Omagiu Imnului Național.

Nu dormi, popor cu frunte arsă,

Căci somnul tău e jug și lanț,

Pe harta lumii ești o farsă,

Ești căzut într-un mare șanț.

Ți-au frânt coloana în tăcere,

Și ți-au vândut pământul sfânt,

Iar tu priveai, fără putere,

Cum se topea al tău cuvânt.

Ți-au pus icoane la ferestre,

Dar ți-au luat grâul din hambar,

Ți-au zis că-s „patrioți” aceste,

Hiene-n haine de primar.

Ai fost mințit cu pâine caldă,

Și ți-au furat și mâna care,

Muncea de zori, cu inima albă,

Iar azi trăiești doar din răbdare.

Îți spun că ești mic și nevrednic,

Să nu visezi la ce-i al tău,

Dar uită că-n pieptul demn și harnic,

Mai bate-un foc, tăcut și greu.

Trezirea nu e-n gloanțe crunte,

Ci-n ochii care văd curat,

În mâna care dă să-nfrunte,

În glasul care stă-n dreptat.

Nu moștenim doar lut și case,

Ci lupta celor ce-au căzut,

Să nu ne vindem pe mătase,

Tot ce străbunii ne-au făcut.

Când mor copiii de foame-n școală,

Iar hoții dorm pe saci cu banii,

Tăcerea noastră e o otravă,

Răbdarea e cumplită în acești anii.

O țară nu se schimbă-n vorbe,

Ci-n pașii grei pe drumul drept,

Când omul poartă cu demnitate,

Dreptatea-n fapte, nu-n regret.

Să nu mai cerem de la alții,

Ce nu ne dăm noi niciodat’,

Să ne iubim pământul, frații,

Și să fim drepți cu-adevărat.

Căci nu mai vine nimeni, frate,

Să-ți spele sângele de jos,

Națiunea ori se ridică în picioare,

Ori piere-n somnul dureros.

Ridică-te, din umilință,

Cu fruntea sus, cu pasul drept,

Căci cea mai sfântă biruință,

E să devii din nou complet.

Un vis de iubire, un vis înlănțuit,

În ochii tăi, o mare de dor mi-ai dăruit,

Sub cerul de safire, în nopțile de mai,

Am găsit glasul iubirii, ce mă chemai.

Cu inima rănită, încerc să te găsesc,

Un freamăt de iubire în suflet îmi tresare,

Dar tu rămâi departe, o stea ce o privesc,

Glasul tău e vântul ce-aleargă-n depărtare.

Pe maluri de tăcere, am scris povești cu noi,

Cu gânduri și speranțe ce nu s-au împlinit,

Un dans al amintirii pe aripi de-amândoi,

Și visele noastre-n noapte pe veci s-au risipit.

Un vis de iubire, un ceas de fericire,

Un paradis pierdut, dar veșnic neuitat,

În universul rece, doar tu mi-ești alinare,

Iar chipul tău rămâne în inima-mi gravat.

Aș vrea să rup tăcerea, să strig în întuneric,

Să spulber tot amarul ce-n suflet am strâns,

Fără tine, sunt doar un trecător stingheric,

Cu dorul pe buze și lacrimile ce s-au scurs.

Un freamăt de iubire, un ultim dans al verii,

Te port în gând pe veci, iubirea mea curată,

Și chiar de n-ai să vii, în clipa-ngemănării,

Eu te voi iubi mereu, până la ultimata soartă.

Când te vei trezi, popor român?

Din somnul morții spre care mergi, 

Când îți vei da seama că ești stăpân?

Dumnezeu aici te-a făcut să trăiești.

Te-a făcut liber în țara aceasta, 

Dar tu singur te-ai lăsat subjugat,

De trădători care voiau doar averea, 

De pământ și popor nu le-a păsat.

Te-au făcut un cerșetor înlănțuit, 

Căci tu ai dormit și nu te-ai împotrivit, 

Când ei îți puneau taxe pe tot ce aveai, 

Tu, în frică, stăteai și doar priveai.

Când îți vei da seama de adevărul ascuns, 

Ochii ți se vor deschide, nu vei mai fi mințit, 

Te vei răscula împotriva celor ce te-au străpuns, 

Și care cu promisiuni false te-au zăpăcit.

Așa că, poporule, nu dormiți! 

Este vremea astăzi să vă treziți, 

Și, cu demnitatea lăsată de la străbuni, 

Să spunem cu mândrie că suntem români.

Durere, te-am rugat să nu vii,

În viața mea să nu apari,

Și totuși tu ai venit, grăbit,

Ca înăuntru meu, tu să fii, 

Deși niciodată nu te-am dorit,

Ți-am reproșat, starea mea,

Și de atâtea ori îmi venea,

Să te scot din viața mea în șuturi,

Căci mintea mea gândea,

Și dorea mereu noi începuturi.

Dar acum recunoscător îți sunt,

Și nu încerc să te mai confrunt,

Acum te cunosc, îți știu firea.

