruncă un os

Doar lasă-l să respire și nu îl lovi,

Că altul care vine,îl poate iubi .

Acest ghemotoc de carne vie—
da, tu, eu, noi—
un pumn de nervi, de dorințe, de contradicții,
un loc unde dragostea și ura
dorm în același pat
și se trezesc amnezice
peste resturile unui război fără autor.

Mă uit în mine
și nu știu dacă să aprind lumina
sau să mimez absența.

Fiindcă dincoace de prag—
e un vacarm.

Întrebări care nu tac,
adevăruri care nu vor să fie spuse,
și o voce care șoptește:
„Cum de încapi, Dumnezeule,
într-un trup ce se fisurează
la ecoul unui cuvânt prea greu?”

Cum de încapi în mine
când eu abia încap în mine?

Suntem dualitate, ni s-a spus—
dar nimeni nu ne-a spus
cât de greu e să trăiești împărțit
între cine ești
și cine ai învățat să pari.

Ne-ai dat libertate—
și noi?
Noi am luat libertatea
și am transformat-o în frică.

Am construit colivii invizibile:
din tăcerea lui „ce-o să spună lumea”,
din rigorile lui „așa se face”,
din sentința lui „nu e pentru tine”.

Și ne mințim.

Zilnic.
Elegant.
Convingător.

Ne spunem că suntem liberi
în timp ce ne repetăm aceleași gânduri
care nici măcar nu sunt ale noastre.

Ne spunem că trăim
dar evităm orice lucru
care ne-ar face să simțim cu adevărat.

Și, cel mai grav—
ne spunem că nu vom muri.

Ca și cum moartea
ar fi o poveste pentru alții,
ca și cum timpul
ar avea răbdare doar cu noi.

Dar ascultă—
nu în zgomot, nu în grabă—
ci acolo, între două respirații:

există un adevăr.

Mic.
Fragil.
Incomod.

Nu ești doar ceea ce arăți.
Nu ești doar ceea ce ți s-a spus că ești.
Dar nici nu ești atât de invincibil
pe cât ai vrea să crezi.

Și poate că viața nu e despre a scăpa
de contradicții,
ci despre a le duce—
cu demnitate,
cu luciditate,
cu o inimă care știe
că fiecare bătaie e un dar
și fiecare adevăr nerostit
o povară.

Așa că spune-l.
Chiar dacă ești un simplu tremur.
Mai ales atunci.

Încântă-mă mare, încântă-mă cu perle

Cu valurile tale-albastre, cu valuri de mărgele

Ai soarele-n spinare și cer de gențiene

Marius Ene, Polonia, 04.04.2025

M-ai invitat la o cafea,
undeva, în colțul unui oraș inventat.
Din căușul palmei
am apucat soarele de un vârf de rază —
un fir subțire de lumină
să-mi ghideze alunecarea
direct spre masa sufletului tău.

Acolo, în penumbră, se macină trei boabe.
Exact trei.
Atât cât trebuie pentru marea fuziune
cu acel singur strop de lacrimă,
extras din fericire.

A durat o întreagă epocă până te-ai decis.
Probabil abia acum, în tăcere,
s-au copt sfericele boabe —
fiecare dintre ele fiind o imensitate ruptă
din universul ochilor tăi.

Privirea ta îmi cuprinde acum întreaga poiană,
o geografie fragilă care abia așteaptă
să te invite la micul dejun al luminii,
în timp ce timpul curge lent în cești,
ca o clepsidră neagră, fierbinte.

Nu ne mai apără nici o platoșă de indici,
nici o cifră nu-și mai ascuți colții aici,
suntem doi ostatici vii,
salvați de parfumul unui amurg concentrat,
lăsând orașul, dincolo de geam,
să se prăbușească steril sub propriul său zgomot.

Dar ceștile se golesc.
Penumbra se retrage, iar poiana privirii se stinge,
lăsându-ne din nou vulnerabili în fața cifrelor.
Și chiar atunci, în tăcerea finală,
fără să spui un cuvânt,
deschizi încet căușul palmei tale
și apuci soarele de celălalt vârf de rază.

Se ia o bucată de piatră,

se ciopleşte cu o daltă de sânge,

se lustruieşte cu ochiul lui Homer,

se răzuieşte cu raze

până cubul iese perfect.

După aceea se sărută de numărate ori cubul

cu gura ta, cu gura altora

şi mai ales cu gura infantei.

După aceea se ia un ciocan

şi brusc se fărâmă un colţ de-al cubului.

Toţi, dar absolut toţi zice-vor:

- Ce cub perfect ar fi fost acesta

de n-ar fi avut un colţ sfărâmat!

Küple ilgili ders

Bir parça taş alınır.

kanını bir keskiyle oyuyor,

Homer'ın gözleriyle parlıyor,

ışınlarla kazınıyor

küp mükemmel bir şekilde çıkana kadar.

Daha sonra küpü sayısız kez öperler.

senin ağzınla, başkalarının ağzıyla

ve özellikle de infantanın ağzıyla.

Bundan sonra bir çekiç alınır

ve aniden küpün bir köşesi ufalanıyor.

Herkes ama kesinlikle herkes şunu söyleyecektir:

- Ne kadar mükemmel bir küp olurdu

eğer köşesi kırık olmasaydı!

Singurătatea ta
e legată cu fir invizibil
de toți cei care n-au avut timp
să stea cu tine.

Nu din înălțimi curate i-ai chemat,

nici dintre cei deprinși cu lumina,

ci din pulberea dimineții anonime,

unde mâna știa munca,

iar inima - îndoiala.

ai scris cu ei începutul,

nu cu cerneală,

ci cu pași pe drumuri arse

și ai încredințat lumii

adevărul în vase fragile.

au purtat cerul în piepturi tremurânde,

au greșit, au tăcut, au fugit,

dar privirea Ta

i-a ținut întregi

dincolo de frică.

Unul a plâns până la sânge,

altul s-a îndoit fără să vadă rodul -

și totuși, din căderea lor

s-a născut temelia.

Nu i-ai chemat să fie drepși,

ci să rămână, să ducă focul,

prin vânturi potrivnice,

să spună lumii

că Dumnezeu a trecut

prin carne.

Și astfel, din oameni simpli,

ai făcut începutul veacului,

iar numele lor

au devenit drum.