În căutare

Că-i prieten, că-i dușman

Care-i diferența man?

În final toți te vorbesc

Pe la spate te lovesc.

Ce rost are-n astă lume?

Să îți faci propriul tău munte

Tot ce-ai strâns de-alungul vieții

Au fost doar, nenumărate lecții.

Ce rost are-n astă lume?

Să trăiești un timp finit

Când cel care te așteaptă

Este unul infinit.

Ce rost are-n astă lume?

Să te bucuri de-a ta viață

Când din ea tot ce rămâne

E un nume și-un prenume.

Sunt singur cu mine, sunt singur mereu

Deja m-am obișnuit cu absența din jurul meu.

Cred că așa mi-e cel mai bine,

Să port liniștea continuă cu mine.

Sunt singur cu mine, sunt singur mereu

Sunt muzeul viselor mele repetate,

Aflate într-o carte cu mare însemnătate,

Sunt creația propriilor gânduri.

O voce eternă ne-aduce aminte,

Că-n praf de stele ne vom transforma.

Clopotul destinului ne anunță tăcerea serii,

Memento mori, sfarșitul nu-l putem schimba.

Cu fiecare pas, fiecare suflare,

În a vieții călătorie simțim o veșnică chemare.

Moartea ne șoptește prin umbrele nopții,

Memento mori, ceasul vieții se va opri.

În petale de trandafir, simbol al vieții,

Ironic, ne surâde dansul morții.

Doar amintiri vor mai rămâne,

Memento mori, totul se scurge.

În suflet însă, va rămâne

O flacără nemuritoare,

A cărții ce ne-o scriem fiecare.

Memento mori, suntem povestea vieții noastre.

În noaptea fără stele, sufletul suspină,

Pe un drum în care umbrele-mi vorbesc.

Și mă condamnă la tristețe.

În labirint de amintiri, sufletul mi s-a pierdut,

In ploaie de regrete, sufletul s-a descompus.

N-a rămas decăt ecoul durerii.

Acum privesc printre amintiri pierdute,

Iar zambetul, flacără a fericirii,

S-a stins în abis ca o stea căzătoare.

Lumea asta-i imperfectă

Nimeni nu te mai respectă.

Ea te calcă în picioare

Neștiind a ta valoare.

Toți te nedreptățesc

Cu invidie te-ncolțesc,

Încercând să te doboare

Batjocorind a ta onoare.

Dar având înc-o fărâmă

De speranță ce nu moare,

Începi să crezi că poți schimba

Puțin, puțin din lumea ta.

Am luat lumea la pas ,

Am voit să o cunosc :

Nu m-am oprit în Europa ,

Nici în Asia n-am stat ...

V-am scris unde sunt

Și că vă port cu mine -n gând .

Acum cutier estul ,spre soare răsare

Mereu -s în căutare

În lumea asta mare...

Mă simt un marinar terestru

Și caut un port de acostare ,

Mereu spre soare ...

Am făcut o escală în Noua Zeilandă

Undeva în oceanul Pacific

Am dat peste Români

Plecați ca și noi  ,de nevoi ...

O să ne unim într-o Românie mică

De trădători, nu mai avem frică !

Nu caut aur, caut poezie

În galeria timpului ireversibil,

Dar oarecum tangibil conştiinței

Şi spațiului durabil mioritic.

Vreau să descopăr iar setea de arte

S-o plimb prin creierii masivului Carpatic

Cu târnăcopul minții polimate,

În aur verde să meşteşugesc semantic.

În Crezul sfânt agăț o licărire,

Ca o scânteie'n flacăra iubirii.

Şi îmi cobor privirea în cascade

Peste imaşul nesecat de idealuri.

Aici,acum,s-ar zice că-i iarnă!

Ce-i aia?

Oleacă zăpadă și frig dar și gheață pe stradă!

Acesta-i doar alb scenariu ce are și-albastru..

Culorile vii le poartă copiii

Și fetele tinere ce-s vesele și frumoase foc dragile!

Căci iarna spun gurile rele că-i hâdă bătrână

Cu părul alb ca de lână și-i rea de gură sărmana,

Bârfește la focul sobei minciuni Și tot ce-i trece prin minte,

Cu vecinele ce-s toate la fel ca și ea la cuvinte,

Fără oprire sau fără rușine!

Căci iarna suflă greu și pleacă- anevoie,

Dispare gonită precum lupii ce dau iama la stână,

Alungați de câinii de strajă,

Și totuși pusă pe fugă nebuna

Ne-amenință să revină la anul,

Cu ger,gheață,zăpadă și furtună!

