poezii.online sustine initiativa #stauacasa

pentru fata cu părul soare

creatoarea ultimelor 16 zile ale săptămânii

care a emanat repezită un ultimatum că va șterge

ultimele 7 zile de pocăință

un an de zile voi lumina capul tău tăiat 

cuprinzând ca un macrocosmos pogorârea a încă

unui fir soare rază veșnică

începând cu noaptea dintre 14 și 15 adar

când asimptomatic voi șterge eu 

toate zilele genital valabile 

Glasul timpuriu iar trece,

Iar anii dispar ca prin magie,

Și-n lume toți uităm altceva,

Și ne-ntrebăm: sa întâmplat așa ceva?

Cum roua cade,

Așa trec zilele trecute,

Cu o viteză mare,

Unde-s acele zile mute?

Autor: Nicoleta Postovan 

Când ne-am întâlnit,
am sădit o lumânare.
A răsărit repede.
Mirosea a iubire şi ardea a patimi.
Am lăsat-o aprinsă ca să ne încălzim visele.
Am închis geamurile.
Azi,
o pată de ceară
stă lipită de inimile noastre
învechite de vreme.
Doar fumul,
prizonier al iubirii,
dansează
închipuindu-şi că
lumânările ard etern
până dincolo de timp.

Siropul buzelor catifelate

Ce tu le porți și-s cele mai frumoase

Din Universul fără de sfârșit,

Îmi amintesc interminabila iubire!

Îmi amintesc de infinit

Și de refrenul ce-n inima pe care mai demult ți-am dăruit,

A locuit și încă locuiește!

Tu inimă puternică ce glasuiești amor plin de lumină,

Vorbește-mi de iubire sau de a mea iubită,

Să nu taci,povestește!

Iar inima începe să ne cânte...

Ascultă-mă iubito încă o dată...

În ochii tăi cei mai frumoși de pe pământ,

Spun curajos celor ce încă n-au știut,

Doar în lumina lor sunt glorioși zeii din muntele Olimp,

De-acolo mă privesc pe mine, Zeus,Apollo,Poseidon

Și îmi vorbesc despre victoria ce ne așteaptă

Pe noi pe mine și pe tine

Despre interminabila iubire...

(20 februarie 2024 Vasilica dragostea mea)

Iarăși ți-e ochiul în lacrimi,

Și iarăși mă minți că ai râs,

Și iarăși ascunzi niște patimi,

Sub tristul și blândul surâs.

Și iar înflorește uscata grădină,

Și iar mi te pierd printre flori,

Și sufletu-ți plânge-n surdină,

Și iarăși privești înspre nori.

Și iarăși vântul începe s-adie,

Și păsări se-ntorc grăbite înapoi,

Și toamna din tine iarăși învie,

Și plângem nefiresc amândoi.

Și iarăși prin întuneric ți-i pasul,

Și iarăși mă minți că-i lumină,

Și-ți plânge și ochii, și glasul,

Și cauți întruna la toate o vină.

Și iar va veni într-adins o durere,

Și iar va pleca negreșit înapoi,

Și iarăși mintea și nervii v-or cere,

Și iarăși va plânge sufletu-n noi.

V-am văzut bătrâni,

V-am văzut plângând,

Cu atâtea răni,

Toate lăcrimând.

M-ați văzut plecând,

Fără bun rămas,

Umbra-mi tremurând,

La fiece pas.

V-am văzut prin fum,

Umbre pe pământ,

Dorul vostru, scrum,

Risipit de vânt.

M-a chemat spre voi,

Glasul greu, tăcut,

Și am plâns cu ploi,

Dintr-un ochi de lut.

Eu, rămân străin,

Prins de-un timp hain,

Și, cu-al meu suspin,

Vă port în destin.

Pașii voștri grei,

Liniștea-mi zdrobesc,

Umbrele de ieri,

Prin mine trăiesc.

Dar tot ce-ați pierdut,

Eu port în cuvânt,

Fiindcă am tăcut,

Ca un vechi mormânt.