Dorul și sufletul

Doi prieteni copilaș

Tare harnici și isteți

Vor să facă în ogradă

Un om mare de zăpadă

Încep treabă cu domulul

Dau zăpadă rostogolul

Și-astfel întocmesc ușor

Din zăpadă omul lor

Capu-l fac ,apoi drept nas,

Pun un morcov de pripas,

Pentru ochi sunt tocmai buni

Două cioturi de cărbuni

Pălăria,un castron

Doi trei nasturi la burtica

Și omul de zăpadă-i gata

Dar venit-a iepurașul

Urechiatul și poznașul,

Și-a mâncat pe negustate

Morcovul pe jumătate.

De Cocoru David Cristian

I. Un drum scurt am avut 

Dar frumos 

Un trecut iubitor am avut 

Și foarte luminos 

II. Nu mă așteptam

Ca aici sa se termine

Eu tot speram

Că relația o să mai ție

III. Eu acum nu te acuz

Nu e vina ta

Dar după cum sa spus 

Aici sa terminat

IV. Eu încă sper in viitor 

Să reluăm ce am făcut

Și cu un mic noroc 

Să îndeplinim ceea ce am spus 

V. Eu nu o sa te uit 

Și o să te iubesc mereu 

Așa cum ne-am târguit

Că viitorul va fi greu 

VI. Nu am putut face mai mult 

Să fie lung și minunat 

Timpul care am spus 

Că o să fie de durat

VII. Cu un viitor înainte

Ne-am gândit

Să-l înființăm nu doar din cuvinte 

Fapta cea de dobândit

VIII. Locul unde ne-am propus

Să ne fim alături mereu 

El o sa fie compus 

In inima mea mereu 

IX. O sa te țin minte toată viața

Tu ai avut și ai aceea iubire 

Care mi-a arătat calea 

De amintiri servite 

X. Știu că ești convins  

Că nu vei fi schimbat 

Știu că va fi greu de învins

Timpul împreună format 

XI. Amintiri oricum o să rămână

Într-un colț de inimă fărmat

Deja nu se mai fărâmă

Inima pentru un alt stricat 

XII. Tu îmi ai încrederea

Până la sfârșit de viață

Eu promit să te iubesc

Până nu o sa mai fac față

XIII. Când o să cedez 

Nu o sa mai știi de mine 

Eu o sa acordez

Locul altei fete înafara de mine 

XIV. Când nu o să-mi mai auzi numele 

Să știi că am dispărut

Când o să vrei să-mi cauți sufletele

Deja o sa mă știi ca un sărut 

XV. Un sărut dulce dar rece 

Va fi în gândul tău

Atunci când îți voi trece 

Prin sufletul tau

XVI. Nopți întregi o să plâng cu îngerii

Pentru a-mi alina durerea

Din cauza alegerii

In care nu îmi stă la îndemână puterea

XVII. Mult timp o să-mi fie gândul la asta

Dar nu am ce sa fac 

Oricum nu pot sa las 

Iubirea care ma apăsat

XVIII. Simt un gol acum 

Căci nu te am aproape

Mereu când ne întâlnim pe drum 

O sa te simt departe 

XIX. O să știu că nu îmi mai aparții

Că nu mai am grijă de tine

Să nu mai faci prostii

Care o să rămână în ruine 

XX. Poezia asta poate duce la nesfârșit

Dar nu mai pot continua plângând

Eu știu că te iubesc încins

Sau bine zis.. terminând 

XXI. Terminând un mic capitol

Dar poate va continua 

Clipele formate în pericol 

Pentru a ne putea vedea...

Autor: Anonima S..

Pe urmele mele vine pubertatea,

dar am atâtea amintiri,

din această copilărie plina de bucurii,

as vrea sa rămână la mine dar trece până mâine ,

sper că își amintește să mă viziteze,

într-o zi cu soare, când voi fi mare.

de Panait Mirela

Sufletul meu s-a stins în lacrimi, 

Și lumea m-a lăsat plângând, 

Căci sufletul meu se uită-n lumină,

Spunând : O, rază de petale

Fie ție lumea ta divină. 

Oglinda de argint ce sclipește în mine, 

Și se sparge în bucăți, 

Și-o înfige în țepi de lacrimă, 

Spunând : Nu mai plânge, 

Căci dorul tău este la tine mamă. 

