Zâna din ceață.

Țara plânge de tristețe,

Subjugată de corupție,

Cu durere în glas, spune,

Deșteaptă-te, Române! 

Floare din colț de munte,

Mireasma sa, o minune,

Cu aceasta, ea îți spune,

Deșteaptă-te, Române!

Pădurile, cu mare spaimă,

Văd că sunt tăiate-n grabă,

Cu frică în glas îți spune,

Deșteaptă-te, Române!

Râurile ce curg din munți,

Sunt martorii nevăzuți,

Care doresc a spune,

Deșteaptă-te, Române!

Chiar și aerul cel respiri,

Dacă stai să-l auzi,

Când vântul bate, îți spune, 

Deșteptă-te, Române!

Așa că ce mai aștepți,

Astăzi, glasul să asculți,

Care neîncetat îți spune,

Deșteaptă-te, Române!

Când te vei trezi, popor român?

Din somnul morții spre care mergi, 

Când îți vei da seama că ești stăpân?

Dumnezeu aici te-a făcut să trăiești.

Te-a făcut liber în țara aceasta, 

Dar tu singur te-ai lăsat subjugat,

De trădători care voiau doar averea, 

De pământ și popor nu le-a păsat.

Te-au făcut un cerșetor înlănțuit, 

Căci tu ai dormit și nu te-ai împotrivit, 

Când ei îți puneau taxe pe tot ce aveai, 

Tu, în frică, stăteai și doar priveai.

Când îți vei da seama de adevărul ascuns, 

Ochii ți se vor deschide, nu vei mai fi mințit, 

Te vei răscula împotriva celor ce te-au străpuns, 

Și care cu promisiuni false te-au zăpăcit.

Așa că, poporule, nu dormiți! 

Este vremea astăzi să vă treziți, 

Și, cu demnitatea lăsată de la străbuni, 

Să spunem cu mândrie că suntem români.

Pe marginea tăcerii stau,

Cu gândul prins în cerc de stele,

Și mă întreb: ce sunt „eu”?

Un fir de fum printre mărgele.

Trec clipele pierdute în zori,

Și mor tăcuți în fiecare seară,

Dar cine țese din fiori,

Țesătura asta atât de rară?

E timpul o iluzie pură,

Ori doar o rană ce se-nchide,

Pe trupul lumii, în arsură,

Și-n noi adânc se răspândește.

Ce-i viața, dacă nu o umbră,

Ce-n dansul focului s-a prins,

Un vis din care lumea s-aruncă,

Spre-un adevăr ce n-a fost scris.

Și totuși, din nimicul rece,

Un rost pâlpâie, vag, tăcut,

Poate că sensul vieții, nu se zice,

Ci doar se simte, fiind mut.

În zori de zi, pe malurile Dunării,

Te-am văzut pe tine, un înger pe pământ,

Pe loc m-am pierdut în ai tăi ochi,

În ei vedeam al dragostei jurământ.

Stăteai și mă priveai cu chipul tău angelic,

Iar razele soarelui fața îți luminau,

Și valurile Dunării se mișcau în ritm melodic,

Când pe tine, frumoasă fată te vedeau.

Florile parfumau cărarea pe care mergeai,

Și își puneau pe jos ale lor petale,

Ca să calci pe ele, pe unde umblai,

Chiar și iarba îți săruta picioarele.

Când te-am zărit, inima mea pe loc ți s-a dăruit,

Fără să mă întrebe nimic, de tine s-a îndrăgostit,

Frumoasă fată, cât de mult te-am iubit,

Păcat că o stea ca tine, atât de puțin a trăit.

Zi de zi, la mormântul tău vin, sperând să te văd,

Dar singur vin, singur mă întorc, cu dorul meu nebun,

Poate într-o zi scumpa inimii mele, am să te revăd,

Când în lumea unde te-ai dus, am să mă transpun.

