Științe exacte

Primăvara am pornit s-o caut,

Cu firul alb-roșu legat de dor,

Știam că undeva, în lume,

Se ascunde cel mai scump mărțișor.

Am întrebat florile zglobii,

Le-am prins de mânecă

(și ce să vezi),

Mi-au răspuns râzând ironic:

„E mai aproape decât crezi.”

(hmmm)

După ce-am ajuns la capătul pământului,

Am zis: gata, în fine,

Până când florile mi-au aruncat cu o piatră-n cap

Și-am văzut primăvara-nflorind odată cu tine.

Din drum, din gând, din răsărit,

Ghioceii cântau de zor,

Din urechi îți creșteau lalele,

Iar eu nu puteam decât să te ador.

Și-atunci am înțeles:

Nu trebuia să mai caut deloc.

Primăvara începe cu tine,

Tu ești… cel mai scump mărțișor.

Și ție, celui mai scump mărțișor,

Îți dăruiesc din adâncul inimii mele

Drept mărțișor…

Bolta cu stele.

Ești mereu în gândurile mele,

Și uneori chiar îmi zic:

Cum poți fi atât de aproape de mine,

Și totuși, niciodată nu pot să te-ating?

Ești mereu în gândurile mele,

Și uneori îmi doresc să te împiedici de-un gând,

Să cazi lângă mine în tăcere,

Și să rămâi acolo cât poți tu de mult.

Ești mereu în gândurile mele,

Pășești printre ele ca-ntr-o simfonie,

Noaptea se apleacă pe coate de stele,

Să te picteze în gânduri cu mine.

Ești mereu în gândurile mele,

O mare de flori de catifea.

Luna își scaldă lumina pe chipul tău,

Iar în mintea mea ești un fel de... tra la la.

Uitându-mă la noaptea de afară,

La tavanul care știe tot ce ți-am scris,

La stelele care-mi șoptesc de tine seară de seară,

Mă întreb câte cuvinte au fost prea mici și nu te-au cuprins.

Mă întreb câte încă nu am apucat să-ți spun,

Câte poezii nescrise despre tine încă sunt pline.

Nu mă întreba de ce, doar vreau să știi…

Mă gândesc la tine.

Aș fi vrut să existe cuvinte mai mari,

Să pot descrie in versuri lumina din care ai apărut,

Să prind scânteia ce arde în ochii tăi,

Și tot ceea ce însemni tu.

Poate că nu am reușit să-ți spun tot ce simt,

Dar sper că am reușit să exprim bine,

Că, dintr-un cer plin de stele,

Tot mi-ar fi dor de tine… și

Mă tot gândesc că atunci când o să te văd

O să simt bucurie, dar…

O să și… mor de rușine.

Noaptea mă ține trează cu ea,

Iar luna cântă nopții din vioară,

Ochii mei nu găsesc odihna,

Căci gândul meu la tine tot zboară.

Cu ochii larg deschiși, mi te închipui cum dormi,

Cum te-nvelești în vise și în stele,

Și nu mai văd nimic, doar chipul tău,

Ce se strecoară în nopțile mele.

Doar eu, cu luna și sunetele viorii,

Mai rezistăm în nopțile pline,

Rămâne luna, iar eu, somnambulul,

Ce se gândește la tine.

Am citit printre rânduri tăcerea,

Un gând nerostit și ascuns.

În ea ți-am simțit mângâierea,

A ceea ce n-ai spus... și totuși ai spus.

Ai pictat cu lumină urâtul,

Rupând din tine scântei să mă-mbraci,

Așa cum soarele-nvie pământul,

Mi-ai dat viață... dar mi-ai și luat.

Ai vorbit despre drumuri și vise,

Despre pași ce se fac, nu se cer.

Ți-ai lăsat amprenta în lume,

Eu ce-aș putea să-ți mai ofer?

Și-am înțeles, chiar dacă-n tăcere,

Chiar dacă glasul ți-e mut,

Că lumea-i țesută-n mistere

Tu ești unul din ele... cel mai tăcut.

Am dormit așa de mult

că, stând pe pernă cu fața șifonată,

am realizat că momentul potrivit e-o amăgire

și că, de fapt, nu vine niciodată.

Cred că și din cei care au murit

în așteptare de momente potrivite,

încă așteaptă nemișcați chiar și acum,

să se întâmple din morminte.

Dar sunt și alții curajoși,

de exemplu, să ne gândim la primăvară,

dacă ar aștepta momentul potrivit să înflorească primul copac,

ar fi în lume pe veci iarnă.

Sau dacă roadele din pământ,

ar aștepta momentul potrivit să iasă, oh Doamne,

am muri cu toții de foame.

De aceea cred că ar trebui să vorbim,

să nu mai așteptăm momentul potrivit care oricum nu vine,

pentru că dacă o mai lungim așa de mult,

o să mă omoare, într-un final, dorul de tine.

