Mărțișor

Te-am visat în noaptea asta tăcută,

Și-n mine curgeau poezii fără glas,

Când luna plutea peste lume pierdută,

Iar umbrele serii domneau peste oraș.

În somn te-apropiai, ca o rază subțire,

Între noi tăcerea vorbea cu mult foc,

Privirea-ți ardea cu atâta simțire,

Și timpul, deodată, se oprise în loc.

M-am trezit, și încăperea-mi spunea despre tine,

Pe geam se topea întunericul mut,

Păstram în priviri chipul tău din lumine,

Și-aș mai fi visat… dar mi-ai fi lipsit și mai mult.

Și parcă te simt, ești aproape, dar nu,

În suflet se luptă tăceri ce mă obosesc,

E târziu… și mă las iar pe gânduri, acum,

Poate iar te visez.

Mi-e dor de tine pe bucăți,

Ca de-o hartă ruptă-n două.

Mi-e dor de vocea ta vioaie,

Mi-e dor de tine când plouă.

Mi-e dor de ochii tăi ca marea,

Când din cer rămân doar ruine

Și ploaia te aduce-n gânduri la mine.

Mi-e dor de pleoapa ta stângă,

Cea care cade prima-n vis.

Ba nu, mi-e dor de cea dreaptă mai tare,

Ba nu, de ochiul încă deschis,

Ultima fereastră-a zilei

Când cerul s-a stins.

M-am hotărât: mi-e dor de pleoapele tale-amândouă,

Mi-e dor de prima picătură de ploaie care te-a atins.

Vreau să te văd când plouă, cât ești de frumoasă,

Cu părul ud, spunându-mi povești.

Vino măcar cu gândul lângă mine,

Să te imaginez așa cum ești.

Când norii se-aprind de lumină,

Ploaia mea senină.

Să stai în brațele mele,

Cu ochii pe jumătate-nchiși,

Iar pe obraji să-ți desenez

Cu buzele mele un vis.

Un vis în care ai trecut pe la mine

Când ploaia curgea pentru tine.

Să te văd cum mai ești…

Și ca pământul după furtună 

Chipul  să mi se-nmoaie

Când, înghețată de frig,

Te-ai adăpostit la mine-n suflet, de ploaie.

Încerc să străbat tăria nopților,

Să prind în palme raze rătăcite de soare,

Să țes din ele o pânză de vise,

Ca să mă strecor în visele tale.

Apoi să te simt mai aproape, cu fiecare vers,

Adun lumina ochilor tăi din apusuri și stele,

Să prind în mâini firul de rază ce te mângâie,

Și să te aduc în brațele viselor mele.

Din toate câte adun, să te aduc în lumea mea,

Dorul de tine și de zâmbetul tău mai tare învie…

Dar nu vreau să te grăbesc, te scriu în poezie,

Până când vei putea să vii tu spre mine.

De asta un grăunte și-o găină

niciodată nu se îndrăgostesc,

pentru că nu ar ști

cum să-și spună „te iubesc”.

Și până s-ar decide cine, ce, cum să exclame,

găina ar mânca grăuntele de foame.

Noi nu suntem nici grăunțe,

nici găini, desigur

( dacă am fi, pot să nu fiu eu găina? ),

dar vreau să fiu pentru tine

locul tău sigur,

în care să vii când nici inima ta,

nici a mea

nu știu ce să facă, ce să-și spună,

ca să nu știm împreună.

Pentru că liniștea dintre noi

acum e ca un cer fără nicio stea

( chiar eu le-am alungat ),

ca să nu vadă oricine vrea

că ești omul meu preferat.

Deși am mai întâlnit pe ici, pe colo,

totuși câte-o floare,

spunând că-n treacăt m-au pârât lor

mai multe stele căzătoare.

Și când să fac pace și să-mi spun că-i bine,

se uită și florile după tine.

( Doamne… ce are universul cu mine? )

Până când stelele căzătoare

continuă să mă pârască

și florile mai au puțin, puțin

până să te iubească,

ce-ai spune să-mi ușurezi năpasta

și să dormi în visul meu în seara asta?

( Mă pun la somn chiar acuma,

să te visez frumoasă cum ești întotdeauna. )

Tu știi că ești în sufletul meu

Chiar dacă 🐝 nu îți scriu mereu

Și chiar în acest moment…

Mi-am închis ochii și ți-am lăsat în treacăt un pupic obraznic în păr

Care face 🐝 cum face și fără 🐝 scăpare,

Ajunge pe buzele tale.