Durere, te-am rugat să nu vii,

În viața mea să nu apari,

Și totuși tu ai venit, grăbit,

Ca înăuntru meu, tu să fii, 

Deși niciodată nu te-am dorit,

Ți-am reproșat, starea mea,

Și de atâtea ori îmi venea,

Să te scot din viața mea în șuturi,

Căci mintea mea gândea,

Și dorea mereu noi începuturi.

Dar acum recunoscător îți sunt,

Și nu încerc să te mai confrunt,

Acum te cunosc, îți știu firea.

Prin tine durere, am cunoscut,

Cât de importantă-i fericirea.

Un vis de iubire, un vis înlănțuit,

În ochii tăi, o mare de dor mi-ai dăruit,

Sub cerul de safire, în nopțile de mai,

Am găsit glasul iubirii, ce mă chemai.

Cu inima rănită, încerc să te găsesc,

Un freamăt de iubire în suflet îmi tresare,

Dar tu rămâi departe, o stea ce o privesc,

Glasul tău e vântul ce-aleargă-n depărtare.

Pe maluri de tăcere, am scris povești cu noi,

Cu gânduri și speranțe ce nu s-au împlinit,

Un dans al amintirii pe aripi de-amândoi,

Și visele noastre-n noapte pe veci s-au risipit.

Un vis de iubire, un ceas de fericire,

Un paradis pierdut, dar veșnic neuitat,

În universul rece, doar tu mi-ești alinare,

Iar chipul tău rămâne în inima-mi gravat.

Aș vrea să rup tăcerea, să strig în întuneric,

Să spulber tot amarul ce-n suflet am strâns,

Fără tine, sunt doar un trecător stingheric,

Cu dorul pe buze și lacrimile ce s-au scurs.

Un freamăt de iubire, un ultim dans al verii,

Te port în gând pe veci, iubirea mea curată,

Și chiar de n-ai să vii, în clipa-ngemănării,

Eu te voi iubi mereu, până la ultimata soartă.

Din liniștea albă se-nvaluie trist

Amor înșelat de ochi care cer

Te văd, te doresc, nu vreau dar insist 

Din foc ce ardea acum este ger

Din noapte ostenite vise se-mbina de nasc

Albastre sunt acum gânduri 

Purtate în pânze albe de Damasc

Se-nalta precum niște cârduri 

Uitate acum vise ce calde au fost

Din perne trezite in raze de soare 

Născute atunci acum numai au rost

Înghețate și frânte, plutesc pe o mare

Și simți cum se închide se ascunde în tine

Și plânge și moare de chin sugrumat 

Un suflet speriat subțire prin bine

Distruge distrus , că na fost salvat

Mi-am zis că eu de fapt nu am curaj,

că nu pot să te aduc în realitate,

că-ți scriu și parcă mai mereu

te țin în poezii departe.

Mi-am zis că eu nu am habar cum să iubesc,

credeam că în dragoste se tace și se îndură,

se pierde dureros, se plânge iar

privind cu neputință la timpul ce te fură.

Nu știu să te iubesc cum se iubesc cocorii,

nu știu să te iubesc cum se iubesc doi oameni ținându-se de mâna mai mereu,

eu știu să te iubesc în neputință,

eu știu să te iubesc în felul meu.

Și nici tu nu ești om să te iubesc ca omul,

și nici nu ești cocor să spun ca te iubesc când treci în zbor,

tu esti o floare și din flori

n-am cum decât în poezii să-ți spun cat te ador.

Te-am urmărit plimbându-te cu trandafirii,

te-am urmărit cum te duceai, veneai și încă o dată,

am observat când tot treceai pe lângă mine,

cum dragostea din ochii tăi te face să pari mai înaltă.

Eu nu mai vreau să tac, dar dacă tac

să știi că-i din iubire,

că nu știi ochii tăi albaștri ce îmi fac

când mă privești așa de parcă ești din mine.

Eu nu mai vreau să tac, nu vreau să rămâi un vers,

să mori așa nedemn în poezie,

să mori de parcă în zadar

ți-ai zidit dragostea în mine.

