Sufletul...

Imi puneam luminițe de Crăciun la balcon

Ti-am zărit în trafic mașina cu motoru-i sonor

Era intr-una din zile, înainte de Ajun

Când tot omul așteaptă pe Mos Crăciun...

Mai târziu te-am zărit tot in trafic

La o răscruce de drumuri

Aș fi vrut un semn să-ți trimit...

Dar aveam mult praf pe geamuri.

Ce simt când uneori te mai văd?

Simt cum in suflet se face prăpăd...

Aș da orice din când în când să mai vorbim 

...Nu stiu ce imi doresc mai tare...

Cu-mbrătișări să ne inlănțuim, un vin...

Sau să las totul în uitare..

Ce-am fost atâta timp? Pahar de poezie, 

Din speranțe rupte în cuvinte.  

Te-am scris cu sufletul în agonie, 

Doar să te-alung ușor din minte. . 

Te-am scris urlând a clipe grele, 

Cu rime strâns prinse de rană 

Când mi-ai lăsat din tine umbre..

Și-un dor, ce uneori te cheamă...

Te-am scris... Și Doamne! Cât a fost de greu! 

Când nopțile strigau a dor de tine. 

Dar știu... În timp ce tu erai muza mea, 

Eu eram doar un vers, ce nu-ți convine...

Te-am scris arzând in mine, fără foc

Doar din speranțe neîmplinite...

 Căci doar in vers am găsit loc

Să iți omor promisiunile rostite.

Te-am scris cu luna față-n față ,

Întrebând Cerul fără de glas

De vom mai fi in altă viață 

De-n asta, un ceas n-am mai rămas?!...

Te-am scris... lăsând din mine rămășițe,

Câte-o bucată din povestea ce-a apus. 

Ce-am fost atâta timp? Pahar de poezie, 

Pierdut în tot ce n-am avut, n-am spus...

...................................................

Și azi in lumea asta rece

Ce de iubit nu are timp,

Ce sunt când dorul vrea să mă înece?

..... Pahar de poezie și... atât!

Ai fost atât de crunt cu mine

M-ai pedepsit că am simţit,

Că am visat un vin în doi

La un apus de soare.de sfârsit.

Ai fost atât de dur cu mine

Când peste noapte te-ai schimbat

M-ai obligat să-mi frâng simţiri

Ce sufletul mi-au colorat.

Și mi-ai fost plin de nepăsare

De câte ori am încercat

Să caut in suflet la tine

Regretul unui alt final.

Și mi-ai rămas dezamăgire

Că nu te-ai vrut îmbrătişat

Mi-ai lăsat sete de mine

Când cu un vin mă încântai.

Și mi-ai rămas fior ce arde

Precum văpaia unui vis de jar

O rimă îmbrățișată în poezie,

Un vers ce uneori, mă face să tresar.

Și am rămas aici cu brațele deschise

Cu-n foc ce arde-ades în van

Îmi ești o lume doar din vise scrise

Născute din speranța unui altceva..

Și parcă aseară vinul tău,

Curgea în picături pe gâtul meu

in brațe mă strângeai ușor

Și... am simţit din nou acel fior.

Râsu-ți amețitor îl auzeam în vis

De ale tale brate cu drag m-am prins,

Pe gât cu buzele usor m-ai atins.

Ce trist..un vis ce-n zori s-a stins.

Un vis de-o noapte am avut

Și-n urma lui o lacrimă mi-a căzut

Căci ești ca o himeră dintr-o altă lume

Și rece, nepăsător, distant te porți cu mine.

Și-mi las dorul și visul să curgă-n poezie

O poveste ce-a fost odată să scrie

Un final ce a fi schimbat nu se mai poate

Decât în gânduri scrise intr-o carte.

P.S

Off, babe ce dor de-un vin îmi e...

Și cât de mult să știu, aş vrea,

De-ai fi păstrat si pentru mine

Ceva bun din crama ta, pentru cândva..

mi-esti gand in mijlocul furtunii

când inchid ochii și aud vocea ta

pot s-aud cum respiri lângă mine

mi-e dor..si nu mai știu a îndura..

îți simt parfumul pielii cum adie

mirosi a tot ce-mi place mie,

buzele-ti au gust de cabernet

mi-e dor....cu lacrimi iar ma-mbat..

ma-nghite dorul..ma afundă

simt doar durere-n suflet

tacerea în valuri ma inunda

ma pierd în marea de regret..

fără sa vreau ma frâng încă o dată,

atâtea doruri si dureri

oare ma vor uita vreodată???

azi...nu-i mai bine decât ieri...

Oare de ce gânduri ma dor?.

Atunci când seara vine,

Și lacrimi pe obraz cad de dor

Si-mi umplu paharul cu poezie!

Oare de ce nimic nu mai e?..

Din tot ce -am visat să fie

Vremuri apuse cu gândul la noi

Asteapta-n zadar ce n-o sa mai fie!

Oare de ce gândul la noi

În noapte sufletu-mi inundă?

Îmi recită despre un vin în doi

Valseaza...n lacrimi se scufunda!

Oare de ce simt ca ma pierd cu firea

Și aerul îmi pare tot mai greu?

