Of, Doamne

Mă simt vinovat pentru lume, 

Pentru boli, urgii și războaie, 

Pentru acele generații postume, 

Ce-au creat un colos cu picioare de paie. 

Mă simt vinovat pentru vină, 

Pentru orice dezastru voit, 

Pentru omul lipsit de lumină, 

Din care treptat am murit. 

De liber arbitru mă fac vinovat, 

De pruncii uciși nenăscuți, 

De neîncetatul chin și oftat, 

De voi cei umili și desculți. 

Mă fac, de Creație, la fel, vinovat... 

Provocați-mi în cer un potop, 

Doar Fiul să-mi fie salvat, 

Să vă ducă pe toți în alt loc.

Auzeam pescărușii la geam,

În timp ce cu soarta vorbeam,

Iar strigătul lor de extaz,

Îmi intră în trup prin obraz,

Cu marea pe aripi se înalță,

Pe mine cu apă mă încalță,

Prin focul din piept să mă plimb,

Şi dorul de moarte să-l sting.

Brațele le simt mai ușoare,

Într-un ochi îmi răsare un soare,

Din umeri oarecum nefiresc,

Două lungi aripi îmi cresc,

Şi zbor peste viață și moarte,

Ciugulind un poem de pe-o carte,

Celălalt ochi în gheare-l împlânt,

Să văd ce mai e pe pământ.

Și plutesc peste chin, nenoroc

Cu mârșava soartă în cioc,

S-o arunc undeva în genune,

Să renasc fără soartă pe lume.

Taie-mi din Lună o felie,

Şi fă-mi o lunadă,

S-o beau pe banca pustie,

Acolo în colțul de stradă.

Pune în ea și-ntuneric,

Înmoaie și vârful la coasă,

Şi râde întruna isteric,

Şi fă-te frumoasă.

Rupe și-o bucată de stea,

Şi pune-mi pe frunte,

Şi lasă-mă aici undeva,

Apoi fugi de te-ascunde.

Mai lasă, înainte de fugă,

Pe banca cea rece de fier,

O oră, s-o am pentru rugă,

Că poate-o s-ajungă la cer.

Mi-e cald, și banca-i ferbinte,

Hai du-te tu moarte înainte,

Așteaptă-mă acasă cuminte,

Frumoasă și fără veșminte.

Într-o colibă cânt-un pian,

Mama dansează cadril,

Eu, cocoţat pe divan,

Mimez un dans pueril.

Tata citeşte acelaşi ziar,

Ros pe la colţuri de cari,

Grijile sale reapar,

Scrise-n antet cu litere mari.

Ploaia, de mai bine de-o lună,

Ne picură-n străchini mereu,

Mama, dansând o adună,

Şi plângând, îmi cere s-o beu.

Chiţăie şoareci în pod,

Se muşcă între ei de ureche,

O prescură uscată eu rod,

Şi-mi pare proaspăt de veche.

În colibă cântă acelaşi pian,

Mama şi tata valsează,

Trupu-mi, moţăind pe divan,

La o viaţă minunată visează.

Azi, am lăsat lângă fereastră, 

Paharul tău cu urme de sărut, 

Mirată luna să-l privească, 

Să intre în odaia mea de lut. 

Și raza ei duios cădea, 

Pe poza ta, pe ochii albaștri, 

Și-n urmă fulgere lăsa, 

Din care răsăreau noi aştri. 

Apoi, deodată am vrut să plec, 

Cum pleacă frunza galbenă din ram, 

Dar pragul n-am putut să-l trec, 

Și-n raza lunii m-afundam. 

Şi-ți luminam făptura toată, 

Şi eram lună, stea și univers, 

Iar tu înconjura-i pământul roată, 

Și mă ținea-i de mână-n mers. 

În noapte timpul curge greu,

Prin ore reci, prin trupul meu,

Și luna-i al meu ochi sticlos,

Ce-apusul astăzi mi l-a scos.

Sub gene triste, lacrimi cad,

Ca două boabe de smarald,

De gânduri care mă topesc,

De doruri ce mă mistuiesc.

Și iarăși stau și te aștept,

Sub teii care plâng în piept,

Să-ți văd privirea, să te chem,

Din scrum să-nvie-un dulce semn.

Și-mbrac tăcerea în culori,

Plângând iubirea până-n zori,

Când teii înfloresc din nou,

Ca într-un trist și vechi tablou.

