PARFUM DE LAVANDĂ

Plecarea nu a fost un pas,

ci o deschidere a lumii în fața tăcerii.

Satul a rămas așezat  în sine,

ca un altar al începutului,

unde fiecare uliță păstrează ordinea

invizibilă a memoriei.

Prietenii - umbre ale vârstei inocente -

s-au fixat în praguri,

și fiecare privire e un punct de reper

în schema eternă a lucrurilor.

Casa părintească,

cu pereții ei statornici și albi,

nu au opus rezistență.

Își recunoaște chemarea cosmică:

să rămână martoră a trecerii,

nu să rețină pașii.

Sub cerul impersonal și tăcut,

stelele nu veghează, ci măsoară.

Măsoară depărtarea,

nu cu unități de timp,

ci cu înțelesul unei absențe inevitabile.

Despărțirea nu este pierdere;

este legea mută a ființei:

subiectul se desprinde din locul originar

și devine spațiu interior,

care nu poate fi încă perceput în întregime.

Satul rămâne

ca o structură sacră a memoriei,

prietenii nu se schimbă,

iar casa veghează, eternă și întreagă,

ca un gând primordial.

Plecarea a instituit o singurătate funcțională

unde dorul nu este afect,

ci lege,

unde tăcerea devine

instrumentul cunoașterii.

ALGORITM INTERIOR

Dimineața se încarcă lent,

ca o aplicație veche.

gândurile apar pe rând,

fără notificări,

fără martori.

Algoritmul știe ce îmi place,

dar nu știe ce visez.

Îmi oferă  imagini,

sunete,

versiuni ale fericirii

care nu mă includ.

Între două gesturi automate

învăț să aleg:

o tăcere,

o privire neînregistrată,

un pas în afara fluxului.

Seara, închid ecranul

ca pe o ușă subțire.

Rămâne în mine

ce nu poate fi salvat:

o viață

care nu se repetă.

Seara a fost prima trecere.

La început a fost tăcerea,

nu lipsa, ci adâncul

care așteaptă cuvântul.

Creația nu a fost explozie,

ci trecere:

din neființă în chemare,

din întuneric în rost.

Logosul a străbătut haosul

fără grabă.

Lumina nu a forțat, ci a chemat.

Toate au venit la ființă

prin ascultare.

Omul a primit această trecere în sine.

Creat din lut și suflare,

între pământ și cer,

chemat să continue

ceea ce Dumnezeu a început.

Dar creația nu s-a încheiat.

Ea se lucrează

în fiecare inimă

care învață tăcerea,

în fiecare minte

când forma nu mai rezistă harului.

Sfântul maxim a numit aceasta sinergie:

Dumnezeu lucrează,

omul răspunde.

Și când harul atinge făptura,

nu o shimbă în altceva,

ci o aduce

la ceea ce trebuie să fie.

Atunci creația se împlinește

fără zgomot,

iar omul devine loc al trecerii

din lume în Dumnezeu.

La început a fost dorința

de a ajunge mai repede,

de a scurta distanța

dintre întrebare și răspuns,

dintre „eu” și „tu”.

Am construit din lumină

drumuri fără praf,

orașe care încap într-un buzunar,

memorie mai mare

decât ne poate cuprinde.

tehnologia ne știe chipul,

ne cunoaște vocea,

pașii mărunți de zi cu zi.

Ne numără bătăile

când uităm să ne ascultăm inimile.

Sunt online,

dar uneori absenți.

Înconjurați de semnale,

dar flămânzi de sens.

Derulăm vieți străine

în timp ce a noastră

așteaptă să fie trăită.

Și totuși, prin fire și cod,

trimitem speranță

învățăm, vindecăm,

salvăm timp, salvăm vieți.

Tehnologia nu e vină, ci oglindă.

Ne arată cât de repede gândim

și cât de greu simțim.

Viitorul nu e scris în algoritmi,

ci în alegerile noastre:

dacă vom folosi mașinile

ca să fim mai mari

sau mai siguri.

căci adevărata conexiune

nu are semnal,

dar ține. 

Pădurea -catedrala verde a ființei mele -

mă primea odinioară

sub bolți de frunze vii,

unde tăcerea curgea adâncă și blândă

ca un psalm nerostit al pământului.

Acolo, sufletul meu era limpede,

ca izvorul ce-și știe rostul

fără a-l întreba.

Frunza, epitet al veșniciei,

tremura sub degete

ca o inimă tânără,

iar vântul, duhovnic rătăcitor,

îmi spovedea gândurile

în șoapte de mușchi și scoarță.

