Cronometru

Când vei veni, să nu mă sperii,
Să nu-mi vorbești prea apăsat;
Așază-te lângă tăceri
Și spune-mi doar: e de plecat.

Nu-mi frânge visul dintr-o dată,
Nici dorul ce l-am strâns încet;
Lasă-mi o clipă neuitată
Să-mi strâng trecutul la piept.

Am iubit mult, am plâns destul,
Am fost copil, am fost și frânt;
Nu-mi pare viața un regret,
Ci un cuvânt rămas nespus pe pământ.

De vrei să-mi iei suflarea toată,
Ia-mi-o lin, ca pe-un suspin;
Să pară moartea nu o soartă,
Ci un sfârșit… puțin divin.

Și dacă cei rămași vor plânge,
Să nu le spui că m-ai durut;
Spune-le doar că m-ai atinge
Și m-ai chemat… și-am ascultat.

Se lasă seara peste perne grele,
Și-n candelă mai licăre-un cuvânt,
Te scriu, iubito, printre mii de stele,
Și-n gânduri te sărut încet și sfânt.

Nu dorm, că-n mine ard ca o făclie
Toți pașii tăi, zâmbetul și cuvântul,
Tu, care-mi ești și leac, și poezie,
Și foc, și mângâiere, și pământul.

Mi-e patul larg, dar inima prea strâmtă,
Când nu-ți aud respirația-n tăcere,
Când n-ai lăsat nici zâmbet, nici cuvântă,
Și totu-i dor, și teamă, și durere.

Pe pernă stângă-ți simt umbra-ntr-o parte,
Pe dreapta, doar o lacrimă coboară.
O noapte fără tine-i prea departe,
O zi fără iubire-i o povară.

Draga mea, cu nume de lumină,
Cu ochii de catifea și vis întins,
Aș vrea să dorm, dar somnul nu mă ține,
Când tu în piept, ca harfă, mi-ai rămas aprins.

Și dacă mâine-ar fi sfârșit de lume,
Te-aș căuta în stele, printre zări,
Ți-aș pune numele-n tăceri, pe dune,
Să-l ducă vântul peste veacuri mari.

Iar până dimineața să ne vină,
Te scriu aici, în vers și rugă blândă,
Ca Rege ce-și așteaptă-a sa Regină,
Într-un regat de flori și noapte-adâncă.

Nu știu dacă-ai simțit vreo secundă
Cum ochii-mi, furați, ți-au rămas la fereastră,
Cum timpul, deodată, părea să se-ascundă
Sub pașii grăbiți ai mașinii noastre.

Nu știu de ce, dar te-aș fi întrebat
Ce gânduri îți fug printre gene când plouă,
Dacă-ți place tăcerea sau râsul curat,
Dacă-n suflet ți-i toamnă sau încă e rouă.

Dacă-n serile lungi îți sprijini obrajii
De palma căldurii unui ceai liniștit,
Dacă-n viscole reci îți găsești curajii
Să te pierzi prin zăpezi, să iubești, să exiști.

Mi-a spus cineva că ți-au dus la ureche
Cuvinte și chipul meu prins între rânduri,
Și-acum parcă lumea-i mai strânsă, mai veche,
Ca și cum te-aș ști dintre toate gândurile.

Și totuși, abia ți-am rostit un cuvânt,
Dar știu că mi-ar fi plăcut să te știu,
Să-ți ascult glasul ca pe un vânt
Ce-mprăștie norii unui dor cenușiu.

Poate-i absurd să mă las prins în gânduri,
Să-ți scriu ca și cum am avea un trecut,
Dar un drum uneori nu-i doar pași și secunde,
E un loc unde timpul s-a vrut nevăzut.

Mi-e teamă că poate nu-ți pasă de rânduri,
Că poate zâmbești și le lași în trecut,
Dar scriu pentru mine, căci scrisul mă leagă
De clipele-n care un dor m-a durut.

Căci ziua aceea, în autobuzul douășapte,
A fost un moment ce n-am vrut să-l uit,
Un vis răvășit într-o lume grăbită,

Un chip desenat printre umbre de fum.

Și poate nu-i nimic, doar un gând ce se pierde,
Dar las aici rânduri, ca ploaia pe geam,
Și cine știe, poate într-o altă toamnă
Le vei citi... și-ți vei aminti de-un străin ce te-avea în visare.

E noaptea când lutul se frământă iar,
când liniștea are gust de tămâie și jar.
Din cruci se ridică umbre bătrâne,
nu ca să sperie, doar să mai simtă lume.

Unii se duc pe uliți, cu pasul stingher,
caută casa veche, pridvorul de cer,
ascultă cum curge prin pereți viața 
focul din sobă, râsul, dulceața.

