Omul de zăpadă

1.Tu de la mine ai plecat

Și singură m-ai lăsat 

Tu ai fost totul pentru mine

Iar acum rămâi o amintire

2. Nefericire tu mi-ai adus

Și total m-ai distrus

Nu am știut ce să fac 

Dar m-am descurcat 

3. Multe lacrimi am vărsat 

Pentru al tău "timp ocupat"

De fapt fiecare glumă 

Nu a fost o minciună 

4. Nu mă căuta 

A doua șansă nu e a ta

Pleacă cu bine 

Eu nu sunt pentru tine

5. Când de înșelare am aflat

Sufletul a urlat

Cu ce ți-am greșit

De așa tu m-ai mințit

6. Inima mi-a crăpat 

Și încrederea s-a destrămat 

Toți m-au avertizat

Însă eu te-am apărat 

7. Tu nu ești pentru o adevărată iubire 

Fii bun și nu mă deranjează

Tu ai fost o greșeală dar nu și obsesia mea

8. Rămâi cu amanta ta

Uită de existența mea

Tu nu ești binele meu 

Iar eu nu sunt binele tău

9. Nu-ți vreau răul

Cât de jos ar fi să cad

Dar dacă vreau într-o zi

Raiul tău se face iad

10. Frumoasă este viața mea 

Când tu nu faci parte din ea

Înșelarea este al tău păcat 

Hai pa...te-am pupat

Cu ochii tăi căprui

În viața mea apărui,

Defapt cred că erau aproape negri

Dar niciodată nu i-am simțit acri.

Vocea ta, ah, o frumusețe 

Vorbele le scoteai cu delicatețe.

Și inima a început să-mi tresară,

Când te-am auzit vorbind prima oară.

Atitudinea ta așa de matură

Mă făcea să am temperatură.

Căci nu am întâlnit pe nimeni altcineva

Care să mă facă să mă simt așa.

A trecut mult timp decând te-am cunoscut

Și încă țin la tine mult.

Poate că sunt puțin obsedată

Dar să știi că m-ai făcut cea mai fericită fată.

Cel care s-a stins,

Va străluci mai tare

Ca cometele, și cu plâns,

Își vor aminti plecarea.

Cât de tare lumina,

Pe acest pământ,

Acum vocea sa curată 

Nu se-aude din mormânt.

Mii de stele minunați;

Noapte, voi ieși în grădină,

Și cu ochi înlăcrimați,

Mă voi uita la tine.

Îngândurată printre fum de țigară.

Blocată într-o agonie amară,

Înconjurată printre umbre străine,

Dorind ca totul să se termine.

Umblând prin întuneric crunt,

Și pierdută, mă scufund

Încercuită de neliniște tulburătoare,

Mă regăsesc într-o pădure fermecătoare.

Apoi, simt cum se stinge în vânt,

Fiecare sentiment frânt 

Renăscând înapoi ca sacrificiu,

Pentru satisfacția păcătosului viciu.

Dacă...? M-ai căuta în adâncul pământului!

Dacă...? M-ai vedea în vise! 

M-ai găsi călătorind printre stele!

Căutând sentimente demult stinse.

Dacă...? În adâncul oceanului te-ai scufunda,

M- ai afla în a cerului infinitate

Căutând...iubirea mea? Iubirea ta?

...m-ai găsi într-o ploaie de obscuritate.

Am murit demult! 

Și încă mor ...în fiecare zi!

Tu...pentru mine? Ai ajuns o simplă formă de lut!

...care nu are loc...printre milioanele de galaxii

Un trup ...fără suflet...

Gol...pentru că iubirea nu l-a umplut. 

A fost o iarnă friguroasă,

Tu din priviri m-ai încălzit 

Credeam că eu sunt cea aleasă

Dar totul are un sfârșit 

Crezând că tu n-ai sentimente,

Am suferit neîncetat 

Dar totuși ai trezit iubire,

Într-un suflet despicat.

Si totuși ce este iubirea?

Un sentiment de nedescris.

O iluzie, un vis

Ce tu copile mi l-ai zis.

A fost o dragoste profundă 

Dar oarecum s-a terminat 

Poate nu a fost acea iubire?

Care să meargă până la final.

Si totuși ție îți mulțumesc 

Pentru acele sentimente

Datorită ție am înțeles 

Că iubire pe acest pământ, nu este.

                                           Tipa Rusalina 

Mă plimb prin țara unde m-am născut

Prin locuri atât de minunate,

Și recunosc că sunt un patriot convins

Care-a trăit și zile întunecate

În astă țară a fost comunism

O perioadă bună pentru unii,

Ce ne-au supus la multe cazne

De am ajuns de râsul lumii

Întăi de toate și peste tot era partidul

În frunte cu coducătorul mult iubit,

Iar prin județe secretarii de partid

Dictau ce le cereau șeful din răsărit

Pe câmp, în fabrici și uzine, eram noi

Așa numita clasă muncitoare,

Care a construit și cultivat pământul

Ca să avem cu toții puțină bunăstare

Dar tot ce produceam se exporta

Și-n țară rămânea mult prea puțin,

Mâncarea se dădea doar pe cartelă

Iar să găsești câte ceva era un chin

Ce se-ntâmpla atunci în lume

Nu se spunea pe radio și televizor,

Nimic prin ziarele locale și naționale

Și-ndoctrinați eram doar cu minciuna lor

Dar cel mai grav era că ne-au furat

Acel sfânt sentiment de libertate,

Și pentru care în "89 ne-am revoltat

Plătind cu sânge pentru demnitate

Azi din păcate cu greu ne amintim

De cei ce au murit pentru dreptate,

Foarte puțin am învățat din jertfa lor

Și-n țară este multă...nedreptate!