(și o să intru în categoria celor din strofa a doua)

Am oferit și n-am primit,

Am dat și refuzat am fost,

Oferta mea nu te-a clintit,

Să mai încerc, nu are rost

În mintea mea erai o stea,

Să vin spre tine, frică-mi era,

Să nu pătrundă-n umbra mea,

Lumina ta și să-mi fure liniștea

Seară de seară te priveam,

Și strălucirea ta o admiram,

Stăteam pitit după un geam,

Și fericit deplin, eu tremuram

Era un tremur, puțin necontrolat,

Și nu știam de ce sunt emoționat,

Chiar daca chipul tău era plecat,

Din geamul meu un pic crăpat

Pe timpul zilei mereu eu te vedeam,

Cum dis de dimineața tu plecai,

La geam eram prezent și așteptam,,

Pe tine  să te văd din nou, cum reveneai

Și zilnic mă bucura a ta sosire,

Fără ca cineva să poată ști,

Să mă arăt nu îmi era în fire,

Curaj n-aveam să dau de știre

Într-un târziu, fiind lucid am realizat,

Că-n viața minuni s-au întâmplat,

Și voua acum vă spun la ce priveam,

Da..a-ti ghicit, era naluca mea din geam!

Scrisă de Cezar!

Pe curând!

Ne-am revăzut în Mall, 

Puțin surprinsă de astfel,

Tu erai cu ea,fericit păreai, 

Eu cu al meu, care de drag mă săruta. 

În acel moment,n-am simțit un anti-regret, 

Eram ca o sticla de vin demisec,ce se  se lasă cu o picătură, nu știi dacă vrei să mai bei un pic,

Cand blândețea ta ce o așteptai, vine la pachet și c-un trecut zbuciumat,poate și cu o supa la plic. 

E-un fel de vii sau nu te mai aștept,

Dar dorul a pătruns și-n oase,

Nu știu, cum l-aș putea scoate,

Din acel trecut simt doar un miros de lemn putred,

M-am rupt de acolo,de momentele acelea, cu greu și nimic, m-am ridicat.

A pătruns acea dezamăgire, și acum sunt tot iubită, dar parcă rece ca zăpada. 

Aștern in poezie

Sentimente de iubire,

De fiecare îmi dai emoție,

Chiar și din depărtare,

Îmi bate inima cu putere,

Dorul pe mine a pus stăpânire.

Doamne,ce mi ai făcut tu mie?

Acum ți as săruta buzele,

Te as ține strâns în brațe,

Ți as da o mângâiere,

Te as alinta in tăcere,

Aștept ziua în care

Nu vei mai pleca de langa mine. 

Să vii din cầnd in când... să nu mắ uiţi.

Să vii să ștergi o lacrimă uitată

Ce s-a născut atunci când ai plecat

Și a ramas pe-obraz, îndurerată.

Din când în când să vii să nu mă uiți

Chiar de tacerea domneste intre noi

Pe-o aripă de dor să te întorci

Şi să-mi aduci vinul inapoi. 

lar dacă timpul, nemilos cum este

Asterne depărtări în calea ta

Ascultă..poate dorul iti șoptește:

Să nu mă uiți...Să te întorci..cândva!

Să nu rămân un simplu călător

în lumea vinului si-a ta....

Închină-te, Cosmos, lumilor mărețe

Și fă-mi loc să trec spre ultima!

Căci ai tăi nedemni de ea născutu-sa...

Fie lumi de spațiu, timp ș-amesticături,

Doar amorul peste tot tronează –

Neînțeles de mințile umane...

Prostia toată se scălâmbă și-ncovoaie

Pe unde-apucă: animale – procreare –

Suflete goale, reci și moarte...

Ia-mă, Deus, și mă spânzură-n afară:

Nu e timp – să fixeze a-l meu amor;

Nu e spațiu – să-l cuprindă-n file tot...

Mi-este imposibil, oare, să găsesc o suflare

Pură – cu dragoste sinceră-n suflare –

Să mă iubească-n disperare,

Să-ncerce să dea viață

Vieții mele bulversată?

Dar în suferința mea iubesc un suflet rătăcit:

Hai, Amore, să fugim de lume,

Să ne spânzurăm de stele-noapte,

Deus – însuși – să-nvețe ce-i amorul,

S-adormim în lumi străine – întuneric...

Printr-o sărutare – lumină-n lumi:

Spațiu, timp, începuturi și sfârșit să se scufunde;

Caldă și molcomitoare – nemuritoare.

Ce mult a mai trecut de când tu ai plecat

Și ai lăsat în urmă doar amintirea,

Acelor ani când mult ne mai iubeam

Făra-găndi că va veni și despărțirea

Eram atât de tineri, doi visători

Trăind prezentul, crezând în viitor,

Fără a ști că-n astă lume strâmbă

Nimic nu este veșnic și totu-i trecător

Duminica o așteptam cu nerăbdare

Să mergem la un film și la plimbare,

De mână să o țin și să ne-mbrățișăm

Să povestim și-apoi să fur o sărutare

Timpul s-a scurs, n-a stat pe loc

Și ne-a trimis la studii pe-amândoi,

Pe mine-n țară, iar ea peste hotare

Și ofilit a fost a nost trifoi cu patru foi

Pentru o vreme am ținut legătura

Sperând încă-n iubirea mult visată,

Dar când ochii verzi nu se mai văd

Ușor și dragostea dispare și e uitată

Așa s-a terminat iubirea noastră

Și pot să zic că inainte să înceapă,

A fost una curată, pur nevinovată

Ce a lăsat o lacrimă sub pleoapă

Acum când răsfoiesc prin amintiri

Mă simt atins de-o tandră nostalgie,

Sorb din cafea și scriu aceste rânduri

Și multe povestim cu a mea soție!