Timpul
De ce treci aşa de iute,
Şi mă faci să par bătrân,
Peste clipe zeci şi sute,
Să nu pot să fiu stăpân?
Zile, ani, veacuri şi ere,
Sunt ai tăi copii despotici,
Ce-mi transformă în himere,
Vise, dragoste, putere.
Cu voci de orologii mă-nspăimânţi,
Clepsidra mi-o impui ca judecată,
Şi ale mele rugăminţi fierbinţi,
Le aud în vremuri de-altădată.
În găuri negre vreau să mă arunc,
Şi în vârtejuri să mă înfirip,
În univers ori haos să ajung,
Acolo unde timpul e nimic.
Category: Love poems
All author's poems: Gabriel Trofin
Date of posting: 24 сентября 2023
Views: 600
Poems in the same category
Sclipiri
Imi puneam luminițe de Crăciun la balcon
Ti-am zărit în trafic mașina cu motoru-i sonor
Era intr-una din zile, înainte de Ajun
Când tot omul așteaptă pe Mos Crăciun...
Mai târziu te-am zărit tot in trafic
La o răscruce de drumuri
Aș fi vrut un semn să-ți trimit...
Dar aveam mult praf pe geamuri.
Ce simt când uneori te mai văd?
Simt cum in suflet se face prăpăd...
Aș da orice din când în când să mai vorbim
...Nu stiu ce imi doresc mai tare...
Cu-mbrătișări să ne inlănțuim, un vin...
Sau să las totul în uitare..
Un pic
Ascuns mereu dupa suspin
Am incercat sa fiu un acrobat
Tinand in maini un trandafir cu spini
Din care spinul doar imi era dat...
Disimuland mereu un adevar grotesc
Pe care uneori il neg cu-ardoare
Am invatat asa de mult sa ma feresc
Incat o fac si de iluzii sclipitoare...
Traiesc pe langa propriul eu
Si-am invatat ca e ciudat, sinistru
Un Dumnezeu ce-a devenit ateu
Sunt doar minutul timpului ministru...
Nu caut nimic, nu vreau nimic
Am cautat si-am vrut candva
De-ar fi candva, poate-as mai vrea ceva...
Dar mor incet un pic cate un pic !
Totul e pustiu
E frig si intunecat
aici totul trebuie sa induri,
frica e de indurat,
pina la urma ai sa mori.
Te gindesti la cei mai rau,
ziua trece tot mai greu,
noptile sunt iar pustii
eu astept catu sa vii.
ore-n tregi si zile grele
dispar greu ca niste stele
As vrea ca sa fie sore
te astept cu nerabdare!
Am rămas...
Am rămas undeva între trecut și viitor,
la granița dintre ele,
dar nu în prezent.
Undeva între a fost și va fi,
am rămas la ce erai tu
și ce credeam că puteai fi.
Am rămas la noi
și la visul năruit de a fi...
SUNTEM NOMAZI
Chipuri triste,chipuri grave,
Cuibăresc pe străzi pustii
Fără uși și fără geamuri
Un culcuș pentru o zi.
Că nomazi am fost odată
Asta ține de trecut...
Azi nomadă-i țara toară!
Ne întoarcem în trecut?
Nu regret, să ştii!
Chiar dacă iubirea noastră a trecut
precum un vânt uşor de primăvară
Eu nu regret nimic să ştii,
Cu toate că o să mă doară!
O să mă doară - o să plâng
Apoi lacrima-mi voi şterge,
Dar nu o să regret nimic
Aşa e viaţa: durerea vine, apoi trece...
Mâine vine o altă zi
Cu oameni noi, cu noi iubiri
Nu o să regret nimic
Rămâne să aştept noi împliniri!
Sclipiri
Imi puneam luminițe de Crăciun la balcon
Ti-am zărit în trafic mașina cu motoru-i sonor
Era intr-una din zile, înainte de Ajun
Când tot omul așteaptă pe Mos Crăciun...
Mai târziu te-am zărit tot in trafic
La o răscruce de drumuri
Aș fi vrut un semn să-ți trimit...
Dar aveam mult praf pe geamuri.
Ce simt când uneori te mai văd?
Simt cum in suflet se face prăpăd...
Aș da orice din când în când să mai vorbim
...Nu stiu ce imi doresc mai tare...
Cu-mbrătișări să ne inlănțuim, un vin...
Sau să las totul în uitare..