Suspinarea ta ce-mi rănește inima, 

Și se pierde în dureri, 

Căci pe tine te iubesc mult, 

Spunând : Of, mamă de s-ar stinge lumina 

De când trăiam de demult. 

Ochii de stele, vise de dor, 

Ce pleacă în stoluri departe, 

Și în văzduhul cel purpuriu se-mparte,

Răsăritul nostru fior. 

Acum ne luăm la revedere în zboruri, 

Și lumea noastră ne-a uitat,

Ce plecăm departe în stoluri, 

Cât de mult sufletul nostru stins s-a îndepărtat.

Aceasta este o poezie sonet centrifugar de Iustin Postea 

Si persistă în agonia foamei,

Înaintează in euforia poamei

Poama corpului nehrănit

Coastele trupului subnutrit.

Avântul nemâncatului o ia pe neașteptate

Ca într-un uragan de păcate.

Păcatele strămoșilor

Ispășite de urmașii lor.

„Ești grasă!” spunea lumea

Acum leșină la munca lunea

O-ntreabă dacă-i bine

Le spune că e obosită după vineri

Coastele-s ca niște clape de pian

Ieșite din contxtul trupului cotidian.

Fața-i trasă pare  un tablou de mult șters

Iar oglindirea-i înfricoșătoare e-un efetc advers.

daca ai stii cat imi lipsesti

poate te ai intoarce

dar nu visez la povesti

insa asta speranta imi stoarce.

daca ai stii cat te iubesc

rani ascund , seara privesc

n ai avut de gand

si m ai lasat plangand.

daca ai stii tot ce gandesc

ai crede in finalurile din povesti

zile, nopti eu socotesc

de cate ori tu ma ranesti.

daca ai stii de ce am plecat

sigur nici tu n ai mai fi stat

problemele m au presat

si tu singura m ai lasat.

daca ai stii ca te astept

visez cum ma strangi la piept

merg pe acelasi drum drept

nu am nici un regret.

daca ai stii ca te visez

totul analizez

stiind ce a fost intre noi

de aia nu dau inapoi.

daca ai stii cat incerc sa te uit

imi amintesc ce impreuna am construit

de absenta ta nu m ai instruit

de aceea inima mi s a pietruit.

daca ai stii ca nu te urasc

lacrimi izvorasc

cand amintirile ma tarasc

in trecutul nostru amoros.

daca ai stii cate intrebari

mi se pun despre noi

fel de fel de schimbari

au aparut apoi.

daca ai stii tot ce simt

ti ai fi dat seama cat eu la tine tin

dar stiu ca nu ti mai apartin

si va trebui sa termin.

Dacă tristețea te ține prizonier

Șoptindu-ți aceleași vorbe fără rost,

Neștiind cum s-o alungi

În sufletu-ți ce-i pustiit,

Văzând cum viața te ține iarăși înlănțuit,

Și-auzi doar urlete de lupi flămânzi

Simțind cum gerul iernii te doboară,

E timpul tău să te ridici,

De crezi sau nu, îți spun prietene și nu te mint,

De mână te ține Dumnezeu!

De toți prietenii te-au părăsit

Și ești orfan al nimanui,

Crezând că Cerul pe veci te-a izgonit,

Și toți îți sunt potrivnici cum niciodată nu ai bănuit,

Și n-ai nici lacrimi ca să plângi,

E timpul tău să te ridici,

De crezi sau nu,îți spun prietene și nu te mint,

De mână te ține Dumnezeu!

Iubita de te-a alungat ca pe-un gunoi,

Fugind de tine ca de-un lepros,

Să nu-i răpești nici timpul,tinerețea sau amorul,

Și de-și regretă clipele frumoase ce ți le-a dăruit,

Vai ce tristețe simt,te cred

Eu însumi am trăit acestea toate

Precum coșmarul este zugrăvit...

E timpul tău să te ridici,

De crezi sau nu, îți spun prietene și nu te mint,

De mână te ține Dumnezeu!

De ești sărac,bolnav,uitat

Și lumea toată îți stă ascunsă

Știi bine că-i egoistă,rea și crudă

Dar inimioara îți suspină dulce încă

În timp ce deznădejdea te-aruncă în bezna rece

Ce prevestește doar căderea fără de sfârșit,

Prapastia ce te cuprinde e însăși moartea de care se vorbește,

E timpul tău să te ridici,

De crezi sau nu îți spun prietene și nu te mint,

De mână te ține Dumnezeu!

