Doua tipuri de masaj

Am acasă o grădină,

Ea cu mulţi nuci este plină.

I-am sădit, i-am îngrijit,

Când îi văd sunt fericit.

Fac din nuci, multă dulceaţă,

E dulce şi e gustoasă.

Din ele mai fac lichior,

Că el se face uşor.

Şi la cozonac pun nuci,

Că sunt bune şi sunt dulci.

Poţi să faci din nuci şi ţuică,

Când o bei să nu te ducă.

Aşa dar toţi nucii mei,

În grădină îs singurei.

Doar eu cu ei mai vorbesc,

Că – mi sunt dragi şi îi îndrăgesc.

Viaţa de albină-i grea,

Nu o ştie nimenea.

Treizeci de zile trăieşte,

Ea aleargă şi munceşte.

Zi de zi din stup ea zboară,

Ca să facă miere, ceară.

Ea zboară din floare-n floare,

Cu polen pe aripioare.

Albinele –s călătoare,

Zumzăie din floare în floare.

Florile polenizează,

Şi la stupi se întorc în grabă.

Polenu îndată adunat,

La stupină îi tot cărat.

Acolo-i pus cu migală,

Ca să-l facă miere, ceară.

Altele stau în stupină,

Şi au grijă de regină.

Stau acolo fac curat,

Şi mierea-n faguri o împart.

Căci acolo în stupină,

Numai zumzet de albină.

Toate au sectorul lor,

Îngrijesc, muncesc cu spor.

Est e-o vorbă din popor,

Munceşte nu sta trântor,

E zicala, bat-o vina,

Să fii harnic ca albina. 

Toate florăriile din țara,

Fac din nou profituri iară.

Se cumpăra flori din plin,

Fiindcă îi Sfântul Valentin.

Mulți bărbați cumpăra flori,

Pentru doamne sau surori,

Pentru cei ce numele îl poartă,

Valentin sau Valentina cea frumoasă.

Că acest nume Sfântul Valentin,

Este adoptat de la un popor străin.

Este sărbătorit ca în fiecare an,

Chiar de propriul popor italian.

El Valentin a fost un fecioraş,

Catolic fiind dar foarte drăgălaşi.

Să îndrăgostit demult de o fată,

Și a fost executat atunci îndată.

Și de atunci el Valentin devine Sfânt,

Al tuturor îndrăgostiţilor de pe pământ.

În fiecare an îndrăgostiţii ei sărbătoresc,

Pe Sfântul Valentin și seara chefuiesc !

Mâine este optspezece februarie se știe,

E sâmbăta morţilor și se împarte piftie.

Fiindcă sunt Moşii de Iarnă o zii mare,

Se împart vin, colivă, colaci și sarmale.

Dar pe data de douăzeci și cinci februarie,

Se împarte plăcinta doar din plăcintărie.

Căci Lazăr de dorul plăcintei el a murit,

Și atunci în această zii plăcinta sa împărțit.

După această zi se va mânca mâncare de post,

Până la ziua de Paşte așa tot timpul a fost.

În această perioadă doar post se va ţine,

Fără carne, nici ouă și nici brânza va fii bine.

Că așa a fost lăsat de Dumnezeu pe pământ,

Că această sărbătoare este ceva doar sfânt.

Căci Isuss Hristos atunci El a înviat cu adevărat,

Și pentru toți oamenii atunci ni sa arătat !

Nu mi-a fost frică nici cînd,

ca să intru în mormînt.

Morţii să îmi povestească,

cum e pe lumea cealaltă.

Mi-au spus toţi că acolo-i bine,

de aceia înapoi nu vine.

Pe pămînt cei care mor,

că afară-i greu, nu-i uşor.

Ca să ajungi să îi cunoşti,

trebuie să treci de trei porţi.

De aceia trebuie să ai,

bani la vamă ca să dai.

Vama de îndată treci,

în mormînt reguli găseşti.