Luna - fecioară palidă a nopții -

își apleca fruntea de argint

peste somnul meu vegetal.

Astăzi orașul mă poartă străin,

ca pe o umbră dezrădăcinată.

Zidurile, reci ca niște sentințe,

mă strâng în geometria lor seacă,

iar cerul, tăiat în fragmente ostile,

pare un vis sfărâmat

între ferestrele oarbe.

Oamenii trec - frunze de fier -

fără miros, fără cântec,

cu priviri goale ca vitrinele nopții.

Singurătatea mea, aici,

nu mai e rodnică:

e un pustiu sonor

unde dorul urlă mut.

Și-atunci, pădure, 

mamă verde a începutului,

te port în mine ca pe o rană.

Sufletul meu, smuls din lut,

sângerează timp

și tânjește să cadă iar

la genunchii tăi umbriți,

unde tot ce moare

învață să devină veșnic.

Merg fără hartă, debusolat,

ca o umbră desprinsă

din propria-mi ființă,

cu inima deschisă

ca o rană prin care respiră lumina.

Busola gândului se frânge

ca o candelă bătută de vânt,

iar tăcerile cresc

ca niște ziduri nevăzute în suflet.

Mă pierd deliberat,

ca un ecou coborât în adâncimi,

ca să Te aud cum urci

prin golurile mele,

precum seva într-un arbore ars.

Rătăcirea se subțiază

ca ceața în fața dimineții,

iar pașii mei devin

semințe aruncate în veșnicie.

Sunt pelerin fără hartă,

un gând suspendat între două lumi,

dar fiecare cădere se adună

ca lumina într-o lacrimă

în inima Ta.

E-o noapte adâncă, străină,

Cuprinsă de umbre și vise,

Și somnul mi-alunecă-n palme,

Ca o mătase de șoapte cuprinsă.

În depărtări, un greiere frânt,

Își cântă trăirea, cu sfială,

Un ceas rătăcit pe perete,

Se întrece cu el în fiecare seară.

Într-un colț, se zbate o lampă uitată,

De-un galben palid și slab,

E-o noapte perfectă de somn,

Eu nu fac nopții pe plac.

Pe tavan se-ntinde tăcerea,

Un negru dens, fără margini,

Dar somnul nu-și află puterea,

Rămâne să se întindă în pagini.

Pe geamuri se reflectă și luna,

Imensă de parcă respiră,

O lume întreaga adună,

În marea ei albă, pustie.

Privesc ba spre stele, ba la ea,

Ca un orb care nu doarme,

Și-n mine se naște întrebarea,

De ce noaptea nu doarme?!

Și mă-întreb ce vreau de la ele,

De ce le implor cu privirea?

-Poate nu cauți nimic, mi-au șoptit,

-Noi ținem trează amintirea.

Și iarăși, aceeași tăcere,

Aceeași noapte în proză,

În care sufletul meu te privea,

Nu în vise… într-o poză.

Purtai o rochie vie,

Cu valuri de culori din lalele,

Și zâmbetul tău împletea,

Întreg universului stele.

Părul îți curgea peste umeri,

Ca un râu ce ascunde secrete,

Iar în ochii tăi licurici,

Se-ngramadeau să se-mbete.

Și lumea o clipă s-a frânt,

S-a oprit în tot rostul ei,

Doar tu, un gând pe pământ,

Mai aprindeai în mine idei.

E-o noapte-mbătată de vise,

Și somnul e-o mare lucioasă,

Rămân eu cu luna, cu tine,

Și, doamne… cât ești de frumoasă!

M-am tăiat într-un pahar

În care vinul tău a curs cândva.

L-am pătat cu sânge cald.

.... Era paharul meu preferat...

Instinctiv am vrut să iau

Un bandaj să mă pansez,

Dar m-am răzgândit... căci curge

Și-asta înseamnă că...trăiesc.

Și l-am lăsat să mă păteze.  

Un moment oarecum fericit...

...Poate această cicatrice,

Va fi semnul c-am trăit.

Știu că va veni momentul 

Când nu va mai curge nimic, 

Dar până atunci îl las să picure 

Și nu mă voi mai împotrivi. 

Căci cioburile lăsate în urmă 

Sunt semnul că am existat. 

Și doar eu știu că acest dezastru

Era paharul meu preferat...

Pe jos, doar cioburi și sânge 

Ce rulează un film întreg. 

Cândva poate le voi strânge 

Azi, vreau doar .. să meditez.

Că mi-ai fost drag... nu mai contează 

...Tu nu m-ai vrut in viața ta

Și-am obosit să trag să văd că-ți pasă 

Cât să mai bat la ușa ta?...