Un pic
Ascuns mereu dupa suspin
Am incercat sa fiu un acrobat
Tinand in maini un trandafir cu spini
Din care spinul doar imi era dat...
Disimuland mereu un adevar grotesc
Pe care uneori il neg cu-ardoare
Am invatat asa de mult sa ma feresc
Incat o fac si de iluzii sclipitoare...
Traiesc pe langa propriul eu
Si-am invatat ca e ciudat, sinistru
Un Dumnezeu ce-a devenit ateu
Sunt doar minutul timpului ministru...
Nu caut nimic, nu vreau nimic
Am cautat si-am vrut candva
De-ar fi candva, poate-as mai vrea ceva...
Dar mor incet un pic cate un pic !
Totul e pustiu
E frig si intunecat
aici totul trebuie sa induri,
frica e de indurat,
pina la urma ai sa mori.
Te gindesti la cei mai rau,
ziua trece tot mai greu,
noptile sunt iar pustii
eu astept catu sa vii.
ore-n tregi si zile grele
dispar greu ca niste stele
As vrea ca sa fie sore
te astept cu nerabdare!
Am rămas...
Am rămas undeva între trecut și viitor,
la granița dintre ele,
dar nu în prezent.
Undeva între a fost și va fi,
am rămas la ce erai tu
și ce credeam că puteai fi.
Am rămas la noi
și la visul năruit de a fi...
SUNTEM NOMAZI
Chipuri triste,chipuri grave,
Cuibăresc pe străzi pustii
Fără uși și fără geamuri
Un culcuș pentru o zi.
Că nomazi am fost odată
Asta ține de trecut...
Azi nomadă-i țara toară!
Ne întoarcem în trecut?
Nu regret, să ştii!
Chiar dacă iubirea noastră a trecut
precum un vânt uşor de primăvară
Eu nu regret nimic să ştii,
Cu toate că o să mă doară!
O să mă doară - o să plâng
Apoi lacrima-mi voi şterge,
Dar nu o să regret nimic
Aşa e viaţa: durerea vine, apoi trece...
Mâine vine o altă zi
Cu oameni noi, cu noi iubiri
Nu o să regret nimic
Rămâne să aştept noi împliniri!
Other poems by the author
New age
Am deformat trăirile umane,
Iar corpul l-am măcelărit,
Am şters acele muzici diafane,
Şi apoi cu zgomot le-am înlocuit.
E secetă de graţie în trup,
Suntem treptat robotizaţi,
Mişcări de Alzheimer ne erup,
Atunci când suntem concentraţi.
Nu ştim să mai zâmbim frumos,
Un rânjet e la fiecare glumă,
Şi după-un hohot furtunos,
Ne apare-n colţul gurii spumă.
Haotic ochii-n cap se plimbă,
Imaginea o deformează,
În minte comandat o schimbă,
Şi-n cadre sataniste o filtrează.
Avem acum belciuge-n nas,
Ba chiar în buze, limbă şi urechi,
Precum juncanii de pripas,
Ori ivărele din porţi străvechi.
Avem şi pielea color tatuată,
Din creştet până în călcâie,
De nu mai ştii că e băiat ori fată,
Ori de e om sau e momâie.
Am deformat trăirile umane,
Iar corpul l-am măcelărit,
Comerţ noi facem cu organe,
Şi umblăm cu trupul ciopârţit.
Noduri
I.
Mai ții minte
când m-ai sărutat
prima oară?
Am murit puțin...
II.
Te sorb din ochi,
și simt că beau lumină,
și nici măcar nu ești tu,
ci umbra ta.
Hai vino...
Orbește-mă!
III.
Aleargă, aleargă, aleargă...
bate, bate, bate din aripi,
mai tare, mai tare...zbori!
Așa arată îngerii,
să nu mai cobori,
niciodată...
IV.
Plâng strămoșii în mine,
prin oase,
prin privire
prin fața ovală,
prin toate...
Dar sub gorunul bătrân,
de sute de ani,
plânsul încetează,
iar crengile, înmugurind,
mă îmbrățișează.
V.
Dacă nu-ți pot rosti
cuvinte frumoase,
pot să te mângâi?
Spre abis…
Nerodnicia mea e cruntă,
Sunt un nevrednic maestru,
Idei în convulsii m-abundă,
Gândul îmi e sub sechestru.
