✨ Sonet (CCCLVIII)

Revino din rău și din noapte,
Iubita mea - umbra dintâi,
Lumina pe veci ne desparte,
Deși-mi ești legată-n călcâi.

Te am doar atunci când, în neguri,
Cobor ca nebunul Orfeu,
Da'-n rest, la lumeștile reguli,
Mă plec și te caut mereu.

Nimic nu se-ntâmplă din milă,
Cu tot imposibilul, sper!
Eu – nemuritor, tu – fragilă
Chemare și dulce mister.

Ce strâmbă e legea luminii,
Ce-mparte iubirea la doi!
Cu toate poverile vinii,
Te cer pentru tot înapoi.

Ascultă, deci, vechea dorință,
Când forțele trupului scad,
Eu – laș candidat la ființă,
Tu – umbră scăpată din Iad.

E-atât de mult în urmă și prea puțin în față,

Și firul care leagă sfârșitul de-nceput

Nu-l știu, dar nu îmi pasă, căci, în această viață,

Sunt un poet din clipa în care te-am văzut.

Disprețuiesc chemarea sclipirilor de aur

Și sterpa înțelepciune din biblioteci; și nu,

Nu cred în veșnicia cununilor de laur,

Căci lumea nu îmi poate / da ce îmi dai doar tu.

Puterea pământească nu îmi stârnește frica;

Doar carnea mea se-nchină la trupul tău iubit,

Iar sufletul — la Domnul din cer, că tu ești fiica

Lui și Te-a smuls din coasta-mi și Te-a însuflețit.

Prin tulburarea vremii trec ca un monstru simplu,

Legat fără scăpare de-al ochilor tăi lanț;

Dar fără tine-alături aș blestema tot timpul

Și-aș invoca diavoli într-un satanic danț.

Nu știu ce-i fericirea, dar dacă ea înseamnă

Să cauți pretutindeni ce-alături ai găsit,

Să ieși din tine însuți, să nu bolești în toamnă,

Să-ți crească-n sânge aripi — atunci sunt fericit.

A fost o vară lungă, cu ploi de foc și toane,

Dar inima-mi nebună s-a înălțat mai sus;

Și am umplut grădina Edenului cu poame

Și te-am urmat prin toate căderile, supus.

De viclenia morții nu ne-om putea ascunde,

Nici eu, nici tu. Voi trece cu împăcare prin

Cumplita încercare; voi înota sub unde,

Știind că, pân’ la maluri, ne-om despărți puțin…

Și dacă mâine, poate, nu va mai fi un soare,

Și dacă scufundarea se va-ntâmpla urgent,

Îți las aceste versuri ca ultima chemare,

Ca o mărturisire sau ca un testament.

Floare de colț

Scăldată in soare

Floare de colț

Îubire ce doare

Floare de colț 

Ideal de iubire

Trdită de drum

Spre seară apune.

Destin de parfum.

Mă trezesc dimineața 

Cu fața la cearșaf,

Reflectăndu-mi viața,

Mă scutur de praf..

Mă -mbăiez în grabă,

Limpezindu-mi cerul 

Și fața mea strâmbă,

Netezindu -mi părul.

Adulmec cafeaua,

Ce din ceașcă zâmbește;

Îndepărtez perdeaua,

Ce de beznă mă ferește.

Zarea mă inundă 

Cu miresme și culori;

Privirea mea udă 

Năframa de nori.

Căci mă simt o umbră,

Ce -n urma ta plânge 

În odaia mea sumbră,

Unde plouă și ninge..

Pe-un vânt de toamnă, ’n anul ’59,
Două jumătăți de pâine tăiate de moarte,
Țara de jos și țara de sus așteptau să răsară
Din același pântece de pământ și soarte.
La Iași și la București, aceleași flăcări,
În palat, în cârciumă, în ogradă,
Un singur cuvânt, o taină pe buze:
„Să ne-ndreptăm cu fruntea către ziadă.”

Ion-Al. Cuza – un nume ca o sabie,
Înfruntând potopul străinului grai,
Și cu el, Golescu, Kogălniceanu – isteați,
Țesând cu fir de dreptate un viitor mai grei.
Făcură lege dintr-o dorință veche,
Dintr-un bocet veșnic de pe malul Prutului,
Dintr-o horă întreruptă ’n vremuri de bejenie
Și-un strigăt de “Unire!” trezit din piatra scaunului.

