Catapeteasma văzduhului

În geamul din odaia mea

seară de seară îmi luminează 

un felinar, care zâmbea

și îmi șoptește că veghează

făptura mea în pat întinsă

și de lumina sa cuprinsă.

Un felinar, un ochi de seară

ce peste corpul meu coboară 

o rază blândă de lumină 

ce la conturul meu se înclină

Iar eu precum floarea de glastră

îl aștept cu drag la fereastră .

Tu picătura luminoasa

de ce-ai ales să-mi bați în casă

și m-ai făcut să te îndrăgesc

atunci când noaptea mă iubesc

sub picăturile tale de lumină

când mă alint ca o felină.

Nimic mai mult…

Doar cuvinte țipate tare,
atât de tare încât să fie auzite,
aplaudate, validate pentru urletul lor —
rostit cu gura larg deschisă.

Nimic mai mult…

Cuvinte țipate,
apoi — la fel de tare — uitate.
Ca și cum ne-ar fi lovit amnezia vremii,
cea care ne șterge memoria
încărcată de trâmbițe și turle,
care nasc doar sunete —
nimic mai mult,
sunete fără puls de suflet.

Țipăm cu toții — da —
țipăm când e rentabil,
când vrem să dăm bine
în tabloul derizoriu al vremii.
Căutăm aplauze pe scena vieții,
unde spectacolul e atât de prost regizat
încât ajungem o batistă de nas —
da, o batistă —
accesoriu demodat,
purtat azi doar de câțiva rătăciți
în universul grăbit,
care o duc cu ei
ca pe o dovadă
că a existat cândva suflet —
suflet, nu doar zgomot
în construcția numită „cuvânt”.

Dar, revenind la batistă…
cândva, necesară;
azi — utile sunt cele de hârtie,
folosite o dată și aruncate.
Aruncate oriunde.

Și nimeni nu mai întreabă:
cine vede reziduurile gândirii seci,
care pot stârni dezgust
și contaminare colectivă?

Nimic mai mult…

Doar litere ce alcătuiesc cuvinte,
scoase din gură — edificiu
ce pretinde măreție,
dar, pe lângă zgomote,
emană mirosuri grele
de cadavre sufletești —
suflete ce nu și-au găsit locul,
nici șansa de a fi resuscitate.

Prea ocupați cu zgomotul —
tare și sec —
am uitat sufletul literelor
așezate în cuvinte
care poate salva.

Nimic mai mult…

Doar cuvinte:
să fim mai buni,
mai empatici,
mai atenți…

Ce frumos sună —
de parcă am fi apostoli
când le rostim solemn.
Dar din zece, câți le simțim?
Câți le puartăm în noi
și le dăruim?

Nimic mai mult…

Cuvinte —
sună bine,
ne aplaudăm,
ne mândrim,
le uităm
precum primul fulg de nea —
și poate
precum ultimul adevăr.

Nimic mai mult.

Jefuiți legal…
niciun cod penal
nu e aplicabil
hoțului maleabil.

Cunoscut după viteză,
mințindu-ne-n antiteză,
crezându-l sub control vigilent,
uităm că este docent.

Trece prin și peste noi,
de-i soare, furtuni ori ploi…
zicem că-l stăpânim,
conștienți că ne mințim.

Jefuiți legal…
niciun cod penal
nu are articol de-ncadrare
a „Timpului”, hoț în calificare.

Acest ghemotoc de carne vie—
da, tu, eu, noi—
un pumn de nervi, de dorințe, de contradicții,
un loc unde dragostea și ura
dorm în același pat
și se trezesc amnezice
peste resturile unui război fără autor.

Mă uit în mine
și nu știu dacă să aprind lumina
sau să mimez absența.

Fiindcă dincoace de prag—
e un vacarm.

Întrebări care nu tac,
adevăruri care nu vor să fie spuse,
și o voce care șoptește:
„Cum de încapi, Dumnezeule,
într-un trup ce se fisurează
la ecoul unui cuvânt prea greu?”

Cum de încapi în mine
când eu abia încap în mine?

Suntem dualitate, ni s-a spus—
dar nimeni nu ne-a spus
cât de greu e să trăiești împărțit
între cine ești
și cine ai învățat să pari.

Ne-ai dat libertate—
și noi?
Noi am luat libertatea
și am transformat-o în frică.

Am construit colivii invizibile:
din tăcerea lui „ce-o să spună lumea”,
din rigorile lui „așa se face”,
din sentința lui „nu e pentru tine”.

Și ne mințim.

Zilnic.
Elegant.
Convingător.

Ne spunem că suntem liberi
în timp ce ne repetăm aceleași gânduri
care nici măcar nu sunt ale noastre.

