Tu

Iubito mâine pleci in locurile care-mi plac și mie,

Salută batrânii munți din partea mea

Și nu lipsi prea mult de lângă mine

Mă voi topi fără iubirea ta!

Aștept și ziua când ușa vei închide

Balaurii să fugă toți,

Și frica de iubire să dispară,

Să-nveți iar să iubești,

Ca-ntinerețea ta!

Îti trebuie puțin curaj,

Ți-l voi trimite..

E timpul tău acum să strălucesti,

Începe chiar cu mine

Și tot cu mine te rog sfârșește,

Începe chiar să mă iubești!

Nu ne ajung doar vorbele frumoase

Ne trebuiesc și fapte îmbrățișări,săruturi

Întreabă munții și ascultă bine

Ce-ti vor șopti despre iubire despre mine,

Și fă așa cum crezi că este bine!

(8 feb 2024 Vasilica dragostea mea)

                   Ledi și Atos

Poveșteșe Atos ceva din amintirile lui de cățel :

Acum ,când au trecut atâția ani peste mine,stau

la umbra unui nuc stufos și îmi depăn amintirile,

deși nu sunt decâ un biet câine.Vă mirați ,poate

copii,dar și noi cânii gândim și avem amintirile noa-

stre. De exemplu, ămi amintesc cum cățel fiind și

tremurând ,într-o iarnă,la ușa stăpânului meu ,am

hotărât  ca în timpul verii să-mi construiesc ...o

casă . ce mare lucru! mi-am făcut eu socoteala.

Patru cărămizi,îmi sunt de ajuns!...Trei  pe margini

una sșezată drept acoperiș și casa și ... casa e gata!...

Până a venit vara am mai crescut .Era o zi călduroasă,

la fel ca și azi și eu stăteam la umbră cu limba scoasă

de un cot,mi-am amintit de hotărârea mea,referitoare

la casă.M-am uitat la mine,cât de mare am crescut și

mi-am spus în gând: ce casă?...de unde găsesc  eu

atâtea materiale care îmi sunt necesare să mi-o fac?

Patru cărămizi nu-mi ajunge nici pentru coadă!...

Și am renunțat...Acum pot spune cu mâna pe inima mea

de câine,că am ajuns la vârsta când pot să-mi depăn amin-

tirile.Ehei !...câte amintiri nu am!...Și mai bune și mai rele,

dar sunt amintirile mele și nimeni nu mi le poate lua!...

         Parcă ar fi fost mai ieri ,când eram lângă mama mea,

împreună cu cei patru frățiori ai mei.Ne era tare bine. Cât era

ziua de mare ne jârjoneam  la soare,în jurul cuștii,până ne

prindea oboseala.Pe atunci credeam că așa va fi mereu.

Într-o zi însă ,niște străini  s-au apropiat de noi și  stăpânul

ne-a luat pe rând  și ne-a srătat acestora. Ce s-a întâmplat nu

n-am prea înțeles ,dar mi-am dat că mama era foarte agitată.

Dacă nu mă înșel ,în ochii ei am văzut lacrimii...

La plecare ,oamenii aceia au luat cu ei pe trei dintre frățiorii mei.

Și uite așa am rămas am rămas singur cu mama.Nu știu dacă mă

credeți dar vă spun că, m-a înghesuit în cușcă și a acoperit  cu

trupul ei intrarea.Încerca să mă ascundă.Cât era ziua de lungă mă

ținea între labele ei mari,mă alinta și se juca cu mine.Așa cum fac

și mamele voastre ,dragi copii!

           Dar a venit și ziua nefericită,când  și mie mi-a venit rândul

să mă despart de mama.Îmi amintesc că stăpânul ma luat în bra-

țe ,m-a mângâiat cu duioșie  și mi-a spus:

-Gata băiețel, hai să-ți arăt  pe noul tău stăpân!... dar am avut noroc

.Noul meu stăpân era mare iubitor de animale. și pe mine m-a luat

drept cadou pentru fiul său ,elev fiind în clasa  întâia la școală.

M-a dus într-o cușcă mare,dormeam pe o călduroasă blană de oaie.

