Afară plutește o frunză brună,
Într-o manieră profund bizară;
Ca o sirenă pală, își desfășoară
În totalitate nervurile-i pe-afară.
Dansează precum o curtezană
Și din complezență-mi spune
Cât pot să se arate ele de bune,
Farmecele adulatei sale stăpâne.
Eu dau din cap și amorțesc o clipă,
Iar micuța zburătoare tot încearcă,
Încearcă a mă determina solemn parcă
Să deschid geamul ce ne-ncearcă.
Șovăi, înclin pe ea să nu-nțeleg
Și o rog de-a dreptului să plece
Înapoi în lumea sa fadă și rece,
Gândul său nu are a mă petrece.
Ea-mi, ea îmi aude ca printr-un vis
Vorbele sfidătoare, de-o trufie mare;
Și, fără reținere, urcată-n mană de zare,
Se preschimbă-ntr-o fecioară seducătoare.
Îmi privește până în adânc ochii
Ce gravitează pe formele sale fine.
Simt, simt că nu mă mai pot abține
A nu-i asculta chemarea cum vine.
Mă apropii de oblon cu încetul
Și dau cu dinadinsul a-i deschide
Zăvorul încleștat de plante morbide,
Cotropite de omizi roșii și larve palide.
C-un aer fragrant, c-o voce suavă,
Mi-se-arată din ce în ce mai rugătoare
Să reprim cu de-o mai fățișă ardoare
Fereastra interpusă, despărțitoare.
Undeva înăuntru, sunt încă treaz,
Voiesc sincer a nu mă mai preface,
Dar ceva necontrolat în mine zace,
Dorință goală, năzuință de farmece.
Și totuși, cu greu, izbutesc să mă opresc,
Să îngheț asemenea unui corp de stană;
Și acum, încep, cu un ascuțiș de pană,
Să cos plăgile ce dor, malițioasa-mi rană.
Mă deștept, privesc cu atenție zâna:
Acum mă crecetează-n chip diferit.
Dintru o râvnă de neasemuit,
Chiar și senzualitatea i-a pierit.
Globii ei, scurgânzi, ca de ceară,
Se dilată în fel monstruos.
Pe chipul său tern și hidos,
Rânjet de dinte galben, scorțos.
Corpu-i, diform, văros, solzos,
Mă-nfioară acum cumplit.
Și realizez cu intensitate, subit:
Din vrajă, cu totul m-am dezmeticit.
Îmi retrag mâna înfrigurată,
Mi-o-ncălzesc în a batistei pânză.
Și privesc, fără vreo scuză,
Cum afară plutește o frunză.
