NOTIFICARE SILENȚIOASĂ

Nu începutul a fost primul

ci rânduiala din care începutul

a primit voie să apară.

Mai înainte de început

a fost hotarul nevăzut

dintre „a fi” și „a nu fi”,

străjuit de Duhul

care Se purta peste ape

fără să le tulbure.

Apele nu erau haos,

ci adânc nerostit,

purtând în sine

posibilitatea ascultării.

Atunci, lumina nu a izbucnit,

ci a fost chemată pe nume,

separată de întuneric

nu prin luptă,

ci prin discernământ.

Ziua și noaptea au primit măsura,

timpul - rânduiala,

iar făptura a fost așezată

în ritmul care nu obosește.

Pământul a fost chemat să rodească,

nu să se impună,

iar rodirea

nu a fost poruncă,

ci binecucântare.

Lutul a fost adunat

din marginile apelor

și a primit forma

fără a fi constrâns,

ca un vas pregătit pentru suflare.

Suflarea a intrat

nu ca vântul care desparte,

ci ca Duhul care unește.

Și omul a devenit ființă vie,

nu prin putere,

ci prin primire.

Am intrat în grădina nopții

ca într-o biserică fără lumânări.

Aerul mirosea a pământ zdrobit

și a frunze amare de măslin

Luna atărna deasupra lumii

ca o candelă aproape stinsă,

iar vântul trecea printre ramuri

cu glas de psalm întunecat.

Și L-am văzut pe hristos.

Singur.

Atât de singur,

încât tăcerea din jurul Lui

părea mai grea decât lumea.

Ucenicii dormeau rezemați de piatră,

cu fețele căzute în somnul trupului,

iar El veghea

ca un ultim sfeșnic aprins

la marginea întunericului.

M-am apropiat încet.

Atunci am simțit

cum noaptea întreagă tremura

de durerea rugăciunii Lui

Nu era doar rugăciune.

Era sângele iubirii

picurând peste țărâna omului.

Fiecare cuvânt urca spre cer

ca fumul unei tămâi sfâșâiate,

iar stelele păreau că ard

mai palid,

ca și cum întreg universul

asculta.

Și am înțeles:

Hristos nu Se ruga numai pentru El.

Se ruga pentru fiecare inimă

care avea să cadă,

să se teamă,

să-l uite

și apoi să-L caute din nou prin noapte.

Iar măslinii bătrâni,

negri sub lumina lunii,

stăteau împietriți

ca niște martori ai durerii dumnezeiești.

De atunci,

ori de câte ori vine noaptea peste sufletul meu,

aud încă rugăciunea aceea

curgând prin lume

ca un râu de lumină și iubire.

Pădurea se deschide

ca un templu al veșniciei.

Frunzele tremură ca stelele albastre

pe orbita lor fragilă,

iar vântul le șoptește  

tainele lumii nemărginite.

Râul curge ca un fluviu de argint cosmic,

în el oglindindu-se galaxii nevăzute,

iar petrele lui tac,

purtând amprenta veacurilor

ca niște religve ale timpului.

Munții  se înalță ca gardieni de titan,

crestele lor -

spinii unei ordini cosmice,

iar norii se scurg peste ele

asemeni unei ploi de lumină

dintr-un cer de cristal.

Câmpia respiră adânc,

miros de pământ și de stele căzătoare;

iar iarba, fină ca un șuvoi de lumină,

se pleacă fără să se frângă,

ținând în fiecare fir

ecoul unei alte lumi.

Noaptea vine, transparentă și nemărginită,

iar luna cade ca un disc argintiu

în oglinda râului ceresc.

Stelele se aprind una câte una,

ca ochii tăcuți ai universului,

urmând pașii omului mic

care încearcă să înțeleagă eternul.

Eu stau în această vastitate

ca o scânteie de viață,

înfruntând tăcerea cosmică,

simțind cum sufletul meu se desface,

se contopește cu lumina

și cu umbrele veșniciei.

Natura nu este doar un spațiu verde,

ci infinită, nu doar vie ci veșnică.

În respirația ei nemărginită

învăț că tot ce trăiește

atinge, într-un fel, cosmosul,

iar fiecare pas, oricât de mic,

lasă urme de lumină

în întunericul universului.

SEMNAL SLAB

Lumea pornește greu dimineața,

ca un sistem vechi

plin de ferestre deschise

pe care nimeni nu la mai închide.

Oamenii merg cu privirea în jos,

derulând vieți

care nu le aparțin,

căutând sens

într-un ecran rece.

Ne spunem „este OK”

fără să ne verificăm sufletul,

parole scurte

pentru conversații lungi

pe care nu le avem.

