Doua tipuri de masaj

Mâine este optspezece februarie se știe,

E sâmbăta morţilor și se împarte piftie.

Fiindcă sunt Moşii de Iarnă o zii mare,

Se împart vin, colivă, colaci și sarmale.

Dar pe data de douăzeci și cinci februarie,

Se împarte plăcinta doar din plăcintărie.

Căci Lazăr de dorul plăcintei el a murit,

Și atunci în această zii plăcinta sa împărțit.

După această zi se va mânca mâncare de post,

Până la ziua de Paşte așa tot timpul a fost.

În această perioadă doar post se va ţine,

Fără carne, nici ouă și nici brânza va fii bine.

Că așa a fost lăsat de Dumnezeu pe pământ,

Că această sărbătoare este ceva doar sfânt.

Căci Isuss Hristos atunci El a înviat cu adevărat,

Și pentru toți oamenii atunci ni sa arătat !

Cînd moare o ființă dragă, se opreşte totu în loc,
Plînge cerul, plînge marea, ochii nu se mai întorc.
Doar aducerile aminte, alină sufletul trist,
Nici cele mai dulci cuvinte n-alungă răul ce-i prins.

Iară marea de-ntrebări se-adună în negre gînduri,
Parcă toată fericirea-i adunată printre scînduri.
De ce-a fost aşa să fie? de ce-a plecat curînd,
El putea o veşnicie, lumineze al tău gînd.

Pe un covor de iarbă moale calcă paşii anii întregi,
Dar n-ai găsit timp în toate să o asculţi, să o înțelegi.
Ochii ei plini de lumină au fugit ca printr-o vrajă,
Sa stins îngerul vieții, noaptea nu ţi-o mai veghează.

Pe lacrimi împrăștiate în a inimii cămară ,
Se-ascund multe regrete care veşnic o să doară.
Sugrumat cu chin cu jale, de-al neputinţei vieţi,
Pierdut trist doar printre doruri, ai vrea acum ca să înveţi. C

a să faci din gînduri negre oceanele de cristale,
Şi din lacrimi de durere faci flori de mărgăritare.
Dacă ai putea să vii şi să strîngi din zări lumina,
Ţi-ai face din praf de stele, pentru tine doar mistere.

Toate florăriile din țara,

Fac din nou profituri iară.

Se cumpăra flori din plin,

Fiindcă îi Sfântul Valentin.

Mulți bărbați cumpăra flori,

Pentru doamne sau surori,

Pentru cei ce numele îl poartă,

Valentin sau Valentina cea frumoasă.

Că acest nume Sfântul Valentin,

Este adoptat de la un popor străin.

Este sărbătorit ca în fiecare an,

Chiar de propriul popor italian.

El Valentin a fost un fecioraş,

Catolic fiind dar foarte drăgălaşi.

Să îndrăgostit demult de o fată,

Și a fost executat atunci îndată.

Și de atunci el Valentin devine Sfânt,

Al tuturor îndrăgostiţilor de pe pământ.

În fiecare an îndrăgostiţii ei sărbătoresc,

Pe Sfântul Valentin și seara chefuiesc !

Viaţa de albină-i grea,

Nu o ştie nimenea.

Treizeci de zile trăieşte,

Ea aleargă şi munceşte.

Zi de zi din stup ea zboară,

Ca să facă miere, ceară.

Ea zboară din floare-n floare,

Cu polen pe aripioare.

Albinele –s călătoare,

Zumzăie din floare în floare.

Florile polenizează,

Şi la stupi se întorc în grabă.

Polenu îndată adunat,

La stupină îi tot cărat.

Acolo-i pus cu migală,

Ca să-l facă miere, ceară.

Altele stau în stupină,

Şi au grijă de regină.

Stau acolo fac curat,

Şi mierea-n faguri o împart.

Căci acolo în stupină,

Numai zumzet de albină.

Toate au sectorul lor,

Îngrijesc, muncesc cu spor.

Est e-o vorbă din popor,

Munceşte nu sta trântor,

E zicala, bat-o vina,

Să fii harnic ca albina. 

Şi merg încet acum pe stradă,
Cu moartea mă întâlnesc în grabă.
Mă ia în braţe, mă sărută,
La ea în mormânt vrea să mă ducă.