Acolo sînt reguli stricte,

nimeni nu o să le strice.

Fiecare mort cînd intră,

viaţa lui el şi-o prezintă.

Ce a făcut, păcătuit,

cît în viaţă a trăit.

Dacă a avut suflet curat,

sau cumva a blestemat,

Ce păcate grele a avut,

de a ajuns în mormînt.

Toţi pe lumea cealaltă,

vor avea cîte o pedeapsă,

Şi mai grea şi mai uşoară,

după faptele de afară.

De la judecată apoi,

unii vor trece în moroi,

Alţii vor rămîne aşa,

căci pedeapsa nu e grea.

În mormînt lumină este

dacă mortul o primeşte,

De la pomană de afară,

atunci cînd îl îngropară.

Apă şi mîncare îi ajung,

de la oamenii ce-l plîng,

Astfel în mormînt găseşte,

negură şi doar tristeţe.

În mormînt poţi ca să mergi,

pe alţii să-i vizitezi,

Să vorbeşti şi să aştepţi

ca pomeni tu să primeşti.

De pomană cînd primeşti

şi lumina ai să o vezi,

Pe lumea cealaltă-i bine,

nimeni înapoi nu vine.

După ce-am vorbit cu morţii,

am ieşit eu din mormînt,

Şi pe bancă în cimitir,

mi-am şoptit încet în gînd:

Cît trăieşti şi eşti în viaţă,

nu urîi nu blestema,

Căci acolo în mormînt,

morţii te vor judeca.

Acolo, într-un sat uitat de lume,

Un biet batrân, sărac acuma vine.

La un bogat, să fie ajutat,

Că este singur şi neajutorat.

La tine acuma, am venit să-ţi spun,

Fă-ţi milă om bogat, că sunt pe drum.

Eu nu am casă, bani şi nici mâncare,

Fă-ţi milă tu ,de mine de te doare.

De când copii mei, din sat s-au dus,

Cu toţii mie, casa mi-au vândut.

Şi am rămas bătrân şi fără casă,

Nu îţi cer, decât o pâine dacă îţi pasă.

Bogatul el se uită, c-am lung la bătrânel,

Şi de odată, cu paşii mici ajunge lângă el.

De unde vrei să îţi dau, eu bani şi pâine,

Când astea, nu îmi ajunge chiar şi mie?

Atunci bătrânul,tare supărat şi necăjit,

Cu capul, el lăsat în jos a şi pornit.

Să meargă el, în altă parte şi să ceară.

De foame el ,bătrânul să nu moară.

Şi a tot mers bătrânul, supărat şi necăjit,

Şi de o dată ,pe ulită a întâlnit.

Un om ce sta, pe bancă la poartă şi privea,

S-a dus la el, spunându-i lui povestea sa.

Nu mică însă lui ,ia fost acum mirarea,

Să vadă că acest om, îi este lui scăparea.

Să-i dea lui bani, mâncare şi o pâine,

Şi la primit acolo, în casă până mâine.

A doua zi de dimineaţă, în zori el a plecat,

Şi mii de mulţumiri, la omul acela el a dat.

Şi a plecat din nou, pe drum dar în zadar,

Sperând ,că soarta bună îi va surâde iar.

Şi când credea ,că totul pentru el e terminat,

O rază de lumină, în noapte spre el sa îndreptat.

Şi raza de odată, lui ia luminat cărarea,

Şi Dumnezeu din cer, ia fost salvarea.

Nu plânge om sărac şi neajutorat,

De astăzi tu ,vei locui colea în acest palat.

Şi vei avea de toate şi bani şi chiar mâncare,

Nu plânge, nimic nu este la întâmplare.

Şi iată timpul a trecut, bătrânul a ajuns bogat,

Şi de odată cineva, bătea la poartă la palat.