Prin tine durere, am cunoscut,

Cât de importantă-i fericirea.

Curge adânc printre stânci tăcute,

Chiar și cu trecerea vremurilor,

Cu inima plină de istorii uitate.

Poartă pe spate negura veacurilor.

Prin sate cu nume de pe vremuri,

Împarte poveștile marinarilor.

Ca un ecou venit din timpuri domnești.

Răsună în poveștile bătrânilor.

Pădurea se uită cu privire oarbă, 

Salciile își pleacă fruntea în tăcere.

Ea trece foarte repede, în grabă,

Dar totul în jurul ei o recunoaște.

Aduse de ape, străine gânduri 

Se opresc uneori pe maluri.

Câte o barcă uitată în stufuri,

Este plimbată ușor de valuri.

Când răsare luna pe cer, la Dunăre se uită,

Chiar dacă este regina stelelor din noapte,

Admiră frumusețea râului, complet mirată,

Căci există asemenea priveliști binecuvântate.

Dunăre, regina fluviilor din lumea-ntreagă,

Cu Delta, un miracol al creației lui Dumnezeu,

Ce curge atât de frumos, minunăția propagă,

Duce frumusețea și noblețea la un alt apogeu.

Te-am zărit prin ceața nopți,

Dans nebun în cerc de vânt,

Părul tău, lumina apei,

Pasu-ți, umbră pe pământ.

Știam bine, nu-i aievea,

Nu-i al meu, dar m-ai chemat.

Glasul tău era frumusețea,

Și privirea, un vis curat.

M-a cuprins un fior rece,

M-a orbit ați ochilor lucire,

Și-am iubit o zână, amorezat,

Ce-ntr-o clipă m-a uitat.

Când m-am trezit, nu eram același,

Un suflet stins de dor străin,

Prins pe veci în dragostea zânei,

Și pierdut în amintiri, pe deplin.

Draga Moldovioara, 🇦🇩

Plaiul meu iubit❤️

Fir de lăcrămioara🌾

Azi ai răsărit ...☀️

Draga mea comoară💎

Scumpa Moldovioara🇦🇩 

Draga și Cocheta...

Azi....Independenta ! 🇦🇩🎈

(Felicitări cu Independenta tarii noastre 🎈❤️) Autor. A.TURCANU

Suntem mulți, ce trăim în țară,

Nu pot spune,ce viață amară!

Copii și frați și ceva neamuri,

Ne-au lăsat, goluri în ramuri.

Cui să ne plângem azi, ce ne doare

În ochii lor, mai suntem oameni,oare?

Știu ei, ce-i o binefacere,o milă, ce-i acea onoare?

Când o țară, un popor, o nație moare?

Cine ne mai apăra țara, dușmani ne sunt 

Prietenii de altă dată, când ne era bine

Dar la greu, prietenul nu mai vine

Cine apăra țara și pe noi, nu pot spune.

Manifeste, greve, plângeri și blesteme

Dar cei ce ne conduc, nu se teme,

S-au unit vânzătorii de țară la un loc,

Parcă sunt la piață și fac troc...

-Eu îți dau bogățiile țări mele, 

Voi să mă scăpați, când  fac doar, belele.

Și vă mai dau, o bucată din țare mea 

Voi dați-mi cât credeți că face ea...

Unii tac.

Privesc cum totul se destramă

și spun doar: „Asta e.”

Își pleacă ochii,

își închid sufletul,

și trec mai departe,

ca și cum pământul n-ar fi al lor.

Alții, însă,

au mers cândva în noroi până la genunchi,

cu frica în piept și credința în inimă,

au ținut drapelul ca pe un fiu

și n-au întrebat nimic.

Au făcut ceea ce trebuia făcut.

Ei n-au avut rețele, camere, trofee,

doar o țară în suflet

și o tăcere care cântă și azi.

Indiferenții trăiesc ușor,

dar cei care au luptat

trăiesc adânc,

într-o istorie care nu se laudă,

ci respiră prin pământul umed al mormintelor lor.

Uneori, mă gândesc:

dacă tăcerea lor s-ar face glas,

ne-ar întreba simplu

„Ce-ați făcut cu jertfa noastră?”

Și poate atunci

cei care dorm în scaune moi

ar simți rușinea ca pe o rugăciune,

iar cei care mai cred

ar aprinde o flacără

nu doar pentru morți,

ci pentru cei vii,

ca să se trezească.

02.11.2025

Andrei GUȚU

N-am avut mult.

Doar o cameră mică, cu pereții crăpați,

Și o pâine împărțită la doi.

Dar din fereastră vedeam câmpul

Și-un cer care nu m-a trădat niciodată.

Am muncit cu mâinile, cu spatele, cu tăceri,

Am cărat zile grele în spinare

Și n-am întrebat: „De ce eu?”

Pentru că eu am rămas.

Când alții au plecat, eu am rămas.

Am visat puțin.