Şi nu mie frică să o întâlnesc,
Ba chiar cu ea acum vorbesc.
Ea e frumoasă îmbrăcată,
Aşa cum mi-am imaginat odată.

Aş vrea cu ea ca să mă însor,
Atunci eu când o fii să mor.
Iar naşi eu prieteni am să îi pun,
Tocmai pe ăia ai mai buni.

Şi nuntă mare am să fac,
Aşa cum moartei îi e pe plac.
Iar muzică vă răsuna în cavou,
Că voi fii ginere din nou.

Şii îi voi avea drept pe nuntaşi,
Prietenii buni, părinţi şi fraţi.
Şi îi voi aşeza pe toţi la masă,
Ca să se ospăteze ca acasă.

Iar la final cu toţi să mi dee darul,
Şi eu să uit atunci amarul.
Căci viaţa asta îi de rahat,
Acolo unde pe pământ am stat !

Acum ori nici odată,

La fund la PSD le este lată.

Vor merge, cu toţi acum se pare,

Acolo, cu toţii în penitenciare.

Acolo, lor de acum le este locul,

Se pare, că ia c-am lăsat acum norocul.

Şi după ani, de criză şi de aşteptare,

Cu duba, îs duşi acum la penitenciare.

Că au minţit, cu toţii şi au ruinat această ţară,

Ei au batjocorit –o şi au jefuit –o iară.

Să n-aibă, parte de colaci şi lumânare,

Cu toţii, să ajungă în penitenciare.

Că au suferit, de frig şi foamete românii,

Au suferit, enorm aşa precum sunt câinii.

Ei au maşini şi vile şi avere mare,

Să zacă, acolo cu toţii în penitenciare.

Pe aceşti neghiobi, de nu i-ar mai răbda pământul,

Să îi vedem, chiar morţi acolo chiar ne duce gândul.

Că au distrus, această frumoasă ţară ca o floare,

Lor să le putrezească, oasele acolo în penitenciare.

Şi cap de listă, acum să fie ea Dăcnilă,

La o întreagă, naţiune ea provoacă silă.

Şi toţi ciumistii, acum cu mic cu mare,

Să fie condamnaţi şi duşi în penitenciare.

Şi clopotele acolo, într-una să le bată,

De vor muri, acolo la români chiar nu le pasă.

Un singur gând, avem şi o ultimă întrebare:

Dacă mai este, acum vreun PSD –ist în penitenciare ! 

Doamne,

mă atingi cu mâna Ta

și simt cum răni se închid

în tăcerea unei clipe.

Mă vindeci, Doamne,

dar nu am puterea să rămân întreg.

De ce mă vindeci,

dacă mă pierd iar?

Mă ridici,

dar pașii mei alunecă mereu

în aceleași prăpăstii,

în aceleași iertări nesfârșite

care nu mai aduc schimbare.

De ce mă ridici, Doamne,

dacă voi cădea iar?

Întoarce-Ți fața spre mine

și spune-mi că pot rămâne sus.

Spune-mi că durerea nu este doar o lecție,

că suferința nu este doar o cale

către un final ce-mi scapă.

Nu vreau doar o vindecare temporară,

nu vreau doar o cruce de care să mă agăț

până mă înalț puțin și apoi mă pierd iarăși.

Doamne, vindecă-mă întru totul,

nu doar în momentele când sunt zdrobit.

Fă ca o dată pentru totdeauna

să mă ridic și să nu mă mai pierd.

Steaua mea s-a stins,

Frunza palidă,a plâns,

Raza gândului ardea

Visului ce -mi surâdea..

Mă udă bolta cu cenușă,

Arunc cheia de la ușă,

Că să nu mă -nchid în casă,

Zdrențuită și ploioasă...

Îmi pierd urmele în zare

Și amintirile în mare;

Mă vindec când mă doare

Și zbor din nou spre soare..

Dă-mi rănile cuielor Fiului Tău, Doamne,

nu ca să mă mândresc cu ele,

ci ca să nu uit nicio clipă

cât a iubit Cerul omul.

Așază pe palmele mele

semnele durerii Lui,

ca să nu mai pot ridica mâna

fără să simt cât m-a iubit.