Alții, mai tineri, s-au furișat prin beciuri,
și beau vin roșu din sticle vechi, cu gesturi
de oameni vii ce n-au învățat tăcerea,
căci moartea nu-i uită, dar le-a luat durerea.

Pe o movilă, un moș fumează ceață,
uitându-se lung la luna hoață:
„Am crezut că-i veșnic omul, dar veșnicia doare…
acum știu, e mai blând un ceas de soare.”

Prin cimitire, bătrânele stau la sfat,
își povestesc visul pe care nu l-au mai visat,
iar copiii-morți, cei prea mici pentru moarte 
aleargă printre flori, dar fără carte.

Unii doar ies, privesc spre sat,
se bucură că nimeni n-a uitat,
că pe masă e colivă, o lumânare,
și un nume rostit în șoaptă de-nchinare.

Iar când zorii se-aprind, ca un verdict,
toți tac, căci vrerea nu-i decât instinct.
Fiecare își strânge cenușa în brațe,
și pleacă încet, fără glas, fără față.

Ziua nu-i a lor. Ziua e crudă, rece,
lumina desface ce moartea petrece.
Numai noaptea mai face dreptate:
îi lasă pe morți să-și spună păcate.

Și plecând, murmură către pământ:
„Nu-i nimic mai viu decât ce e frânt.
Căci trăim doar o clipă, și restul e somn,
dar noaptea, da… noaptea ne-ntoarcem domn.”

Te chem încet, nu ca pe o izbăvire,

ci ca pe-un adevăr ce stă să cadă;
vin cu pași mici, cu inima-n rostire,
ca un pelerin ce-și știe rana.

Nu cer să-mi fii adăpost sau soartă,
nici focul ce mistuie fără nume;
doar stai o clipă lângă poartă
și lasă-mi umbra lângă lume.

Am învățat tăcerea ta pe de rost,
cum înveți rugăciuni fără răspuns;
te caut nu din lipsă, ci din rost,
dintr-un dor vechi, atent și strâns.

Când vin, nu vin să te cuprind,
ci să mă vezi, atât îți cer;
să știu că, pentru-un timp mărunt,
două respirații pot fi cer.

Dar chiar atunci, când pasul meu
atinge locul unde ești,
tu te retragi, calmă, aproape greu,
ca și cum apropierea ar fi primejdie.

De ce fugi când eu te caut drept,
nu cu strigăt, nu cu lanț?
Ce vină are acest piept
că bate mai devreme-n timp?

Spune-mi: ce vezi când mă apropii?
Un zid? Un foc? Un jurământ?
Eu vin cu mâinile goale, șoptit,
și plec mereu mai gol, mai frânt.

Dacă iubirea mea te sperie,
spune-mi, și voi rămâne jos;
dar nu mă lăsa în așteptare,
căci dorul meu e viu, nu zgomotos.

Nu poate fi sfârșit, îmi spun, ci doar o ceață;
ce-i viu nu piere dintr-un pas înapoi.
Îmi fac din întâmplare o dimineață
și cred că lipsa ta e doar un ocol, nu-un noi.

Apoi se rupe calmul, ca un dig vechi:
ce drept ai tu să pleci fără cuvânt?
Am fost chemat să ard, nu să fiu rece,
și ard acum, nedrept și neînvins de gând.

Dacă aș fi fost mai rar, mai strâns în mine,
mai puțin viu, mai puțin adevărat,
spune, m-ai fi lăsat să stau cu tine?
Îți dau tăcerea mea la schimb de stat.

Dar târgul cade, și rămâne greu
acest gol plin ce nu se mai explică;
îmi port zilele ca pe-un sicriu al meu
și timpul trece, dar nu vindecă.

În cele din urmă, învăț să nu te chem.
Nu pentru că durerea s-a sfârșit în mine,
ci fiindcă am priceput, sub timp și semn,
că nu orice apropiere se cuvine.

Te las să fii, nu plecare, nu păcat,
ci drum ce nu mi-a fost rânduit pe nume.
Ce n-a putut fi ținut n-a fost furat,
ci doar prea viu pentru aceste lume.

Rămân întreg, deși mai port un gol,
cum poartă marea țărmul ce s-a dus;
iubirea nu dispare, schimbă rol,

și-n loc să strige, stă, cu capul sus.
Astfel mă pierd, și totuși mă adun:
te pierd pe tine, și rămân om bun.

La umbra copacului bătrân, cu frunze grele,
Ce-n Chindie stă martor la pași rătăciți,
Am stat, doi copii înveșmântați în tăcere,
Pe ruina unei cetăți, niște îndrăgostiți.

Mi-ai spus de bobba și eu de dorul mocnit,
Ți-am ținut mâna, cu sfială regescă,
Și-un sărut pe-obraz ți-am lăsat înflorit,
Ca o rugă fierbinte, dar firească.