Nervul mi-l înmoi în cafele,
Mestec un titlu de carte,
Ochii sunt duși printre stele,
Țigara-mi miroase a moarte.
Pe o filă cuvinte triste aștern,
Sunt cioburi de minte nebună,
În bezna lăsată, m-apropii matern,
De raza gălbuie avortată de lună.
Strivit între doruri și umbre,
Mă întreb dacă totu-i pierdut,
Căci clipele trec fără urme,
Și mă simt ca un prunc ne născut.
Din scrum se ridică tăcerea,
Un șarpe ce mușcă tavanul,
În minte îmi cade vederea,
Văd duhul cum botează Iordanul.
Pe hârtie îmi picură vina,
O lacrimă din ochiul închis,
Fugind, îmi ucid rădăcina,
Și mă-ndrept resemnat spre abis.
Dezamăgire
Cu mintea rătăcind în amăgire,
Mă-ndrept agale spre tăceri,
Sub pleoapele căzute de iubire,
Se frânge dragostea de ieri.
Îi port în piept icoana nemuririi,
Cu glasul stins de-atâtea căutări,
Și mă închin sub crucea amintirii,
Sperând s-o întâlnesc în alte zări.
Azi port în inimă o veche rană,
Din ea se scurge sângele tristeții,
Sub pielea mea e numai toamnă,
Și veșteji îmi sunt anii tinereții.
În jurul meu e-o mare fără țărmuri,
Și mă înec din nou în amintiri,
Cu mâinile întinse către ceruri,
Din mintea mea înalț dezamăgiri.
Deschide…
Deschide ușa mamă,
Că lungă-i depărtarea,
Aștept, și bag de seamă,
Că n-ai primit scrisoarea.
Deschide odată mumă,
Căci ușa stă să frângă,
Tot podul casei sună,
Fereastra dă să plângă.
Deschide mamă dragă,
Căci bat de dimineață,
Și-oi bate noaptea-ntreagă,
Doar să te știu în viață.
Deschide maică sfântă,
Căci ziua e cam dusă,
Deja cocoșul cântă,
Iar eu adorm pe ușă.
Deschise bucuroasă,
Iar eu acum aflai,
Nu ușa de la casă,
Ci ușa de la rai…
Căci moartea fu la ea,
C-o zi-naintea mea,
Iar ea ducându-mi dorul,
Crezu că e feciorul.
Pe fruntea ta...
Pe fruntea ta mi-am pus bătaia vieții,
Și-am adormit în tine ca-ntr-un vers,
Apoi am strâns în suflet toți poeții,
Ca să-ți aprind o stea în univers.
Mi-ai dat tăceri mai grele decât munții,
Și le-am purtat cu teamă și suspin,
Sub pielea mea s-au adunat toți muții,
Și-am devenit treptat un pantomim.
Chiar m-am lăsat cu totul în cădere,
Plutind pe râuri repezi fără mal,
Iar apa toată izvora doar din durere,
Și-un urlet se-auzea din fiecare val.
Cu patos ți-am zidit o mănăstire,
Și-n mijloc ți-am făcut altar,
Ca să te rogi spre veșnică iubire,
Iubita mea cu sufletul precar.
Rămân pierdut în umbre și lumină,
În trupul tău mi-e cerul cel mai sfânt,
Și-am să te port cu mine-n rădăcină,
Să-mi fii de-a pururi apă și pământ.
New age
Am deformat trăirile umane,
Iar corpul l-am măcelărit,
Am şters acele muzici diafane,
Şi apoi cu zgomot le-am înlocuit.
E secetă de graţie în trup,
Suntem treptat robotizaţi,
Mişcări de Alzheimer ne erup,
Atunci când suntem concentraţi.
Nu ştim să mai zâmbim frumos,
Un rânjet e la fiecare glumă,
Şi după-un hohot furtunos,
Ne apare-n colţul gurii spumă.
Haotic ochii-n cap se plimbă,
Imaginea o deformează,
În minte comandat o schimbă,
Şi-n cadre sataniste o filtrează.
Avem acum belciuge-n nas,
Ba chiar în buze, limbă şi urechi,
Precum juncanii de pripas,
Ori ivărele din porţi străvechi.
Avem şi pielea color tatuată,
Din creştet până în călcâie,
De nu mai ştii că e băiat ori fată,
Ori de e om sau e momâie.
Am deformat trăirile umane,
Iar corpul l-am măcelărit,
Comerţ noi facem cu organe,
Şi umblăm cu trupul ciopârţit.