Străpunge-mi tălpile cu rugină sfântă,

ca pașii mei să nu se mai rătăcească

de Calea cea veche,

bătătorită de sângele iertării.

Și în coasta mea, Doamne,

sapă adânc rana harului,

ca să Te port în inimă

nu ca pe o idee,

ci ca pe o rană vie.

Nu cer cununi, nu cer Lumină,

cer doar o parte din durerea Lui,

ca să pot iubi mai curat,

mai adânc, mai desăvârșit.

Dacă ai milă de mine,

lasă-mă să plâng cu lacrimile Lui

și să iert cu tăcerea Lui

și să mor câte puțin

în fiecare zi —

ca El să trăiască în mine.

Mama mea, de ce nu-ți pasă,

De ce taci când strig la tine?

Eu mă rup în mii de cioburi,

Dar tu treci mereu, străină, pe lângă mine.

Mă lovește lumea-n suflet,

Mă doboară, mă sfărâmă,

Dar tu, mamă, stai departe,

Ca și cum nici n-aș fi pe-o mână.

Când mă doare, tu mă-nchizi,

Când plâng, tu întorci privirea,

De ce m-ai adus în lume,

Dacă n-ai să-mi dai iubirea?

Omul care-mi face rău

E mai drag decât sunt eu,

Îi alegi vorba, taci pentru el,

Dar mie-mi dai doar întuneric greu.

M-am săturat să mă prefac

Că poate mâine vei vedea,

Că poate mâine vei auzi

Cum inima mi-e sfâșiată-n ea.

Dar nu te miști, rămâi departe,

Și nu te doare rana mea,

Nici când cad la pământ, în lacrimi,

Tu n-ai să vii să mă salvezi cândva.

Mamă, de ce sunt un nimic?

De ce n-ai pentru mine glas?

Doar tăcerea ta îmi răspunde,

Și mă sting încet, fără vreun pas.

Eu... E foarte adevărat,

Lucrul cel mai important,

Cine sunt? ce vreau a fi,

Și ce mi-aș putea dori.

Tot ce crezi să-ți fie dat,

Să primești, gândește așa....

Precum toate ai avea,

Din belșug și nencetat,

Cere tot și repetat.

Să fi un încrezător,

Îndrăzneț și creator 

Fi eficient prosper,

Capabil de orișice...

Asta este calea care,

Îți aduce bunăstare 

Fi puternic căci așa,

Ce-ți dorești vei câștiga  

Eu cred în credința mea,

Și-n veci mă va ajuta.

E noaptea când lutul se frământă iar,
când liniștea are gust de tămâie și jar.
Din cruci se ridică umbre bătrâne,
nu ca să sperie, doar să mai simtă lume.

Unii se duc pe uliți, cu pasul stingher,
caută casa veche, pridvorul de cer,
ascultă cum curge prin pereți viața 
focul din sobă, râsul, dulceața.

Alții, mai tineri, s-au furișat prin beciuri,
și beau vin roșu din sticle vechi, cu gesturi
de oameni vii ce n-au învățat tăcerea,
căci moartea nu-i uită, dar le-a luat durerea.

Pe o movilă, un moș fumează ceață,
uitându-se lung la luna hoață:
„Am crezut că-i veșnic omul, dar veșnicia doare…
acum știu, e mai blând un ceas de soare.”

Prin cimitire, bătrânele stau la sfat,
își povestesc visul pe care nu l-au mai visat,
iar copiii-morți, cei prea mici pentru moarte 
aleargă printre flori, dar fără carte.

Unii doar ies, privesc spre sat,
se bucură că nimeni n-a uitat,
că pe masă e colivă, o lumânare,
și un nume rostit în șoaptă de-nchinare.

Iar când zorii se-aprind, ca un verdict,
toți tac, căci vrerea nu-i decât instinct.
Fiecare își strânge cenușa în brațe,
și pleacă încet, fără glas, fără față.

Ziua nu-i a lor. Ziua e crudă, rece,
lumina desface ce moartea petrece.
Numai noaptea mai face dreptate:
îi lasă pe morți să-și spună păcate.

Și plecând, murmură către pământ:
„Nu-i nimic mai viu decât ce e frânt.
Căci trăim doar o clipă, și restul e somn,
dar noaptea, da… noaptea ne-ntoarcem domn.”