Privirea mea

Poezia, drog curat

N-ai tu drog ca versul scris,

Ce te prinde-n paradis.

Rime-alene, fum de gând,

Te ridică-n vânt plăpând.

Nu se vinde, nu se ia,

Curge lin din mâna mea.

Doar citești și e de-ajuns,

Să te pierzi, să uiți de-uns.

Ești și sus, și pe pământ,

Fără lanț, dar fără vânt.

N-ai tu drog ca poezie,

Căci ea-i suflet, nu hârtia

Era să fim

Era să fim lumină pe drum,

O șoaptă pierdută-n al vieții parfum,

Un dans printre stele, o vară fierbinte,

Dar totul s-a stins în cuvinte mărunte.

Era să fim izvor de-nceput,

Un glas ce răsună din ce-am petrecut,

O frunză-ntr-o toamnă ce nu se usca,

Dar vântul ne-a dus pe căi altundeva.

Era să fim povestea din noi,

Dar timpul ne-a rupt în două nevoi.

Și chiar de ne pierdem pe-un țărm anonim,

În inimi va sta mereu: era să fim.

Vindecare imposibilă

M-aș fi vindecat de tine,

Dacă n-ai fi revenit,

Să-mi aprinzi din nou suspine,

Într-un suflet obosit.

M-aș fi șters din amintire,

Dacă n-ai fi revenit,

Să-mi aduci a ta privire

Ca un dor ce m-a rănit.

M-aș fi regăsit pe mine,

Dacă nu te-aș fi văzut,

Dar mă pierd din nou în tine,

Ca un vis ce n-a trecut.

Te-aș uita… dar știu prea bine,

E târziu și e în zori,

Căci te-ntorci mereu la mine

Să mă frângi de-atâtea ori.

Pe cer sunt stele mii de mii,

Cu licăriri ce par zglobii,

Dar nici o rază n-a pătruns

Cum tu o faci, cum tu ai spus.

Ești liniștea din gând pierdut,

Ești focul viu ce m-a crescut,

Mai cald ca vântul primăverii,

Ești tot ce-mi umple clipa serii.

Acum e ceață pe cărări,

Și umbre cresc din depărtări,

Te caut printre nopți târzii,

De ce nu vii, de ce nu vii?

Cenușa și focul

Cenușa tace, dar nu uită,

Din focul vechi își trage zvâcnire,

O flacără ce-n umbră ascultă

Șoapte de jar, chemări din amintire.

În taina ei rămâne vie,

Un dor aprins, un vechi oftat,

Și-n orice clipă poate să-nvie

Când vântul cald i-a dat curaj.

Căci focul nu dispare-n noapte,

Doar se ascunde pentru-un ceas,

Rămâne-n suflet, printre șoapte,

Un dor mocnit, un vechi popas.

Cenușa știe ce-a fost jarul,

Își poartă taina ca pe-un vis,

În ea mai arde idealul

Focului vechi, de necuprins.

Dincolo de timp

Te port în gând, zi după zi,
Oricât aș vrea, nu pot fugi.
De când privirea ți-am zărit,
Ceva în mine s-a schimbat subit.

Ne întâlnim ca din destin,
Un zâmbet blând, un dor senin.
Și mă întreb, e doar o șoaptă
Sau soarta-n taină ne așteaptă?

Oriunde merg, te simt aproape,
Ca un ecou prins între pleoape.
Poate că timpul ne desparte,
Dar inima spre tine bate.

De-ar fi să schimb ce-a fost să fie,
Aș rupe dorul pe hârtie,
Dar scriu și scriu, iar gândul meu
Se-ntoarce tot la chipul tău.

Și poate într-o zi, cândva,
Când vântul vremii va sufla,
Vom ști că n-a fost întâmplare,
Ci suflete chemate-n zare.

Luciul stins al ochilor

În care se reflectă,

Ca într-o oglindă perfectă,

Suferința anilor.