Deschide poarta ,că sunt sărac şi nu am eu mâncare,

Eu am venit acum la tine, că îmi este foame tare.

Spre poartă acum bătrânul, încet se îndreaptă,

Şi îl zări acum ,pe omul cel bogat la poartă.

Dar el cândva mâncare, a cerut la acest bogat,

Însă bogatul la lăsat, în stradă şi a plecat.

Şi îl invită în casă, cu el să stea la masă,

Şi să îi arate ,că lui acum de el îi pasă.

Cu ochii în lacrimi el, ia spus povestea sa,

Atunci bogatul a început, încet a suspina.

Te rog bătrâne, pe mine tu acum mă iartă,

Eu nu am crezut să ajung, să am această soartă.

Tot timpul am crezut, că am să fiu un om bogat,

Dar dintr-o dată soarta, mie o palmă ea mi-a dat.

Şi am ajuns acum pe drum, flămând şi fără casă,

Copiii m-au dat afară şi lor de mine nu le pasă.

Şi acum la bătrâneţe, hoinăresc pe drum flămând,

Nu am crezut că voi ajunge, aşa nici când.

Şi ce folos că am avut, cândva familie şi avere,

Dacă acum la bătrâneţe, nu am măcar o mângâiere.

Ori cine în viaţa ,poate fii cândva bogat,

Dar ce folos dacă atunci ,pe nimeni eu nu am ajutat !

Doamne,

nu știu când am început să nu mai fiu om.

Poate când am tăcut în fața durerii altuia,

sau când am trecut pe lângă un chip sfărâmat

fără să simt nimic.

Poate când am învățat să zâmbesc fals

și să spun vorbe goale doar ca să par viu,

Ori când în mine era doar o cameră întunecată,

fără icoane, fără glasuri, fără rugă.

Mi-ai dat chipul Tău, Doamne,

dar l-am acoperit cu măști,

cu trufie, cu uitare,

cu neputința de a mai plânge curat.

Mi-e teamă că am pierdut ființa

care putea iubi fără măsură,

ierta fără explicații

și suferi fără ură.

A nu mai fi om,

înseamnă să nu mai știi cine plânge în tine,

să nu mai tresari la durerea altuia,

să nu mai cauți cerul

nici măcar atunci când te afunzi în noroi.

Doamne,

dacă încă mai e o scânteie,

nu o lăsa să se stingă.

Suflă peste mine Duhul Tău

și fă din cenușa mea o făptură nouă.

Întoarce-mă la rădăcina inimii,

acolo unde omul e după chipul Tău,

nu după rană,

nu după păcat,

nu după frică.

Dacă a fi om înseamnă să-L port pe Hristos în mine,

învață-mă din nou ce înseamnă

să fiu viu

în iubire,

în lacrimă,

în rugă.

A nu mai fi om e iadul cel dinainte de moarte.

Nu mă lăsa, Doamne,

să mă sting singur,

să nu mai fiu om...

Chipul și asemănarea Ta.

În noiembrie, am fumat prima țigară,

Probabil ieftină, nu a durut cum mă așteptam să doară.

Dar totuși, a avut un efect profund,

De-atunci, nu am mai fost ce credeau ei că sunt.

La început, nu am știut să recunosc,

Spuneam că s-a întâmplat și că nu are rost.

Dar inima îmi dicta altceva,

Ești la pământ, copilă! Dar te vei ridica.

O țigară, două, recunosc,

Trăgând adânc în piept, mințind că are rost.

Un val de remușcare, dar și eliberare,

Simțind că m-am pierdut, deși știam unde eu sunt.

În frumosul meu, oraş dunărean,

Două statui, impunătoare eu am.

Una este, a vestitului rege Decebal iscusit,

Şi alta, a împăratului Traian cel vestit.

Aceste două faimoase, statui dacă doreşti,

În frumosul parc, al trandafirilor le găseşti.

Acolo au fost, de mulţi ani ridicate,

Când le vezi, îţi aduc aminte de luptele date.