Dacă auzi doar vorbe grele

Și vin în urma ta ca un ecou,

Dacă nu-i nimeni să creadă-n tine

Când ești căzut și doar necazul te aude și-ți răspunde

Când zaci sub munte de ispite,

Știind că ți-a sosit sfârșitul,

E timpul tău să te ridici,

De crezi sau nu îți spun prietene și nu te mint,

De mână te ține Dumnezeu!

(25 iunie 2023 H.S- Irepetabila iubire)

Călătoresc pe drum de munte

Și pedalez către Izvorul Alb,

Nu simt să merg la hibernare

Cât timpul mai este încă cald.

Mă uit în dreapta și văd lacul

Ce se numește Bâtca Doamnei,

E plin de lebede, gâște și rațe

Ce parte fac din sânul toamnei.

În stânga mea se-ntinde pădurea

Cu al ei colorit bătând spre arămiu,

E frunza cândva verde de foioase

Ce va cădea pe jos într-un târziu.

În față se aude apa unui izvor

Ce iese de milenii dintre stânci,

Și unde setea des ne-o potoleam

Pe când eram doar niște țânci.

Privesc în spate și-mi văd orașul

Ce poartă acum haină modernă,

Ce vă așteaptă zilnic să-l vizitați

Iar seara să cinați într-o tavernă.

Ajung lângă izvorul dintre stânci

Când soarele dispare după munte,

Setea îmi potolesc și-o iau la vale

Atent să nu alunec trecând pe punte.

În drum spre casă vizitez și-o piață

De unde cumpăr bunătăți de toamnă,

De la țărani ce știu lucra pământul

Citind biletul scris de a mea doamnă!

Mă-ntorc adesea în copilărie 

Ca un trifoi firav, vioi și mut

Și an de an prezentul e trecut

Arareori cu patru foi și absolut 

Marius Ene, August, Polonia 

Nu începutul a fost primul

ci rânduiala din care începutul

a primit voie să apară.

Mai înainte de început

a fost hotarul nevăzut

dintre „a fi” și „a nu fi”,

străjuit de Duhul

care Se purta peste ape

fără să le tulbure.

Apele nu erau haos,

ci adânc nerostit,

purtând în sine

posibilitatea ascultării.

Atunci, lumina nu a izbucnit,

ci a fost chemată pe nume,

separată de întuneric

nu prin luptă,

ci prin discernământ.

Ziua și noaptea au primit măsura,

timpul - rânduiala,

iar făptura a fost așezată

în ritmul care nu obosește.

Pământul a fost chemat să rodească,

nu să se impună,

iar rodirea

nu a fost poruncă,

ci binecucântare.

Lutul a fost adunat

din marginile apelor

și a primit forma

fără a fi constrâns,

ca un vas pregătit pentru suflare.

Suflarea a intrat

nu ca vântul care desparte,

ci ca Duhul care unește.

Și omul a devenit ființă vie,

nu prin putere,

ci prin primire.

După ușile închise ale unui zâmbet larg
ce îmbrățișează chipul,
ascunse rămân frământările...
lacrimile se strâng în lacul sufletului.

Acest lac, odinioară,
purta albastrul imaculat al copilăriei…
anii au crescut pe el asemenea nuferilor —
ah, ce nuferi frumoși l-au împânzit.

Dar rădăcinile lor
au tulburat cristalinul apei.

Frământările se cuibăresc, se îmbulzesc
într-un cuib prea mic să le poată adăposti...
prea plin, prea greu să mai reziste.

Și iată — plesnește
precum un elastic
de care norii sunt legați de pământ.

În clipa rupturii, cerul plânge,
fiindu-i lovit obrazul conștiinței,
o durere adâncă,
pentru că a cedat —
a cedat presiunii furtunilor
ce bat în pânzele sufletului.

Frământările —
un fel de nuferi:
grație și frumusețe la suprafață,
rădăcini care tulbură
apele sufletului.

aș vrea să scap de griji și să plutesc ca Dazai

spre liniștea aia care trebuie să vină natural.

aș vrea să dau mâna cu el și să îl rog

să mă ia cu el la un sake,

cu condiția să mă învețe cum să îl beau.

gândurile îți dau ideile;

tu iei ce-i mai bun din ele

și le dai mai departe ca un Sisif

inconștient și bine intenționat,

cu conștiința neîncărcată de

bolovanul care vine

— inevitabil —

să te îmbrățișeze călduros.