(12 februarie 2023 Horia Stănicel-Irepetabila iubire)

De crezi orice poveste auzită,

Că-i doar minciună colorată,

Scornită să te-adormă iarna

Când ziua repede se-ascunde,

Și fuge-n fulgii de zăpadă

Iar gerul te gonește-n casă,

Alunecând pe oglindita gheață

Sperând că va sosi iubirea cea visată,

Fără să știi ce-ascunde blestemata,

Închipuindu-ți viața-ntreagă

Lung șir de roze fericite;

Ei bine, află că toate basmele frumoase,

Sunt chiar adevărate!

Caci nu degeaba poveștile încep la fel,

A fost odată ca niciodată,

Caci de n-ar fi fost nici că s-ar povesti!

Am cunoscut o prea frumoasă fată,

De tine este vorba...

Cum te cheamă....?

Ai să te recunoști de-ndată!

Căci timpul tău sosise poate,

Iar eu cel ce speram să te găsesc de zor...

Căci rabdător de fel nu sunt,

Ți-am oferit al meu vrăjit sărut,

Să te trezesc din vremea de demult...

Să te ridic din tragicul plictis,

Și câte și mai câte ți-am promis,

Trecându-te ca personaj de vis

În a mea de poeme carte;

Unde sub jurământ promit să nu vă mint,

Pe voi,cei ce-mi citiți povestea,

Știindu-mă cu toții poet desăvârșit!

Și nu greșiți deloc căci dintre cei pe care i-am citit,

De mi-au plăcut sau nu,

E altă povestire....

Pe mine mă consider absolut!

Iar modestia de care se tot vorbește,

Nu are un miros plăcut!

Când vine vorba de literatură,

Ori strălucește lumină aducând

Trezind ce-i adormit în cititor,

Altfel, să fie lipsă...!

Să revenim la aventura noastră,

Doar adevărul singur să-l lăsăm să se ivească!

Iar de vă spun că sunt în felul meu vrăjit,

Nimic nu-i înflorit!

Sau de vă spun că-s chipeș cavaler vestit,

Să credeți toate exact cum auziți!

Vă rog să urmăriți povestea de iubire pân' la capăt,

Chiar dacă zmeul nu se lasă domolit,

Și vrea ce nu se cade să-și dorească,

Iubita mea, adică chiar pe tine!

Da,da...exact ce-ai auzit!

Îți amintești cum te-am răpit,

Din turnul blestemat,

Plângeai de ani și ani de zile,

Iar Zmeul cel turbat ne-a urmărit prin nori,pe mare ,peste munți,

Dar murgul meu era vrăjit și foc pe nări scotea,

Tu te țineai plângând strânsă de șa,

Dar am scapat ca prin minune!

Ai uitat?

Acum probabil îți amintești cu siguranță de iubirea mea dar și de mine!

De ți-a plăcut, bine-ai facut citind,

Căci nu-i sfârșit mai potrivit

Decât cel povestit deja...

Încalecând pe șa v-am spus povestea mea,

Iar celor ce-mi vor spune că-s minciuni sfruntate..

Ei bine mă voi preface că nu i-am auzit!

(1 noiembrie 2022/9 martie 2023 Horia Stănicel-Irepetabila iubire)

Să fie lumină, și întunericul a sucombat

Să fie om, și plămădită e făptură

Să fie doi, și o tăcere-a amuțit

Dintr-o cutie o tristețe s-a ivit

Să fie rău unde e bine, și-a stricat

Să fie noapte între zile, și-a venit

Să fie cer, și luna stele-a invitat

Să fie umbră când plâng norii ascuțit

Să fie azi căci poate măine a plecat

Trecând prin noapte întunericul l-a luat

Să fie inimă bătând adevărat

Să fie om când o lumină a strigat

Cortina-i grea iar luminile ard

Fețele-s pictate în culori cu fard

Scena-i plină de copii ce plâng

Firele prinse de carne îi strâng

Dansează unison de parcă sunt toți numai unul  Încheieturile rupte, de durere își strâng pumnul

Păpușarul le cântă frumos iar ei dansează

În durere și suspine neștiind ce urmează

Îi trage de șnururi cu mănușile murdare

Le frânge gândul dulce, nu-i lasă să zboare

Plouă tare-n sală, cade suflet și trup

Iar în spatele sumbrei cortine simt că erup

Mă înțeapă subit de-un cârlig mai dur

Acum pe scena sângerie lor mă alătur

Mă ridică de jos dar picioarele-mi sunt plute

De sus spre tălpi se scurg păcatele făcute

Publicul rânjește, nu-i nici unu fără de iertare

Iar măștile se schimbă după prima purtare

Ochii le sunt grii, fumul blurândule fețele

Teatrul se-ncheie lasand doar sufletele