Ochii mei au început să vadă

tot mai des la colț de stradă

bătrânei cu mâna întinsă

și cu lacrima prelinsă

pe obrajii de timp ridați

c-au rămas de toți uitați.

Pe un petec de pământ

câți au sufletul frânt

de lipsa de dreptate

de un trai pe limitate

a multor persoane în etate

care adorm nemâncate.

Oare asta au meritat?

pentru toți anii ce au lucrat

de în zi și până noapte

și-au achitat impozite la stat

care la rândul său, de ei a uitat

de izbeliște pe stradă ia lăsat.

Dar nu doar statul vină poartă

de faptul că bătrânii duc așa soartă.

Vina o purtăm noi toți

care suntem niște hoți

ce se gândesc la buzunarul său

uitând părinții, pe Dumnezeu.

Azi văd bătrâni flămânzi și goi

strângând din ghena cu gunoi

ceea ce noi ne alintăm

și fără chibzuință aruncăm

Pe noi, oare ce ne așteaptă

de la această generație stearpă.

Ei au crescut copii, nepoți

și-au pus credința în niște hoți

cărora le-a încredința viața lor

ca ei să le fie ocrotitor

dar au ajuns tratați cu sictir

ajunși cerșetori de o pâine, un chefir.

Oare ce ne-așteaptă

într-o lume emancipată

unde toți moderni se poartă

și-au uitat de unde au plecat odată

au uitat de părinții în neputință

care cândva i-au crescut cu credință.

Azi mai des eu văd pe stradă

bătrânei loviți de soartă

Oare de ei, cui le mai pasă

că nu au nici ce mânca, nici casă...

Cei sus de la guvernare,
nici măcar gândul nu-i doare.

Dragă țară cu fiicele, fii tăi

nu lăsați să moară cei

care prin munca lor de-o viață

v-au susținut, v-au dat povață

Cei care v-au adus pe lume

NU uitați de ei,de a lor nume

PĂRINȚI,  sfinte cunune.

Dușman îmi este timpul

Prieten bun am în condei,

Iar muză-mi e soția dragă

Ce clipa îmi încarcă cu idei. 

Aș vrea să alungesc minutul

Să am răgaz să spun povești,

Puse cu rimă în vers de poezie

Și bucuros să fiu, că mă citești. 

Dar câte n-aș mai vrea să scriu

Dacă ziua, ar cuprinde noaptea,

De copilăria mea, în primul rand

Și, despre soție, ce-mi e jumatea. 

Și tare multe aș avea de povestit

De ce voi știți, dar ci...de neștiute

Care în timp mi-au brăzdat viața

Și-aș vrea acum, să fie cunoscute. 

Nu am nimic de ținut la secret

Și care ar putea să mă,,rușine ",

Doar, c-am uitat...să..mărturisesc

Că faptele făcute-s...prea puține. 

Dar știu că nimeni nu oprește timpul

Și că acesta este hoț...furând mereu,

Așa că nu-mi rămâne...decât să cer

Ceva în plus...de la Bunul Dumnezeu!

E toamnă, în cimitire nucii bătuţi de ploi,

Se scutură de frunze ce acum sunt inutile,

E toamnă şi iubito prin toamnă şi prin noi,

Trecând vieţile noastre se scutură de zile.

Pe cer cârduri de păsări spre sud coboară-n zbor

Spre a lor destinaţie în ţări cu mult mai calde,

În timp ce noi, iubito, ne îndreptăm uşor

Spre alte lumi ce veşnic sunt reci şi-ntunecate.

Şi zilele coboară atunci când noaptea urcă,

Întocmai cum se-ntâmplă şi cu ale noastre vieţi,

Ce dinspre ziua care devine tot mai scurtă,

Se duc spre noaptea eternă, cea fără dimineţi.

Şi aşa cum sub copacii cei goi zac a' lor frunze,

Care se degradează într-un decor postum,

La fel şi ochii noştri şi ale noastre buze,

Iubito, după moarte sub nuci se descompun.

E toamnă, în cimitire nucii bătuţi de vânt,

Se scutură de frunze ce acum sunt amintire,

E toamnă şi iubito uitaţi într-un mormânt,

Acoperiţi de frunze vom sta prin cimitire.

Decizional precum te scriu
și uneori chiar te conjur
rămâi un semn,
un punct
prin multe semne
cerești și pământene.

Îți recunosc puterea
și totuși îți cerșesc
asupra vieții mele
nu pecetlui menirea
înșirându-i multe puncte
în lipsă de cuvinte.

Lasă-mi locul
unde să pun o virgulă,
un semn de întrebare
și chiar ,,et caetera,,
înconjurată de cele patru
puncte cardinale.

Trăim într-o vreme

în care clipa se consumă

mai repede decât sensul,

iar adevărul, fragmentat,

circulă fără memorie.

Ne rostim viețile

în formule scurte,

ca și cum tăcerea

ar fi devenit

un lux suspect.

Orașele se înalță,

dar omul rămâne

într-o perpetuă

micșorare de sine,

negociind zilnic

cu frica de a fi vulnerabil.

Suntem legați

prin fire invizibile,

însă inimile

se ating rar,

ca niște continente

uitate de timp.

Și totuși,

sub acest cer grăbit,

mai există gesturi lente:

o privire care rămâne,

o voce care nu cere nimic,

o prezență

care refuză să plece.

În ele, lumea își amintește

ce ar fi putut fi

și ce încă mai poate deveni.