E decembrie pentru a 3- oară 

Sufletu-mi spune să te-aștept 

C-o sa revii c-un vin ultima oară 

De-ai ști ce dor imi e să mă îmbăt...

............................................

M-am tăiat intr-un pahar

În care vinul tău a curs cândva.

Și mi-am dat voie să fiu slabă,

Lacrimile să-mi alunece pe barbă.

Mi-am dat voie să fiu tristă,

Să-mi fie dor de al tău vin.

Am obosit să tot fug de batistă 

Vreau doar să plâng!... mi-e sufletul prea plin.

Pardonne-moi ce caprice d'enfant

Pardonne-moi, reviens moi comme avant

Je t'aime trop et je ne peux pas vivre sans toi

Pardonne-moi ce caprice d'enfant

Pardonne-moi, reviens moi comme avant

Je t'aime trop et je ne peux pas vivre sans toi

C'était le temps des « je t'aime »

Nous deux on vivait heureux dans nos rêves

C'était le temps des « je t'aime »

Et puis j'ai voulu voler de mes ailes

Je voulais vivre d'autres amours

D'autres « je t'aime », d'autres « toujours »

Mais c'est de toi que je rêvais la nuit mon amour

Pardonne-moi ce caprice d'enfant

Pardonne-moi, reviens moi comme avant

Je t'aime trop et je ne peux pas vivre sans toi

C'était vouloir et connaître

Tout de la vie, trop vite peut-être

C'était découvrir la vie

Avec ses peines, ses joies, ses folies

Je voulais vivre comme le temps

Suivre mes heures, vivre au présent

Plus je vivais, plus encore je t'aimais tendrement

Pardonne-moi ce caprice d'enfant

Pardonne-moi, reviens moi comme avant

Je t'aime trop et je ne peux pas vivre sans toi.

Vergeef me voor deze kinderachtige gril

Vergeef me, kom bij mij terug zoals voorheen

Ik hou teveel van je en ik kan niet zonder je leven

Vergeef me voor deze kinderachtige gril

Vergeef me, kom bij mij terug zoals voorheen

Ik hou teveel van je en ik kan niet zonder je leven

Het was de tijd van “Ik hou van jou”

Wij twee leefden gelukkig in onze dromen

Het was de tijd van “Ik hou van jou”

En toen wilde ik met mijn vleugels vliegen

Ik wilde andere liefdes ervaren

Anderen “Ik hou van je”, anderen “altijd”

Maar jij bent het waar ik 's nachts van droomde, mijn liefste

Vergeef me voor deze kinderachtige gril

Vergeef me, kom bij mij terug zoals voorheen

Ik hou teveel van je en ik kan niet zonder je leven

Het was willen en weten

Alles in het leven, te snel misschien

Het was het ontdekken van het leven

Met zijn verdriet, zijn vreugde, zijn waanzin

Ik wilde leven als tijd

Houd mijn uren bij, leef in het heden

Hoe langer ik leefde, hoe meer ik teder van je hield

Vergeef me voor deze kinderachtige gril

Vergeef me, kom bij mij terug zoals voorheen

Ik hou teveel van je en ik kan niet zonder je leven.

Of, ce tare dor mi-a fost de tine...

Deşi încercat-am să te uit,

De dorul tău sunt încă chinuit.

Ține-mă te rog de mâna bine,

Of, ce tare dor mi-a fost de tine…

Am citit ceva teribil de frumos:

,,Dragostea ta zgribulita.."

Ce-o fi însemnând?

O dragoste incertă,nedefinită?

O dragoste vulnerabilă,instabilă?

Nu știu,dar suna atât de duios,minunat chiar.

Se spune că suntem creați din argila 

Dar sufletele noastre au aripi de eternitate 

Ce transcend ființa noastră fragilă..

Ele cresc din iubire,fie ea și zgribulita,

Ating zenitul si-apoi se transforma-n lumina 

Strălucind veșnic în lumea fara păcate..,

In lumea aceea atât de divină..

Ești rana închisă-n adâncul din piept,

O amintire ce-n suflet am drept,

Un dor ce mă cheamă și nu pot fugi,

Un vis ce în taină mă face-a iubi.

Ești umbra ce crește când noaptea se lasă,

Și glasul ce-n mine nicicând nu se-apasă,

Durerea ce-ascunde și bine, și rău,

O lacrimă-nchisă sub pragul cel greu.

Dar rana aceasta nu vreau să o pierd,

Din ea crește viața, din ea mă dezmierd.

Căci fără iubire, n-ar fi nici durere,

Și rana din piept mi-e a vieții avere.