Când mă scotea la plimbare,îmi punea o lesă lungă ca să pot zburda

în voie și mi-a pus o zgardă strălucitoare de care eram mândru.

Mi-a pus numele de Atos cara mărturisesc că mi -a plăcut .

Era  un nume aspru,bărbătesc și ,poate de aceia  răspundeam cu

proptitudine  când mă striga ceice pe Andy îl încânta foarte multt

Vă mărturisesc că eram fericit,nici nu puteam fi altfel cu un stăpân

atât de bun și grijuliu cu nevoile mele.

Dar ,luat cu valul amintirilor ,am uitat să mă prezint dragi copii.

Sunt un câine de rasă ,un Dog  german autentic, de talie mare,

cam cât un vitel  . Î n timp crescusem atâta încât puteam  să-mi

pun labele pe umerii stăpânului meu Andy când ne jucam .

Îmi aduc aminte cu nostalgie de acele clipe fericite ,când ne

plimbam împreună pe Faleza Dunării.Trecătorii întorceau capul

și ne priveau admirație : eu mare și Andy  un copil blond  și tare

frumos prietenul meu. Ce vremuri!...

Și așa trec zilele mele:

Uitat în zbor îmi este gândul,

Un gând răzleț ce-și pierde numele

Și-s un suflet ce-și așteaptă rândul

La o viață

Monotonă,

Chinuită

Și absentă

Cu puterea unei vrăji

În al vieții ritm turbat

Îmi continui mersul lent

Reamintind

În gând

Cadența picăturilor de lacrimi,

Ce se prelingeau din inimile

Adânc străpunse de iubire

Patimă și durere,

Răcoare și ardoare,

Obsesie și lăsare.

Cuvânt adânc, curat și sfânt,

E darul cel mai prețios pe pământ,

„Mulțumesc” – o rază de lumină,
Ce-n suflet pacea o dezbină.

E firul care leagă oameni,
O punte-n clipele de vreme grea,
Un simplu gest, dar cu ecou,
Ce schimbă viața, ziua ta.

Când spui „mulțumesc”, ceva se-aprinde,
Un foc ce-n inimi calde se extinde,
Rostește-l sincer, din iubire,
Și lumea-i altfel, plină de-o strălucire.

Mulțumește vieții că te-a învățat,
Să prețuiești ce ieri ai ignorat,
Mulțumește clipei, chiar de-i trecătoare,
Că-n ea găsești o rază salvatoare.

Mulțumește celor ce ți-au fost alături,
Și celor ce-au plecat, prin vânturi,
Căci fiecare-a scris o filă-n carte,
Cu sens, cu lacrimi, uneori, cu fapte.

„Mulțumesc” e cheia către cer,
Un cântec blând pe-al vieții mister,
Să-l porți cu tine, în suflet nestins,

Ia-mi tot ce dorești,

Ia-mi munții și marea,

Îți dau ce voiești,

Dar niciodată uitarea.

Ia-mi ochii albaștri,

Ascunde-mi cărarea,

Îți dau tot ce am,

Dar niciodată uitarea.

Ia-mi lacrima pură,

Suprimă-mi iertarea,

Îți dau toată averea,

Dar niciodată uitarea.

Ia-mi cântul și dorul,

Ia-mi exaltarea,

Îți dărui și zborul,

Dar niciodată uitarea.

Ia-mi dreptul la tot,

Ia-mi viața de îndată,

Dar nu-mi cere să uit,

Chipul tău...niciodată.

Ti-am fost atât de zambitoare

Cu sufletul desculț și larg deschis,

Atat de naivă și încrezătoare

Dar sufletul tu pentru mine ti l-ai ținut închis..

Dorul meu am vrut sa il sădesc

În sufletul tau gol și pustiit,

Și n-am știut, că am să-l risipesc

Pentr-un strain careia i-am fost nimic.

Am tot sperat intr-o poveste fericită

Dar brațele nu ți-ai deschis spre mine,

Și am rămas in drum, cu inima mâhnită

Așteptănd o ultimă îmbrățisare de la tine....

În lumea noastră, iubirea strălucește,

Cu fiecare clipă, mai mult crește.