Bătrânul el rege Decebal, de pază a stat,

Să apere întregul tărâm, al daciei neînfricat.

Să îl apere, de armatele romane invadatoare,

Conduse de vestitul, împărat Traian cel mare.

Şi istoria noastră străbună, nouă ne spune la toti,

Căci romanii ei Dunărea, au trecut-o pe podul de barci.

Şi au invadat Dacia toată cea Mare, pe jos şi călare,

Şi au dorit să îl prindă, pe vestitul rege Decebal cel mare.

Dar n-au avut această onoare, să îl prindă viu de se poate,

Fiindcă vestitul rege Decebal, sa sinucis la el în cetate.

Iar împăratul Traian, el capul lui Decebal la luat şi la dus,

Acolo în cetatea eternă a romei el capul lui Decebal la pus.

Şi aici la Severin la sud de Dunăre, romanii au făcut se ştie,

Poporul dacao- roman, unificat prin contopire avea să fie.

Şi astfel a luat fiinţă limba, cultura şi obiceiuri latine,

Aici la Drobeta Turnu Severin, acasă la mine !

Poți fi tu oare?!

Răspunsul rugăciunii

Frumoasă ca un Înger

Strălucitor în Soare

Nu pari un Heruvim!

Nici Serafim nu ești!

Arhanghel nici atâta!

Din care ceată ești?

Ori ești un Mesager?

Sau ești o amăgire?

O stea în dimineață!

Din mantia ta albă

Lăsând să se-ntrevadă

Picioare și mâini goale

Cu singura podoabă

Metania mâinii stângi

Te-ai coborât grămadă

Lăsat de cer să cadă

Făptură minunată

Nici fulger în priviri

Ori vorbă deocheată

Din buze-ți curge miere

Pomeți-s faguri dulci

Și pielea, albă toată, 

Cu nurul alb de crin 

Din care curge mirt

Ori ești o amăgire ?!

Noaptea îmi curge prin vene,

Somnul de mine se teme,

Taina-mi ascunde viață și moarte,

La fel ca-n sfârșituri de carte.

Cu talpa de plumb strivesc trandafiri,

Visele-mi curg prin ochii subțiri,

De plictiseală beau iarăși cu luna,

Pustie și rece îmi vorbește întruna.

Nostalgie îmi torn cu nesaț în pahar,

Scriu poezii pe un perete murdar,

Aprind temător lumânări de botez,

Umbra să-mi cânte un vals vienez.

Mă plec în tăcere sub cerul cernut,

Sub stele aflate la primul sărut,

Iar vântul, ca un poet, uitat în pustiu,

Îmi cântă balada unui suflet târziu.

Din frunza uscată culeg un oftat,

E cântul ce-alină un chip întristat,

Pe pragul de piatră al unei vechi amintiri,

Aștept să renască din scrum trandafiri.

Mă-mbrac cu lumina de la jar și tăciuni,

Invoc peste mine pe urmași și străbuni,

Și-n dansul de umbre ce mă-nconjoară,

Din inima-mi arsă dezgrop o comoară.

Nostalgie îmi torn cu nesaț în pahar,

Scriu poezii pe un perete murdar,

De sete îl sparg... cuvintele curg,

Iar versu-mi dispare încet în amurg.

De n-aș avea furtună,

Aş sta cu viața la taifas

I-aș împleti cunună,

Pe veci cu ea să fi rămas.

De n-aș avea durere,

M-aș înălța în zbor,

Și-aș plânge de plăcere,

Când trebuie să mor.

De n-aș avea și lacrimi,

Uscat aș fi sub piele,

Şi aș mânca doar patimi,

Privind pierdut la stele.

De n-aș avea dezamăgiri,

Ce tristă mi-ar fi viața,

Aş fi un praf ce nu-l respiri,

O apă ce-și dorește gheața.