Sau hai să facem altceva mai bine,

Uită-te 🐝 acum pe fereastră anume,

Și dacă nu plouă…

Înseamnă 🐝 că ești cea mai iubită din lume.

Privește atent la ce forme au norii,

Dacă ninge, 🐝 dacă cerul a fost așa mereu,

Stai fără grijă, 🐝 nu am complotat cu vântul să te atingă,

Și să-ți fure un pupic pe care🐝 să îl port apoi 🐝 toată ziua în părul meu.

(ba da 😈)

Apropo, dacă pe parcursul poeziei

Ai văzut în loc  de lămâi, albine

Înseamnă clar că și ție

îți este dor de mine 😈

Eu ziua aș iubi-o în neștire

De-aș ști când te trezești departe

Să te privesc cu zorii lângă mine

Cum diminețile te dezvelești de noapte.

Și poate ne inviți la o cafea sau un ceai

Eu cu zorii, tu lângă mine să fii

Să soarbă zorii din cafea

Iar noi să ne sorbim din priviri.

Să ne prindă cerul cu stele

Și zorii să piară la asfințit

Să-adormi în brațele mele

Și noaptea să țină la infinit.

Ca un lut ma modelati

Niciunul dintre voi nu ma lasati

Sa stau in linistea mea

Fiecare face ce vrea

De la ce imi place pana la ce spun

Chiar si ce mananc la mic dejun

Tot incerc sa va fac pe plac

Dar nu mai suport nu ma mai impac

Cu nimeni si nimic

Nu mai am propria personalitate

Ci bucatele vechi remodelate

Sunt lut,n am ce face

nu mai stiu ce chiar imi place

Tu ești scânteia ce aprinde infinit

În ochii tăi sclipește dulce primăvară

Seducător stelele tale m-au vrăjit

Aprins e focul de lumina ta solară

Tu ești aceea și mi-e dorul încolțit

Crește visând șoaptele nopților de vară

Uimit e soarele căzut în asfințit

E dimineață când privirea ta mă chiamă

Tu ești povestea de-nceput fără sfârșit

Tu ești răspunsul la-ntrebarea cardinală

Mă rătăcesc fără de tine risipit

Nici că mai simt durerea timpului ce zboară

Eu sunt trecut vibrând pe strune răscolit

Nu ești aici s-auzi din suflet o vioară

Fără un sens caut destinul rătăcit

Tristețea crește posedând irațională

Ea crede c-aş fi atacat...

Şi când o sărut se teme,

Dar sclava plăcerii, ea geme

Şi cere un lung sărutat.

Pe urmă, când spasmul a dispărut,

Îşi udă-n parfum o batistă -

O pune pe gură, şi tristă

Ea şterge un ftizic sărut.

Higiene

Ela acha que eu teria atacado...

E quando eu a beijo ela fica com medo,

Mas escrava do prazer, ela geme

E pede um longo beijo.

Então, quando o espasmo passou,

Ela molha um lenço em perfume -

Ela coloca na boca e fica triste

Ela dá um beijo físico.

Când te-am văzut întâia oară,

Cum îmi zâmbeai și cum râdeai;

Iar eu cu inima amară,

Te așteptam , tu mă visai.

Însă eu nu visam la tine,

Visam la libertatea dulce

Care-mi scufundă amărăciunea ,

Într-ale sale mângâieri fine.

Ты хочешь чтоб я подошёл,

И медленно тебя спросил,

Глядишь на синее небо ты,

Или в душе туман сошёл,

Мельком, упала вся листва

И в голове самкнулась тьма

И тихо на балкон сидя,

Я жду, когда прийдёт весна

Весна прийдёт, и всё возьмёт

Грусть, тоску и даже боль

Но не хочу я всё терпеть

Пойду бухать, и всё пройдёт,

Бухаю, будто я свинья

Застрял на мыслях о тебе

И блик в глазах всё не пропал

И заново у нас ничья.

Un Luceafăr din zări,

Se uită din îndepărtări,

O frumoasă fată vede,

Și pe loc se îndrăgostește.

Îi apare frumos în vis,

Ca-ntrun paradis,

Căci cu ea dorea să fie,

Să-i simtă pielea vie.

„Sunt Luceafăr, rege-n noapte, 

Prins în cosmice șoapte,

Și de sus, din infinit, 

Ochii tăi m-au cucerit. 