Fu ziua de 24, când soarele, mai gata,
Făcu din două steaguri o singură pânză vânătă.
Clopote spărseră liniștea ca gheața,
Și-un nor de flori căzu peste oastea-ntăiată.
N-a fost lovitură de spadă, nici semn pe cer,
Ci înțelepciune-adunată ca un grâu sfânt,
O mână întinsă peste Milcov și peste Olt,
Și-un semn de condei, aprobat de sânge și de cuvânt.

Atunci se înfiripă un trup cu două inimi,
Cu doi munți în spate și un fluviu ’n cale.
Țăranul își ridică ochii de la brazde,
Văzând cum se-ncheagă o nouă poveste.
Și deși multe bătălii mai avea să vină,
Și coroana de oțel era-ncă ’ntemnițată,
Această zi rămase ca o piatră de hotar,
Când România – ca un pom – din două ramuri fu ’ntreagă, ’ncrengată.

Azi, când trecem pe lângă Coloana Unirii,
Să auzim în vânt vuietul acelor vremi:
E glasul lui Cuza, e raspa plugarului,
E zumzetul a milioane de nădejdi adunate.
Căci unirea n-a fost un capăt, ci o ușă,
Prin care-am intrat cu toții în istorie –
O patrie cusută cu ață de mărire,
Țesută în 1859 din dor și dintr-o bucurie.

Si in momentul in care te-am privit

Am simtit.

Am simtit to ce n-am trait,

Acele momete in care trebuia sa fii fericit.

Dar oare ce ne desparte?

Uneori zici ca esti pe marte,

Iar eu stau si citesc acea carte.

Cea care imi dezvaluie cum am ajuns sa o dam parte-n parte.

Nestiind cine este mai dezamagit,

Tu sau gandul meu nestingherit,

Mereu am crezut ca tu esti cel de negasit,

Dar am sfarsit cu un maldar de ganduri napustit.

Schimbarile sunt uneori de nefacut,

Insa trebuie de retinut ca orice amanunt

Este ca painea cu unt,

Greu de vazut, dar important in acel punct.

Esti ca o carte neatinsa.

Neinteresanta pentru cei din jur,

Dar interesant pentru cei din imprejur.

Tu fiind cel pur.

A fost frumos ce a avut loc,

Mai bine sa fi fost decat deloc.

Si sper ca in momentul in care o sa-ti apara chipul meu in minte

Sa-ti zici ca am fost o fata pe cinse... 

Cu inima lasata in creatie,

candva iubita ta

A iubi e greu, e foarte greu dragă Nichita

Așa cum poezia sufletului e greu de înțeles

Când două zâmbete plutind ating lumina

Răsare floare cu petale-n curcubeu

A fi iubit e pur și simplu o minune

Să te iubească cel iubit deja-i divin

De nu se-ntâmplă e o pacoste amară

Te udă ploile iscate din senin

Toate iubirile răsar născute oarbe

Fără de apă cresc uscându-se de vii

Călcate nu vor reuși să înflorească

Apă sărată și durere vor primi

De ce iubind nu ești iubit e o dilemă

Când o cari singur universul a greșit

Două făpturi călătorind nu rezonează

Devine greu de suportat un ‚a iubi’

Te cauți singur întâlnind o rătăcire

Toate-ntrebările răspund nedeslușit

Drumul se-ndoaie după urma de iubire

Un condamnat la ‚a iubi’ nefericit

‚‚A înțelege poezia înseamnă a putea iubi. Și e greu, e foarte greu să poți iubi." ~ Nichita Stănescu

 La început am privit răsăritul, Cu ochi plini de bucurie. Apoi a venit asfințitul, Care nu mi-a plăcut nici mie, nici ție. La început a fost iubirea Cu parfum de liliac, Apoi a venit despărțirea Care nu mi -a fost nici mie, nici ție pe plac. La început a fost plăcerea Și eram atât de fericiți. Apoi a venit Durerea Și am rămas singuri şi umiliţi! La început am avut de toate Și ne părea că așa mereu o să fie, Dar viața e frumoasă, Dar și plină de melancolie. Poezie de Vladimir Potlog