N-am vrut palate, nici haine scumpe.

Am vrut doar să pot să nu-mi plec fruntea,

Să mor cu fruntea sus,

În limba mea, pe pământul meu.

Poate n-o să scrie nimeni despre mine.

Dar voi adormi într-un loc

Unde iarba-mi cunoaște pașii,

Unde vântul îmi știe numele.

Și acolo, sărac, dar neînfrânt,

O să fiu acasă.

Mai poate fi iubitã-aceastã ţarã,

Cu toate câte sunt cuprinse-n ea,

Cum o iubeau bunicii-odinioarã,

Privind-o ca pe cea mai sfântã stea?

Mai poate "românismul" fi o cinste,

El însuşi fiind privit ca un stigmat?

Mai figurãm pe-ale virtuţii liste

Cu-onoarea, care nouã ni s-a dat?

Cum poţi sã mai pretinzi integritate

Când mişunã cei lacomi şi nedrepţi?

Când se aprinde focul în cetate,

Ce linişte şi calm sã mai aştepţi?

Cei ce se ţin pe propriile picioare,

Nu lasã laşitãţii sinonim.

Dar dacã toţi fug, care mai de care,

Noi ce sã facem? Unde sã fugim?

O-aşa tendinţã, tot mai progresivã,

A maselor de culţi şi de inculţi,

Ne sugereazã o alternativã:

Sã facem şi noi ce fac cei mai mulţi.

Se afişeazã-o lume irealã,

Fãrãdelegi, în vãzul tuturor;

Şi creierul românului se spalã

Cu ştirile de la televizor!

E clar cã sunt ascunse-interese

De-a cufunda poporul în prãpãd;

Şi încercãri, din ce în ce mai dese,

De-a-nchide ochii celor care vãd!

Ce farmece bãbeşti, "de-a Babei-Dochii"

Popor creştin, cu oameni educaţi!?

Cum v-au convins sã vã închideţi ochii,

Sã nu vedeţi? Pe voi...care vedeaţi?

Cum de au reuşit sã se strecoare

Asemenea-ntuneric vinovat

Şi alte chestii manipulatoare,

De la colibã, pânã la palat?

Pe micile, pe marile ecrane,

Ni se aratã cât suntem de rãi.

Atrocitãţi, de-a dreptul inumane,

Înjurãturi, şi certuri, şi bãtãi...

Minciuna e prezentã la tot pasul

Scoţând, în faţã, oameni populari;

Şi, de la microfon, îşi drege glasul,

S-o poatã crede toţi: şi mici, şi mari!

Înfieraţii-acestei generaţii

Aruncã cu acid şi cu noroi,

Sã se urascã între dânşii, fraţii,

Sã ne scârbim, noi înşine, de noi.

Noi nu ne asumãm aşa osândã

Ci renunţãm chiar astãzi, la pãcat,

Îndepãrtând pe cel ce stã la pândã,

Cu-ntoarcere spre Cel ce ne-a creat!

Sã preţuim aceastã scumpã ţarã,

Cu câte a-nzestrat-o Dumnezeu!

Sã nu ne mai vãitãm, spre cei de-afarã,

Şi nici sã nu fugim, când dãm de greu!

Noi nu suntem nici irecuperabili

Nici prãpãdiţi, stând toatã ziua-n geam!

Sunt, printre noi, atâţia inşi capabili

Şi virtuoşi şi iubitori de neam!

Sã iasã, dar, din mintea tuturora

Aceastã aberaţie cumplitã!

Vestiţi, s-audã fratele şi sora,

CĂ ROMÂNIA POATE FI IUBITĂ!

Apa lin curge prin izvoare

si ne ajuta la corecta informare.

Dar noi *prostilor* ne conformam

si lasam paganii peste ale noi hotare.

Dar il vad cum vine din departare,

pe Calin il vad calare,

Pe un cal alb frumos si mare,

Cu planul lui de infrumusetare,

Tara Noastra el o va salva,

stai linistit, nu te ingrijora.

Cu abilitati combinate,

ca el stie si sa inoate,

cu mandrie o sa poarte,

tricolorul pe spinare.

Pe Iisus si Eminescu CEI mai mari Periculosi ii va indeparta

si mintile noastre, el le va indrepta.

Dar de fapt el in secret,

el se uita la tineret,

si devine un magnet.

Desigur ca daca zice el ceva,

noi tot credem cumva

ca el mereu inova,

si nu ne asiguram

ca ceea ce noi vazuram,

este ceea ce-i corect

si noi sarim direct,

si credem ca el zice ce-i drept.

Desigur ca omu' nu-i prost,

el stie ce face,

ii atrage pe cei prosti.

El vrea sa controleze,

ca un rege flamand dupa putere.

Dar stie ca omu destep e greu de controlat,

asa ca, pentru ceilalti el e ca un imparat.

Si pentru el, din acest motiv 

orice om destept e negativ,

Un om periculos,

chiar daca de fapt a fost miraculos.