Tu, o fiică a pământului, 

Frumusețea vântului,

Stai la malul mării lin, 

Și mă chemi în al tău chin. 

Vocea ta e o chemare, 

Ce răsună-n depărtare,

Și aș vrea să pot veni, 

Lumea ta să o pot trăi. 

Dar sunt prins de veșnicie, 

Într-o rece galaxie,

Sunt lumină și mister, 

Locuiesc pe alt tărâm, în cer."

În visul ei, de noapte plină,

Luceafărul strălucea în lumină,

Fata-l privește, inima-i tresare,

Și-n piept arde o flacără mare.

„O, Luceafăr, stea fermecată,

Tu ești visul ce-mi ține inima legată,

Vino la mine, lasă cerul plin de stele,

Fii om, să-mi stingi dorurile mele.

Vreau să-ți simt glasul blând,

Să ne iubim pe pământ,

Vino în lumea mea, lasă veșnicia,

Trăind dragostea, volnicia."

Luceafărul o aude,

Și pe loc îi răspunde,

Să o lămurească,

Nu să o aburească.

„Tu ești caldă, ești suflare, 

Eu sunt rece, o-ntrebare,

Cum pot eu să cobor, 

Fără ca pe loc să mor? 

Să renunț la tot ce sunt, 

Pentru un vis pe pământ? 

Să devin un om de rând, 

Dorul din mine, uitând?

Este-o dragoste-n abis, 

Un frumos și tragic vis,

Ne iubim fără să fim, 

Un destin ce nu-l unim. 

Tu ai nevoie de-un sărut, 

De un sentiment ce te-a durut,

De o viață cu un rost, 

Nu de-un astru fără adăpost. 

Eu rămân în cerul meu, 

Martor visului tău greu,

Voi veghea din depărtări, 

Peste lumi și peste mări. 

Ne desparte o prăpastie, 

Plină de melancolie,

Tu ești om, eu sunt o stea, 

Nu pot fi în lumea ta.

Te voi purta în amintire, 

Ca pe-o tainică iubire,

Și voi străluci mai tare, 

Ca o veșnică urare."

Ea din somn se trezește,

Și începe răbufnind a plânge,

"Unde așa repede ai dispărut,

Luceafăr îndepărtat și blând?"

Pentru ea viața îi priește,

Nimic nu-și mai dorește,

Dorind mereu să reapară,

Iubirea sa scumpă și astrală.

Îl cheamă înapoi să vină,

Strigând tare până la lună,

Poate așa el, glasul va auzi,

Și-n visul ei se va repezi.

Așa cum a dorit, s-a și întâmplat,

În vis a reapărut el cu-n oftat,

Și începe a vorbi cu durere, căci,

Împreună nu vor putea fi în veci,

„Din cerul nopții, plin de stele,

Te văd, iubirea vieții mele,

Un astru sunt, un foc ceresc,

Și pentru tine eu trăiesc.

Cobor la tine-n geam adesea,

Să-ți fiu lumină și povestea,

Dar trupul meu e doar un vis,

Un dor aprins în paradis.

Tu ești din lut, eu sunt scânteie,

O dragoste ca o idee,

Oricât de mult aș încerca,

Nu pot atinge fruntea ta.

Și-mi ceri să fiu un muritor,

Să uit de-al stelelor izvor,

Să las în urmă veșnicia,

Să-mi aflu-n tine bucuria.

Dar de-aș renunța la nemurire,

Aș pierde-ntreaga mea sclipire,

Aș fi un om, un simplu ins,

Și focul meu ar fi învins.

Tu cauți o iubire caldă,

Ce-n brațe poate să te piardă,

Eu pot doar veghea de la geam,

Un vis frumos ce nu îl am.

Oricât de mult noi ne dorim,

Nu putem fi, nu ne unim,

Destinul nostru e separat,

Un cer de-un simplu pat.

Tu vei iubi un om, firesc,

Ce-ți spune simplu „te iubesc”,

Și-ți va oferi îmbrățișări,

Pe-ale pământului cărări.

Eu voi rămâne sus, pe boltă,

Cu dragostea ce mă revoltă,

Privind la tine ne-ncetat,

Un Luceafăr îndepărtat.

Și chiar de soarta ne desparte,

Iubirea mea nu are moarte,

Voi lumina mereu spre tine,

Din lumi astrale și senine.

Adio, vis pământean, scump,

Eu mă întorc în al meu timp,

Rămâi cu bine, dulce zână,

Eu, stea pe cer, tu, pe țărână."