(!) Trandafirul

Îngândurată printre fum de țigară.

Blocată într-o agonie amară,

Înconjurată printre umbre străine,

Dorind ca totul să se termine.

Umblând prin întuneric crunt,

Și pierdută, mă scufund

Încercuită de neliniște tulburătoare,

Mă regăsesc într-o pădure fermecătoare.

Apoi, simt cum se stinge în vânt,

Fiecare sentiment frânt 

Renăscând înapoi ca sacrificiu,

Pentru satisfacția păcătosului viciu.

Știu tată că nu m-auzi..

Că ești trist si-ndepartat..

Totusi,tată in zori de zi,

Sa ști ca eu nu te-am uitat.

Mă uit tată la copii,

Cum se joaca cu părinții

Cum zâmbesc si sunt iubiți 

Tu tată,nu ești aici..

Ma doare tată,dorul tău

Ma doare ca nu m-auzi 

Tată,si eu sunt copilul tău,

Dar tu,nu vrei să m-auzi..

Eu tată,am obosit..

Să te scriu și să te caut..

Aștept tată,un răspuns,

Chiar dacă nu e de ajuns.

Atâtea dureri...

Atâtea întrebări fără răspuns.

Atât de multe răni sângerând.

Săgeți înfipte în inimă.

De nimeni înțelese.

De multi batjocorite.

Răni dureroase.

De nimeni mângâiate.

Strigând după ajutor.

Ei părând surzi.

Nori negri atât de grei.

Oprind a mea rugăciune în drumul ei spre Cel Atotputernic.

Zilele trec.

Durea devine tot mai insuportabilă.

Cel rău șopotind... fă-o.

Dar nu vreau a mea mamă să sufere.

Nici în Foc să ard o veșnicie.

Să fie ăsta sfârșitul?

Sufăr în ochiul meu de tablă,

În inima mea de cupru,

În brațele mele de aluminiu,

Sufăr că nu mai pot simți nimic.

E această suferință ciudată,  care nu doare,

Căldură ascuțită a zăpezii în cazi, epuizat,

După ce ți-ai irosit toate darurile, ți-ai

risipit toate prestigitațiile, toate,

Magiile ieftine, și toate izvoarele,

Puținele și rarele izvoare ale inocenței.

Sufăr în ochiul meu de tablă.

Dar mi-e teamă că,  dacă voi simți din nou,

Atunci va veni tristețea - adevărata tristețe,

Cu degetele  ei lungi ca niște interminabile toamne,

Cu degetele ei subțiri ca niște minarete,  

Cu degetele ei drepte ca niște santinele,

Cu pașii ei fragili ca o amintire,

Cu pașii ei informi ca o străfulgerare,

Cu pașii ei fantomatici ca o remușcare,

Și va distruge această paiață de tinichea.

dragul meu, mă mai cunoști?

mai ai să îmi dai vesti?

chiar ești bine fără mine?

viața ta n are suspine?

a mea are atat de multe,

nu are cine sa ma ajute,

căci sunt prea pierdută n tine,

în lacrimi și în suspine.

mă gândesc că merit tot,

nici măcar să simt nu pot,

căci de când tu ai plecat,

am rămas doar la visat.

Dar nu mai vreau. Refuz sa văd

Numele tău pe mici ecrane 

Ca o otrava ce te roade-n carne 

Pornind incendii, apoi potopul 

În gândul unde tu ai locul 

Asigurat în primul rand,

Dar când te vad, iar ma scufund 

Adânc în haosul care de-abia așteaptă 

Sa ma cuprindă înc-o data

Atunci când iar vei dispărea 

De pe ecran, din mintea mea;

Un ciclu lung, repetitiv 

Când cred ca e definitiv 

Iar când in lacrimi ies pe ușă

Apare mandru din cenușă 

Un Phoenix - parca nici nu i-a păsat 

Nu stia unde m-a lăsat;

Stia ca n-am apăsat clanța 

Cât încă mai aveam speranța 

Ca pe ecran am sa te văd.

Așa îmi vine câteodată

Să blestem  și să mă înfurii

Și să întreb;

De ce Doamne omului i-ai dat 

Minte și gândire să poată construi 

Cetăți, palate poduri pestr ape,

Creații ce durează peste viacuri,

Dar să se bucure de ele,nu?

Ai lăsat atâta frumusețe în lume

Dar timp s-o vadă n-are

De ce oare?

Ai lăsat bătrânețea,apusul ce doare,

Cine are de ea trebuință?

De ce ai lăsat boală,durere

Ce să facă omul cu ele?

Pe sinele lucioase de ploaie

Tramvaiul urca-n spasme spre Bellu

Si n-o sa opresca in statie

Daca nu-i ceri cu putere vatmanului

Si daca cobori

In ploaia rece si rara

O sa intri pe-o strada anonima

Si-n spatele tau o sa cada ca o ghilotina

Decapitind zumzetul orasului

Tacerea

Tacerea strazii pavate, sticloasa, abia luminata

Sonora, doar din pasii tai grabiti

Case anoste,gri,aliniate

Porti incuiate,ferstre negre,complet tacute

O sa cobori la vale alaturi pavajului ud

Pina la casa cu portic si curte adinca

O sa urci treptele prafuite din fundul curtii

Prin aburii cartofilor ,nestins , fierti de Paula

Impreuna cu  vesnicul ventilator  din perete

Spre odaia dintre doua usi

Cu o soba rece ,decor

In drapta usii

Contorul electric, atotputernic

Zace mort

Ochiul ferestrei

Cu geamul rece si ud

Sta jumatate ingropat sub iedera

Pe podea, linga soba

Doua coloane de-un metru, de carti

Usor inclinate

Pe coltul mesei

Un picup, cu unicul disc

Tocit iremediabil

In noapte

In patul fara saltea

Sub  o patura veche

O sa gasesti un gindac gras,negru, trufas

Te-ai intrebat iubita mea

Ce stă ascuns în spatele unui sărut?