Mi-e dureroasă și ischemica amintirea

Când îmi răsună doar numele tău!

Oare de ce sufletu-mi n-ai înţeles

Ca i-ai fost drag precum un vers!

Zi-mi cum sa te fac a intelege

Ca în iubire nu există lege?

Când haosul apare

La tot în jur el dă târcoale 

Nu-mi dă pace, nu mă lasă

Până nu îi cad în plasă.

Când haosul apare

Tu-mi ești liniște,  răbdare, 

Când eu țip,  tu îmi șoptești, 

Uite-așa mă liniștești. 

Când haosul apare

Tot în jurul meu dispare,

Mă-nvârt în cerc și din furtună 

Vine Liniștea să m-apună.

Când haosul apare

Chiar și sufletul mă doare,

Plânge după dragoste neatinsă

Spre tine pleacă o inimă aprinsă. 

Aș vrea sa strâng la piept, într-o îmbrățișare-adâncă,

Copiii ce-au trăit cu inima pe stâncă,

Ce-n viciu și-au găsit doar umbrele-i pierdute,

Rămând pe veci captivi în luptele tăcute.

Copii ce au fost părinți, cărând poveri amare,

În case-n care dragostea era doar-o întâmplare.

S-au zbătut să crească, să fie stâlp și scut,

Uitând că și ei însăși au nevoie de-ajutor.

România se miră, că tinerii-s fugiți,

De gândul unei case, de visuri împliniți.

Dar cum să-și dorească familie și rost,

Când haosul în sânge a devenit adăpost?

Au confundat iubirea cu trupuri trecătoare,

Și casa cu o luptă, o veșnică-ncercare.

N-au cunoscut ce înseamnă să fi iubit curat,

Când prinții lor au doar umbre de-mprumumutat.

Pe cei ce au pierdut părinți, 

căzuți-n negru hău.

Sau alungați de-acasă, învățați că n-au sălășluire-n râu.

Pe cei ce au părinții vii, dar suflete pustii,

Absenți din viețile care ar trebui să fie vii.

De un timp

pe cai nebanuite

Ma intreaba lumea cine Sunt

LE SPUN DOAR ADEVARUL

Sunt ...la terapie intensiva

si ...ca sa ma vizitati

aveti nevoie conform legii

de certificat orniss

sau macar de cel de trecere prin boala

Când femeia-n chinuri grele

Dă naștere printre urlete unui bebe...

Ea se gândește - apoi la ce e viața

Și de ce Dumnezeu își împovărează   creația?

Mama trece prin depresie...

Nu știe care-i calea spre conversie...

Nu știe de ce această luptă cu sine

Trebuie s-o ducă ,, mult și bine "?

Nu înțelege care-i sensul vieții..., 

De ce totul este - atât de monoton,

De ce oamenii aleargă-n viață precum călăreții...

Și de ce tot cursul vieții curge ca un casetofon?!

Atunci..., în toiul nopții, 

Îngrijorată, indecisă și stresată

Se gândește la copilul a cărui viață atârnă de un fir de ață, 

Și la povața-ntruchipată-n ceață dintr-o veche dimineață...? 

Se gândește la inșii ce se nasc zilnic în spitale, 

Ce pe pământ au venit să-și paveze un viitor, o cale 

pe un magnetofon..., 

La bătrânii ce mor cu zile pe coridoare 

Și cum sufletele lor sunt chemate parcă la interfon , 

la sfârșit de cale. 

Din dorurile toate,

Pe care un om le are,

De ochii tăi iubito

Îmi e dor cel mai tare.

Mi-e dor şi de salcâmi,

Şi de parfumul lor,

Dar de ochii tăi albaştri

Îmi este cel mai dor.

Când mă gândesc la tine,

Mi te amintesc în rochii,

Dar cel mai des, ştiu bine,

Îmi vin în minte ochii.

Cu ochii tăi în minte,

Trăiesc şi zi, şi noapte

Şi parcă-i văd aievea,

De acolo de departe.

O adevărată obsesie

Mă leagă nefiresc

De ochii tăi albaştri,

La care mă gândesc.

Şi atunci să uit de gânduri,

Privesc în sus la stele,

Dar peste tot pe boltă

Văd ochii tăi în ele.

Mă plimb prin mine însumi ca printr-un oraș ars,

Cu străzi ce duc spre tine dar nu mai au întors,

Iar dorul, hoț de sânge, mă ține-ntr-un popas

Unde nici moartea însăși n-ar vrea să mai fie.

Și mintea mea, o fiară crescută-n colivie,

Își mușcă propria tăcere, flămândă de trecut,

Îmi șoptește că exiști, apoi mă sfâșie,

Că poate tu nici nu mai știi dacă mai exist.

Iar tu...

poate trăiești simplu, fără să știi că ard,

Fără să știi că noaptea îți poartă numele-n dinți,

Că eu mă sting metodic, poetic și absurd,

În timp ce tu exiști… sau poate nici nu mă simți.

Și cât mai trece timpul?... o întrebare mută,

Un cerc fără de margini, un drum fără destin,

Eu bat la ușa ta, dar lumea-i surdă toată,

Iar tu… ești doar tăcerea unei lumi ce numai aparțin.