Ne spunem că trăim
dar evităm orice lucru
care ne-ar face să simțim cu adevărat.

Și, cel mai grav—
ne spunem că nu vom muri.

Ca și cum moartea
ar fi o poveste pentru alții,
ca și cum timpul
ar avea răbdare doar cu noi.

Dar ascultă—
nu în zgomot, nu în grabă—
ci acolo, între două respirații:

există un adevăr.

Mic.
Fragil.
Incomod.

Nu ești doar ceea ce arăți.
Nu ești doar ceea ce ți s-a spus că ești.
Dar nici nu ești atât de invincibil
pe cât ai vrea să crezi.

Și poate că viața nu e despre a scăpa
de contradicții,
ci despre a le duce—
cu demnitate,
cu luciditate,
cu o inimă care știe
că fiecare bătaie e un dar
și fiecare adevăr nerostit
o povară.

Așa că spune-l.
Chiar dacă ești un simplu tremur.
Mai ales atunci.

Obosite, florile de măr.
Stop.
Respir.
Pentru că asta nu e despre flori.
E despre ce rămâne
după ce frumusețea cade.

Cădeau alene în părul tău
și eu mă dezvățam
să fiu femeia care pleacă prima.
Pentru că mi s-a spus
că a rămâne e slăbiciune.
Minciună.
A rămâne e un sport extrem.

Nu m-ai atins.
Și tocmai de asta m-ai schimbat.
Unele iubiri nu lasă urme pe piele,
ci pe coloana vertebrală.

Florile se desprind
nu când mor,
ci când au fost prea pline.
Așa se rupe și o femeie:
nu de durere,
ci de prea mult „încă”.

Încă sper.
Încă tac.
Încă îmi țin inima
ca pe un pahar plin
într-o cameră unde toți aleargă.

În părul tău era primăvară.
În mine —
o revoluție spusă în șoaptă.
Pentru că uneori
cea mai mare forță
nu urlă.

Știi ce doare?
Că ne-am învățat să numim „oboseală”
ceea ce, de fapt, e curaj.
Florile nu cad învinse.
Ele cad complete.

Și dacă m-ai întreba acum
ce-am pierdut în seara aia,
ți-aș spune: nimic.
M-am găsit.

Obosite, florile de măr.
Eu?
Eu eram pregătită.

Ce Aprilie de poveste —
ca și cum timpul, acest regizor invizibil,
ar fi căutat în arhivă pelicula inimii
și i-ar fi dat, dintr-odată, drumul să curgă.

Mă revăd — mică, desculță,
cu genunchii însemnați de țărâna reală a lumii,
nu o imagine retușată în laboratoare de umbre,
ci o copilărie cu gust de iarbă și soare.

Bunica nu cunoștea semnalele de plastic ale lumii,
ea nu avea notificări; ea avea Timp.
Iar mâinile ei —
erau două calendare vii, înscrise în riduri,
care nu uitau niciodată ritualul mângâierii.

Livezile?
Nu erau simple culise, un decor de ocazie.
Erau un întreg univers în expansiune,
alfabetul alb din care învățam
cum se zămislește, tăcut, lumina.

Și astăzi?
Aprilie pășește grăbit pe asfalt,
ca un exilat care și-a rătăcit busola și casa.

Dar eu îl opresc din fuga-i absurdă
și-i șoptesc:
„Îngăduie-mi.
Mai lasă-mi un minut de sfințenie.”

Și el — complice la taina aceasta —
îmi scapă din pălărie o singură floare.

O prind. O păstrez ca pe un sigiliu.
O așez la reverul sufletului.

Și brusc, goana lumii încetează.
Nu mai sînt un călător, ci o destinație.
Sunt.
Și acest „a fi” îmi este de ajuns.

Strămoșii mei
nu dorm.

Se foiesc
sub cruci strâmbe,
cu mâinile împreunate
doar din obișnuință.

Unul tușește
din 1915.
Altul încă așteaptă
pământul promis.

Nimeni nu visează.

Le aud pașii
în oasele mele.
Noaptea
îmi mută sângele
dintr-o generație
în alta.

Nu sunt sfinți.
Sunt obosiți.

Au murit
fără explicații,
cu gura plină
de lucruri nespuse
și cu viața neterminată
ca o casă fără acoperiș.

Mă întreabă,
fără cuvinte:

ce-ai făcut
cu numele nostru?

…

…

…

—

Le arăt mâinile mele.
N-au bătături.
N-au pământ sub unghii.
Doar cerneală
și o teamă moștenită prost.

Unul se întoarce pe-o parte.
Scârțâie sicriul.

Nu de frig.
De nemulțumire.