Ai zâmbit. Și tot soarele s-a-nclinat,
Căci zâmbetul tău, preafrumoasă domniță,
E lumina ce-n sângele meu s-a vărsat,
Și-a lăsat viața cu rost și voință.

Pe Minecraft făceai bodega Junimii,
Eu semănam floarea-soarelui din cuvânt,
Și râdeai de-a mea faimă în rândul lumii,
Dar m-adorai, în tăcere, adânc și blând.

Mi-ai dat o carte, cu fir de catifea,
Micutele Doamne, oh, și scrisul tău rar,
Prima liturghie pe hârtia mea,
Primul semn că nu-s singur și-n zadar.

Tu, medic al sufletului istovit,
Ai redat viață gândului meu pierdut,
Ai luat gândacul de drum obosit
Și l-ai făcut rege-ntr-un regat nevăzut.

Iar azi, când se-nvârte lumea-ntr-un joc,
Eu stau în colț, cu inima-n palmă,
Scriu, iubesc, mă topesc ca un foc,
Și-n tăcere îți spun: tu-mi ești cea mai dragă.

Dacă ai fi păcatul ce-n veci sfințește,
Aș păcătui fără frică, fără oprire,
Dacă ai fi o boală ce nu se gătește,
Aș refuza orice leac, cu iubire.

Căci tu mi-ai dat mai mult decât cer,
Mi-ai dat sens, mi-ai dat zâmbet, mi-ai dat regat,
Și-acum, cu-al meu condei stingher,
Îți spun că te port în mine ca pe-un legat.

Ascultă cum șuieră vântul 

În noaptea aceasta de toamnă.

Ascultă ce simte pământul

Când toamna la somn îl condamnă.

Trosnește în vatra arzândă

Un petec de scoarță uscată.

Iar focul, ușor atingând-o,

O face să ardă pe dată.

Făcându-se scrum, înroșită,

Mă duce cu gândul acasă.

La viața de-acolo, tihnită,

La patria mea cea frumoasă.

Omule cu sange albastru
De ce esti atat de aspru
Casa ta e langa lac
Langa un batran copac

Si cand toamna a venit
Capacu sa prapadit
Ia aminte tine minte
Cum copacu a imbatranit
Si poi sa prapadit
Asa omule si tu...

Nu te strădui

Doar încearcă

Apă

Apă-apușoară

Apă

De asta iubim noi ploaia

Când moartea s-a stins fără bocet, fără rugă

Oasele nu s-au mai preschimbat în praf
Lacrimile au rămas sub pleoape, adormite
Durere nu a mai existat.

Golul din ochiul tău stâng și mâna rece-n sine
Nici nu încearcă să ascundă cuțitul
Erai prea sigură, știai prea bine
Că nu vine nimeni să-și ingroape sfârșitul

Lungă-i viaţa şi frumoasă

Rătăcind prin norii iernii

Să ai grijă de a ta mireasă

În vacarmul gol al lumii

De va fi să+ţi fie frig vreodată

Nu uita să ai cu tine

Haina de la mama ta brodată

Fiinţe-i dragi să-i fie bine

Omului năpăstuit de trecutul dureros

Timpul tău să-i fie hrană

Iar credinţa în Hristos

În cuvânt să-ţi fie caldă

Iar ând viforul ispitelor

Va veni împotriva sorţii

Să priveşti asupra treptelor

Bucurându-ţi iar părinţii.

În noaptea aceea

Ghetsimaniul părea inima lumii -

o inimă grea,

strivită între păcat și Dumnezeu.

Măslinii își plecau ramurile

ca niște profeți obosiți,

iar luna, palidă și rece,

ardea deasupra grădinii

ca o candelă rămasă singură

după stingerea tuturor rugăciunilor/

Și Hristos se ruga.

Nu cu liniștea sfinților din icoane,

ci cu durerea adâncă

a Celui care purta în Sine

toată căderea omului.

Pământul tăcea,

cerul tăcea,

Doar respirația nopții

mai tremura printre măslini.

Apoi am văzut-o -

o picătură de sânge

căzând încet pe iarba rece,

ca și cum însăși veșnicia

ar fi început să sângereze.

Și încă una.

Și încă una.

Roșii și grele

ca niște semințe ale mântuirii

aruncate în țărâna morții.

Atunci am înțeles că Dumnezeu

nu mântuiește lumea de departe,

ci intrând până la capăt

în spaima,

în singurătatea

și în rana omului.

Fiecare picătură

era o tainică pecete a iubirii -

o lumină răstignită

pe întunericul firii noastre.

Iar grădina întreagă

părea un altar cosmic,

unde Fiul lui Dumnezeu

prefăcea suferunța lumii

în început de Înviere.