În suflet puternic se zbate

Dorința de a fi împlinit.

Fericirea nu-i decât mit

La care spiritul nu mai răzbate.

În minte, un val de gânduri

Dau buzna, năvală,

Și țin sub nicovală

Fruntea-mi cu mii de riduri.

Nici o fărâmă din tine

Nu poți s-o mai lași iar rănită.

Nici aspru de ceruri lovită,

Căci scut ți-e dorința de bine.

O mantie de vise croiești

Cu fir din mosorul vieții,

Cu o nuanță a tinereții,

Și ai forma la care gândești.

Căci am uitat că  și îngerii căzut au

Din neascultarea lor jos la pămînt 

Căci am uitat cînd în inima nu dau

O îmbrățișare și un sărut adevărat.

Ziua nu mai este zi,

Noaptea tot noapte ramâne

Și iar incep a auzi

Voci istovite din țărâne.

Mâinile îndrept spre cer,

Si iar mă rog spre-a ta iertare.

Aș vrea din nou să îți ofer

O amplă, dulce sărutare.

Vazut-am ieri cum clătinai,

Cu glas tremurător mormântul.

Mi-e dor cum noaptea enunțai

Că vei mișca din loc pământul.

Aș oferi a mea iubire,

În schimbul învierii tale,

Dar ai pășit spre mântuire,

Printr-o stupidă-nmormântare.

Nu ştiu ca tine doamnă să fi avut iubită,

Să fie misterioasă ca bolta infinită,

Să fie fascinantă precum o galaxie

Şi ca o constelaţie mirabilă să fie.

Nu ştiu ca tine doamnă să fi avut vreodată,

Iubită mai frumoasă ca bolta înstelată,

Senină ca să fie ca cerul plin de stele

Şi caldă ca văpaia ce freamătă în ele.

Nu ştiu ca tine încă să fi avut vreo doamnă,

Să fie delicată ca bolta diafană,

Să aibă exuberanţa cometelor sprinţare

Şi faţa luminoasă ca razele de soare.

Surâsul să îi fie o stea ce nu apune,

Îmbrăţişarea tandră, a spaţiului genune,

Să aibă strălucire ca de Cassiopeie

Şi alb să-i fie sânul precum Calea Lactee.

Nu ştiu ca tine doamnă să fi avut femeie!

Trântesc ușa din vechea noastră casă,

mirosul lemnului vechi și murdar

îmi inundă corpul cu parfum de amintiri

și tot ce mi-au rămas sunt urme de flori uitate.

Picioarele parcă mi s-au blocat în camera noastră

și simt cum aerul rece îmi pătrunde în suflet.

Reflexia din oglinda spartă nu-i a mea,

e a fetiței pe care ai ucis-o cândva.

Au rămas pe masă petale pierdute,

o scrumieră plină de țigări pe jumătate fumate

și câte o frântură din sufletele noastre.

Ating cu delicatețe scaunul prăfuit,

șterg orice urmă de păcat

și o lacrimă își croiește calea spre podea,

mă intoxifică aerul de îndrăgostiți

și brusc sunt iar în brațele tale,

dansând în picioarele goale.

    Sunt nisipul argintiu spălat în răsărit de soare, 
    Sunt ghiocul spart de tâmpla stâncilor din mare, 
    Sunt verde şi albastru şi adânc... sunt val...
    Ce-a duce cârduri de delfini la mal...
    
    Sunt fulger alb în negură furtună!
    Sunt vela sfâşiată-atunci când plouă şi când tună !
    Şi sunt pescarul disperat ce se agaţă de catarg,
    Pe lotca lui - epavă scufundată-n larg -
  
    Sunt EU ! Şi antic şi prezent în Pontul Euxin... 
    De nicăieri şi totuşi de acolo vin.
    Sunt EU ! Nemuritor ca timpul,
    Secunda măsurându-şi infinitul...