Și-n frunza lor tot mă scufund,

Cu chipul tău mereu în gând,

Și-mi freamătă amoru-n piept,

De-atâta dor și chin nedrept.

Și-n umbra nopții mă cobor,

Pe drumul vechi, căutător,

Dar teii parcă-mi spun încet,

Că timpul s-a pierdut discret.

Dar tot visez sub cerul clar,

Purtând în suflet un altar,

Cu teii martori, plini de dor,

La chipul tău nemuritor.

    Citind până târziu în ochii tăi,
    Am adormit şi pleoapa-mi obosită,
    A tremurat, când ai fost tristă,
    De-aripi înfrânte-n zori de zi...
    
    Dar tu să ştii: nu-s felcer să te vindec,
    Dar pe durere pot s-aştern,
    Uitare şi ulei de pin,
    Sărut pe buze şi-un pocal cu vin...

Dragostea este nebuna desculță

Cu parul lung despletit!

Vorbește noaptea cu stelele și luna,

Nu-i cea despre care poeții spun minciuna făr' de sfârșit!

Dragostea este femeia aceea

Ce-o dorești cum o vezi!

Nemaiștind cine ești,

Gură cască rămas ca un prost...

Așteptând vorbele ce se plimbă într-una,

Ce-ți sosesc la urechi

Și te gâdilă cu dulceața minciunii făr' de rost,

Căci nebuna în năvod ca pe-un pește te-a prins!

Are infinite povești de iubire

Pentru tine-s scornite pe loc...

Dragostea este maestră în toate!

Insolite-s basmele ei

Par dictate de-un drac..

Cine-i știe taina ascunsă,

Poate-i zeița Hera ori Venus

Iar ziua doarme-n cerdac!

Himera aceasta

Are o soră mai mică se pare

Amor i se spune de lume...

Vrăjește doar inimile tandre și bune!

Le ia tot ce poate și fuge!

Amorezii toți o doresc nebunește!

E-atât de frumoasă se pare,

Spun flăcăii ce se țin după ea!

Fericit ești de-o vezi doar o clipă...

Alții spun că-i vrăjită de Soare,

Sau sosită din Cer de pe-o Stea,

Ori că-i Demetra și-atât!

Doar Zeus le știe povestea

De cumva Afrodita-i acolo și ea...

Ferește cursa ce-ți iese în cale

De vrei să nu mori de iubirea cea rece,

Ce pleacă din povestea rostită de Amor și Dragostea ta ce nu trece deloc!

(3/4 martie 2023 Horia Stănicel-Irepetabila iubire)

Simt un freamăt lângă zorii apuși 

Cu al nostru destin nespus.

Simt un fior tremurător

Căci cuvintele tale

Vor un perfect apus de soare.

Vreau să te ating , acum

Să mă topesc , adanc

În sufletul tău , plăpând.

Încă te caut, deși e târziu,

În visele-n care te chem înapoi,

Tu, suflet pierdut, dar mereu viu,

Rămâi în inima mea de-amândoi.

Oricât de departe, tu ești al meu,

Și timpul nu poate iubirea s-o șteargă,

În fiecare dor, tot a ta sunt eu,

Deși ești departe și totuși te leagă.

Nu pot renunța, nu pot să mă-mpac,

Cu gândul că nu vei mai fi lângă mine,

Ești rana ce doare, dar nu pot să tac,

Căci inima mea încă plânge de tine.

Intr-o lumea sumbra

Unde se traieste sub umbra

Exista o mare speranta

Care exista in ignoranta.

Este un mic cuvant

Care creaza un avant

Care te face sa existi

Si cu tupeu sa te misti

Este un lucru minor

Care exista sub un nor

Sau poate un copac

Ce este din bumbac

Aceasta entitate exista peste tot

Si creaza mult zgomot 

Ea se creaza din vorbire

Si se numeste Iu………..

Cum simte sufletul a ta tăcere?

................................................  

Să-ți spun direct? Pe ocolite? 

Nu știu.. m-am lăsat rănită prea ușor.

Dar spune-mi cine pe cine minte, 

Când tot în jur arde de dor?

Spune-mi de ce tăcerea doare? 

De ce o simt ca pe-un regret? 

Plină de semne de întrebare... 

Cine evită să simtă mai concret?

Cum simte sufletul a ta tăcere?

.............................................

Să-ți spun direct? Pe ocolite? 

...Că-ți pare rău și-mi simți durerea

Căci la întrebarea "cine minte?" 

Ai răspuns chiar tu... cu tăcerea.