În ochii tăi, o lumină arzătoare,

Îmi spune că ești dragostea cea mare.

Prin vântul blând, pe câmpuri de dor,

Iubirea noastră curge, ca un izvor.

În fiecare atingere, în fiecare sărut,

Simt că iubirea noastra strabate tot mai mult.

Pe calea noastra, impreuna am pornit

Ca doi copii noi am devenit.

În lumina zorilor și sub cerul senin, 

Destinele noastre se unesc, fără sfârșit, divin.

O umbra trece lin pe langa prag,

În taină-și poartă pașii pe alei,

Un vechi parfum ramas dintr un șirag,

De vise-nchise între foi de tei

E glasul mut ce l port adânc în piept,

Și ascult chemarea noptilor tacute,

Un nor pe cer ce pare ca aștept,

Din zori închise-n zilele pierdute

Prin colturi moi, adie gândul dus,

Ca frunza-n vântul care o rătăcește,

Un timp ascuns, căzut de mult de sus,

Dar încă-n minte parcă se trezește.

Pe un drum ascuns, pășește visul stins,

Și ochii s marea unui dor ce-apasă,

În fiecare clipă ce s-a prins,

De-un loc pierdut, ce încă mă apasă.

Pe cerul surd un nor încet plutea,

Și vântul cald aducea amintiri,

Din timpuri vechi, o șoaptă suspina,

A vremurilor trecute fara de priviri

Sub ramul trist, o frunză s-a desprins,

Și s-a pierdut în goluri neștiute,

Ca un ecou din ce a fost necuprins,

Trecând pe lângă visele pierdute.

Lumina pală tremură-n tavan,

Și serile sunt pline de tăcere,

Din locu ascuns, un dor bătrân, viclean,

Răsare blând și cere mângâiere.

Un ceas străin tot bate într-un colț,

Și timpul parcă nu mai vrea să treacă,

Dar undeva, sub pleoape reci și goale,

Se-ascunde-un chip ce

încă mă petreacă.

În noaptea adâncă, singurătatea mă strigă,

Privesc în gol, îmi simt inima grea.

Frica de a fi lăsată în urmă, mereu mă bântuie,

Și mă împinge să fac greșeli in viața mea.

Fiecare pas pare să mă ducă către eșecul meu,

Și greșelile, regretele mă obsedează..

În lumea gândurilor, pierdută eu rătăcesc.

Drumul spre lumină, un mister devine,

Fiecare pas mă duce spre-ntuneric,

În valul de amărăciune și dorințe ce nu se împlinesc.

În clipele de neputință, sufletul e prizonier,

Universul meu, neînțeles și mut,

Dansând cu frica, pierdut printre umbre,

Căutând salvare, dar găsind doar abis.

Cu inima grea și lacrimi ce ard,

Îmi pierd sufletul într-un dans al pierderii și fricii,

Frica de abandon mă-ngenunchează, dar nu mă-nfrânge,

În lumea mea sumbră, unde durerea își lasă semnătura sinistră.

Încă te caut, deși e târziu,

În visele-n care te chem înapoi,

Tu, suflet pierdut, dar mereu viu,

Rămâi în inima mea de-amândoi.

Oricât de departe, tu ești al meu,

Și timpul nu poate iubirea s-o șteargă,

În fiecare dor, tot a ta sunt eu,

Deși ești departe și totuși te leagă.

Nu pot renunța, nu pot să mă-mpac,

Cu gândul că nu vei mai fi lângă mine,

Ești rana ce doare, dar nu pot să tac,

Căci inima mea încă plânge de tine.

Sub cer senin, se-ntinde-o vale,

Cu râuri care strălucesc,

Păduri bătrâne, munți în zare,

Și vânturi care-n frunze cresc.

Lumina-n ape se desfată,

Plutind pe unde de argint,

Iar cerul nopții ni se arată,

Cu stele-n vise de alint.

E liniște și dor se-așterne,

Pe creste verzi și dealuri moi,

Iar luna printre umbre cerne,

Sclipiri de taină peste ploi.

Natura cântă în tăcere,

Un vals al vieții fără grai,

Iar timpul trece, efemer,

În peisajul ei de rai.