Le-am luat sângele
și l-am subțiat
cu îndoială.
Le-am luat credința
și am pus-o
în vitrină.

Nu mă blestemă.
Asta doare mai tare.

Mă lasă
să continui.

Viitorul
mă așteaptă
cu aceeași întrebare,
dar formulată politicos.

Înțeleg târziu:

nu eu îi port pe ei.
Ei mă poartă pe mine,
ca pe o greșeală
care încă poate fi îndreptată.

Dacă nu dorm,
nu e din cauza morții.

E pentru că
eu sunt treaz
și încă nu merit
somnul lor.

Barza m-a adus la revoluție,

Viața e continuă evoluție.

Mama a fost lăsată pe masă,

Doctorul a plecat acasă.

Am fost mare cât un pește,

Asistentul m-a scos cu un clește.

De atunci am rămas cu dizabilități,

În schimb am dobândit abilități.

Unii mă văd normal,

Alții mă consideră anormal.

Gândesc cu inima și sufletul,

La mine e apt creierul.

Sufletul îmi e curat,

Inima nimeni încă nu mi-a furat.

Mi-a fost ucis încrederea,

Vreau să-mi găsesc iubirea.

Unii se uită cu silă,

Urăsc cuvântul milă.

De șase ani stau in azile,

Vreau să am frumoase zile

Râvnim adeseori vulcanic

Spre strălucire,laudă,avere

Prizionieri compuși dintr-un produs metalic,

Sevraj stilat sorbim tăcuți plăcere

Poțiune cu efect real

Uităm modestele origini,

Ne cățărăm pe-naltul piedestal

Prețios prilej ne înbucură în inimi

Străbunii ce nu-i mai amintim

Sunt doar tablou umplut de acuarelă

Și totuși datorită lor trăim,

Ei fiind și azi o santinelă

Defilăm acum cu papion la gât

De un alb papal noi îmbrăcăm veșminte,

Extaz dulceag trăim! dar cât?

Căci falsa pace naște doar morminte.

Geamu-mi deschid spre tine, toamnă

Și tare-aș vrea mai mult să povestim,

Și poate îți ghicesc într-o cafea amară

Să afli pe ce banii puțini, ni-i cheltuim. 

În fiecare an îmi furi căldura soarelui

Și mi-l trimiți așa departe de pământ,

Te lauzi că ne aduci bogății în cămară

Dar fără apa cerului, făina n-o frământ. 

Iată de ce te-am invitat s-avem o vorbă

Să-ți spun că doar în patru formați anul,

Așa că fiecare anotimp, are valoarea lui

Iar  de lipsește unul..gol îmi e hambarul. 

A înțeles părerea mea și-n casă a intrat

Am discutat vrute-nevrute...făra ghici, 

Un ceai fierbinte a cerut, că e puțin răcită

Am râs și acceptat..doar puturoșii îs calici.

 Mâna ne-am strâns și am rămas amici

Și-am stabilit să ne-ntâlnim mai des,

Și fiecare anotimp să-l prețuim, iubim

Ne-am despărțit, urându-ne...succes!

Așa cum culoarea din pensula pictorului,

Are nevoie de un suport sau de o pânză

Pentru a prinde viață,

La fel vorbele rostite de cineva,

Au nevoie de altcineva..

Dar ce se întâmplă cu gândurile exprimate și neauzite?

De câte ori nu vorbim singuri?

Ne aude oare cineva?

Ne aude propria conștiință...

Dar ne mai aude și altcineva....

Să fie Dumnezeu,demonii?

Nu cumva chiar și un monolog nerostit are pe cineva spectator?

(10 ian 2023 H.S)

vers, după vers, după vers, după floare,
după rază, după mers,
din adânc, din haos pur, din pronaos,
din cântare, din suflare...
ce oracol, ce visare!

despre cosmos, despre lut, despre amalgamul mut,
despre orizont și zile,
despre ură și iubire, despre tot și despre tine,
despre noi sau despre mine...
ce avânt, ce prăbușire!

după vers, după mers, dintr-un haos fără sens,
din deșert, dintr-o genune, stau și-adulmecă să sară,
sus în gât, la jugulară,
doar hiene, îngeri dulci,
cuminți berze, fără prunci.

catafalc de neputință, osândire la voință,
o dârzenie pierdută, se apleacă și-mi sărută,
trupul frânt de remușcări...
ce de schele fără scări!
câți Manole... câte ziduri...

tot neantul se închină, pana-mi tace și suspină,
zâmbet larg, descarcerare, agonie și visare,
sfinxul tremură, tresare,
luna-și dăruiește soare,
la-nceput cuvântul, la sfârșit doar vântul...

între ele, gândul...