De este cuibărită blând dorința ta

Ori nebunia unei iubiri târzii de-a mea

Ce prinde un răspuns sosit

Dintr-un sărut?

Al cui sărut?

Al tău, al meu,al nostru?

Este sărutul un copil ce ne-aparține nouă

Cei fără de copii?

Nu suntem amândoi din veșnicie prinși așa

Într-un sărut?

Nu crezi că dragostea cerșește

Lipsită de rușine săruturi mii si mii?

Contează oare mult mai mult

Ultimul sau primul tău sarut?

(2 feb 2024 Vasilica dragostea mea)

Întâi mai era ca-n rai,

Ziua-n care te bucurai,

Familiei I te alătuilrai,

Explorai locuri pe care le adorai,

Pe nimeni nu ignorai,

Peste tot te aventurai.

Iubirea mea, lumină blândă,
Îți scriu din umbra vieții sumbră,
Cu inima-mpovărată și rătăcită,
Dar plină de dorință nemărginită.

Nu ți-am fost stâlp, nici adiere ușoară,
De multe ori, doar o umbră fugară.
Te-am rătăcit printre visuri și flori,
Fără să văd că tu plângi uneori.

Am crezut că timpul va fi de-ajuns,
Că iubirea noastră e fără apus,
Dar pașii mei grei, nesiguri și goi,
Te-au făcut, iubire, să pleci dintre noi.

Te văd în fiecare rugăciune fierbinte,
În serile reci, printre șoapte și-n minte,
Te simt în lumina ce-n casă pătrunde,
În dorul ce arde, în visul ce-ascunde.

Ne-am iubit printre stele, pe drumuri pustii,
Ne-am găsit fericirea în clipe târzii,
În biserici tăcute, cu palme-mpreunate,
Cu suflete pure, cu inimi legate.

Și-n fața sfântului mormânt, cu dor tăcut,
La mama ta, cu lacrimi, încet am făcut,
Ți-am pus pe suflet un legământ curat,
Să-ți fiu lumină în ceasul întunecat.

Cu inele sfinte-am pecetluit destinul,
Pe drumul vieții, luminându-ne țelul,
Că-n doi vom fi un vis ce nu se risipește,
Cu Dumnezeu, în harul Lui vom crește.

Să-ți fiu alături, sprijin și scut,
Să-ți fiu iubirea ce n-are temut,
Și peste lumea noastră trecătoare,
Să ne rămână dragostea nepieritoare.

Și totuși, iubirea a fost încercată,
De teamă, de timp, de lupta purtată,
M-ai văzut rătăcind, neștiind să aleg,
Iar tu, obosită, m-ai lăsat neîntreg.

Mi-ai spus: „Nu sunt bine, nu pot să mai sper,
Nu vreau să aștept un vis efemer...”
Cuvintele tale, ca vântul de toamnă,
M-au rupt și-au lăsat în suflet o rană.

Și totuși, iubire, nu mă dau bătut,
Nu las tot ce-a fost să piară-ntr-un minut.
Vreau să-ți arăt că acum am înțeles:
Că-n viață iubirea nu-i doar un vers.

Vreau să rătăcim pe drumuri pierdute,
Să lăsăm în urma doar amintiri nesfârșite.
Să râdem în ploaie, să dansăm pe umbrit,
Să știm că iubirea e-un miraj nepierit.

Să fim părinți ce-și strâng pruncii-n brațe,
Să-i învățăm să râdă, să meargă în pace.
Să ne rugăm iar, să cântăm laolaltă,
Să facem din viață o flacără-naltă.

Iar dacă mai vrei să mă ții de mână,
Dă-mi timp să-ți arăt că iubirea o să rămână,
Că eu nu-s acela ce pleacă-n tăcere,
Că sufletul meu doar pe-al tău îl cere.

Iubirea mea, floare de foc,
Te-aștept la capătul acestui noroc,
Cu inima largă, cu pașii spre tine,
Sperând că iubirea... ne va mai ține!

Omiduța mea, te rog, nu uita de mine!

Tu, care lipsești, de ce nu întrebi

De cei ce rămân prinși în rime,

De cei ce veghează nopțile fără somn,

Cu gândul la tine?

Tu ești motivul pentru care scriu,

Și-aș scrie în fiecare zi ce-i în mine,

Dar nu vreau să știi cât de mult îmi ești,

Cât de plin îmi e pieptul de tine.

Mă plimb în tăcerea ta ca-ntr-un dans,

Și eu tac… dar tăcerea nu-mi ține.

Mă ascund printre rânduri, să nu vezi cum ard…

Și ce dor mi-e de tine!