Noduri
I.
Mai ții minte
când m-ai sărutat
prima oară?
Am murit puțin...
II.
Te sorb din ochi,
și simt că beau lumină,
și nici măcar nu ești tu,
ci umbra ta.
Hai vino...
Orbește-mă!
III.
Aleargă, aleargă, aleargă...
bate, bate, bate din aripi,
mai tare, mai tare...zbori!
Așa arată îngerii,
să nu mai cobori,
niciodată...
IV.
Plâng strămoșii în mine,
prin oase,
prin privire
prin fața ovală,
prin toate...
Dar sub gorunul bătrân,
de sute de ani,
plânsul încetează,
iar crengile, înmugurind,
mă îmbrățișează.
V.
Dacă nu-ți pot rosti
cuvinte frumoase,
pot să te mângâi?
Spre abis…
Nerodnicia mea e cruntă,
Sunt un nevrednic maestru,
Idei în convulsii m-abundă,
Gândul îmi e sub sechestru.
Nervul mi-l înmoi în cafele,
Mestec un titlu de carte,
Ochii sunt duși printre stele,
Țigara-mi miroase a moarte.
Pe o filă cuvinte triste aștern,
Sunt cioburi de minte nebună,
În bezna lăsată, m-apropii matern,
De raza gălbuie avortată de lună.
Strivit între doruri și umbre,
Mă întreb dacă totu-i pierdut,
Căci clipele trec fără urme,
Și mă simt ca un prunc ne născut.
Din scrum se ridică tăcerea,
Un șarpe ce mușcă tavanul,
În minte îmi cade vederea,
Văd duhul cum botează Iordanul.
Pe hârtie îmi picură vina,
O lacrimă din ochiul închis,
Fugind, îmi ucid rădăcina,
Și mă-ndrept resemnat spre abis.
Dezamăgire
Cu mintea rătăcind în amăgire,
Mă-ndrept agale spre tăceri,
Sub pleoapele căzute de iubire,
Se frânge dragostea de ieri.
Îi port în piept icoana nemuririi,
Cu glasul stins de-atâtea căutări,
Și mă închin sub crucea amintirii,
Sperând s-o întâlnesc în alte zări.
Azi port în inimă o veche rană,
Din ea se scurge sângele tristeții,
Sub pielea mea e numai toamnă,
Și veșteji îmi sunt anii tinereții.
În jurul meu e-o mare fără țărmuri,
Și mă înec din nou în amintiri,
Cu mâinile întinse către ceruri,
Din mintea mea înalț dezamăgiri.
Deschide…
Deschide ușa mamă,
Că lungă-i depărtarea,
Aștept, și bag de seamă,
Că n-ai primit scrisoarea.
Deschide odată mumă,
Căci ușa stă să frângă,
Tot podul casei sună,
Fereastra dă să plângă.
Deschide mamă dragă,
Căci bat de dimineață,
Și-oi bate noaptea-ntreagă,
Doar să te știu în viață.
Deschide maică sfântă,
Căci ziua e cam dusă,
Deja cocoșul cântă,
Iar eu adorm pe ușă.
Deschise bucuroasă,
Iar eu acum aflai,
Nu ușa de la casă,
Ci ușa de la rai…
Căci moartea fu la ea,
C-o zi-naintea mea,
Iar ea ducându-mi dorul,
Crezu că e feciorul.
Pe fruntea ta...
Pe fruntea ta mi-am pus bătaia vieții,
Și-am adormit în tine ca-ntr-un vers,
Apoi am strâns în suflet toți poeții,
Ca să-ți aprind o stea în univers.
Mi-ai dat tăceri mai grele decât munții,
Și le-am purtat cu teamă și suspin,
Sub pielea mea s-au adunat toți muții,
Și-am devenit treptat un pantomim.
Chiar m-am lăsat cu totul în cădere,
Plutind pe râuri repezi fără mal,
Iar apa toată izvora doar din durere,
Și-un urlet se-auzea din fiecare val.
Cu patos ți-am zidit o mănăstire,
Și-n mijloc ți-am făcut altar,
Ca să te rogi spre veșnică iubire,
Iubita mea cu sufletul precar.
Rămân pierdut în umbre și lumină,
În trupul tău mi-e cerul cel mai sfânt,
Și-am să te port cu mine-n rădăcină,
Să-mi fii de-a pururi apă și pământ.