Confusing me with nostalgia

Why leave so quick and shut me down

And crush my soul till I will see ya?

The touch of sun and bath of warmness,

The grass and smell of your combined aromas

The great of all of our goodbyes,

The depth of all of our stand by's.

Come stay for an eternity

Don't let the season change the time,

Just block the clock and stay with me

Let's see the sunset, let me try,

Come just as you are and stay,

Let me live by you today,

Let me feel you breath the breeze,

Give me reasons to exist

Dont just walk away from me

Ain't you tired, can't you be?

Don't just leave me nostalgia,

Fear my fears, don't leave I beg ya

How it feels to be forgotten?

Feels like I'm just fooling me,

Everytime the season change

Still I have you, YOU IN ME.

Ce tare mi-a fost frică să scriu despre Luceafăr, 

Știind că Eminescu nu poate fi-ntrecut!

Dar sufletul meu cade, iar stelele-l țin teafăr,

Mă vindecă, mi-cos totul ce trebuie cusut.

Iubesc culoarea-i pală, lucirea-i îngerească

Și cântul lui și-al Lunii; duiosul lor duet,

Ce-ncepe de departe, dar știu că o să crească,

Să-mi lecuiască mintea cu dulcele sonet.

Aștept din nou să vină și să mi arunce-o scară,

O scară incrustată cu basme și cu flori,

Bătând la geam, să mi pună, chemându-mă afară,

Coroana-i cea călită în foc de meteori.

Să-mi dea veșminte albe, să-mi despletească părul,

Să-mi spună o poveste zburând peste câmpii 

Și să-l privesc în ochii-i albaștri ca și cerul,

Până adorm culcată pe norii argintii.

Zilele de iarnă, fără tine, sunt povară,

Gerul parcă-mi sapă-n suflet rana veche, tot mai iară.

Fulgi de nea se-aștern pe drumuri, dar nu-i cald în al meu gând,

Fără tine, tot ce-i iarnă pare rece și plăpând.

Cerul plânge cu zăpadă, vântul urlă prin zăvoi,

Amintirea ta mă strigă dintr-un vis pierdut în noi.

Fără tine, nopți de iarnă sunt pustii, fără hotar,

Dorul arde ca o flacără sub al gheții rece har.

Și mă-ntreb, iubite, unde ești ascuns acum?

Cum de soarele din suflet s-a pierdut pe-al vieții drum?

Zilele de iarnă trec, dar dorul nu se va topi,

Poate doar când vei fi iară lângă mine, zi de zi.

Veghează-mi sufletul ascuns,
În serile triste de toamnă.
Iubește-mă ca presupus
Și uită de orice povară.

Vreau să-ți citesc în stele lumea,
Să-mi aleg planeta mea,
Și să rămân singur pe ea,
Cuprins de galaxia ta!

Ajută-mă să-mi deschid ochii,
Căci focul mă orbește iară,
Când dorul arde, ignorându-ți
Voința ta mare, de ceară.

Vreau să cred că e la fel,
Vreau să fiu eternul tău!
De nu, să uit că-ai fost cândva
Întreaga fericirea mea.

Undeva, de nu se vede
Noaptea, mor câte puțin,
Acceptând că fac ce trebuie —
În largul minții, un străin...

Pentru că nu am vrut să cad,
Dar m-am izbit de întrebări.
În anotimpul tău mă simt
Cuprins de prea multe schimbări.

Te aștept să vii și să-mi explici
De ce eclipsa are loc,
Cum ești de-acord c-o să fim reci
Și nu ne mai iubim deloc...

Zi de zi, îmi cert orgoliul
Să mă lase singur iar,
Cât timp te caut într-o vreme
Din care nu vreau să dispar.

În vânt se clatină iubirea
Și ne aduce nicăieri...
Cât timp mai sunt încă aici,
Arată-mi că și tu mă vrei!