Timpul nu mai curge,

iubirea se fragmentează în drafturi,

iar tăcerile -

singurele mesaje fără filtru.

Închid ecranul încet,

nu ca să dispar,

ci ca să aud din nou

respirația

pașii inimii.

Și pentru câteva clipe

semnalul slab

devine suficient

ca să știu că sunt aici.

Aerul poartă o răceală exactă,

cu gust de metal neșlefuit,

ca o tăcere oxidată

care se așază pe respirație.

Fiecare inspirație devine o măsură,

fiecare expirație - o renunțare.

Cerul coboară lent,

plumburiu și dens,

asemeni unei greutăți morale

lăsate peste oraș.

Clădirile își strâng umbrele

ca niște trupuri obosite,

obișnuite cu presiunea.

Lumina nu cade,

ci se fracturează,

alunecând pe suprafețe reci,

ca o idee prea clară

pentru a mai consola.

Ziua înaintează

fără promisiuni.

Strada respiră metalic.

Pașii sună ca niște semne

scrise direct pe asfalt,

un alfabet dur

al trecerii.

Ecoul nu răspunde,

doar confirmă.

În interior, o oboseală abstractă

se solidifică lent,

ca rugina pe o structură veche.

Nu este durere,

ci o continuitate rece,

o stare care persistă.

Aerul rămâne greu,

cu gust de metal,

ca o prezență imposibil de ignorat.

Orașul și trupul

își împart aceeași respirație,

aceeași tăcere densă,

aceeași formă de a fi.

Cândva,

bolta nopții era un manuscris sacru,

iar stelele - semne de aur

scrise de eternitate

pe pergamentul tăcerii.

Pământul respira în ritmul pădurilor,

iar mările își legănau adâncurile

ca niște altare de lumină.

Totul avea armonia unui psalm cosmic.

Dar omul -

neliniștitul ucenic al focului -

a început să tulbure această ordine.

A ridicat cetăți de fum

și a învățat cerul

gustul cenușii.

Pădurile au căzut

ca niște cetăți arse,

iar râurile au purtat

în loc de stele

umbre de otravă.

Pe câmpiile lumii

au înflorit războaie,

ciuperci de foc

au urcat spre cer

ca niște rugăciuni răsturnate.

Și astfel

noaptea s-a retras

într-o tăcere mai adâncă.

Nu pentru că universul

și-ar fi stins luminile,

ci pentru că omul

și-a acoperit privirea

cu praful propriilor sale distrugeri.

Iar acum

sub acest cer obosit

plutește o întrebare:

ce se întâmplă

când o lume întreagă

uită să privească stelele?

Atunci se naște 

un univers fără stele -

nu în infinit,

ci în sufletul omului.

Oare cum aș putea să-i spun

Cât îmi doresc să îi vorbesc,

Și cât de mult aș vrea să știe

Că doar la ea, eu mă gândesc

Ne întâlnim mereu pe drum

Zâmbim și ne-adresăm salutul,

Cu ea o vorbă-aș vrea să schimb

Dar ce să vezi..nu am cuvântul

Nu pot prea multe să-mi explic

De ce sunt mut când o-ntâlnesc,

Când zi și seară îmi fac speach-ul

Și mai mereu îl uit când o zăresc

În sinea mea cred că-nțeleg

De unde mi se trage totul,

Și simt că fete-i de pe drum

În timp cu mine îi va fi sorocul

Și șansa peste mine-a dat

Să ne-ntâlnim la o serată,

Nu știu de-a fost premeditat

Sau poate a mea soartă

Aici și-acum am avut verbul

Și multe-am vorbit împreună,

În noapte am ieșit la o plimbare

Pe o potecă, călăuziți de lună

Doar astrul ar putea să spună

Ce a văzut, ce s-a-ntâmplat,

Și cum el ne-a trimis lumină

Iar noi cu drag ne-am sărutat

De-aici a început povestea

Pe care o dorim fără sfârșit,

Și zi de zi am înțeles ce-i viața

Și ne-am iertat...când am greșit!

Liniștea mea face zgomot

ca un sicriu coborât încet în piept,

ca o viață trăită pe dinăuntru

fără martori.

Tac nu pentru că n-aș avea ce spune,

ci pentru că unele adevăruri

se rup dacă le scoți la lumină.

Și nu mai am ce repara.

În mine se aud pași

ai celor care au plecat

fără să închidă ușa,

lăsând curentul să-mi înghețe sufletul.

Liniștea mea e oboseală pură,

e momentul în care nu mai ceri,

nu mai explici,

nu mai lupți pentru a fi înțeles.

Am plâns atât de mult în tăcere

încât lacrimile au învățat

să se transforme în forță,

iar durerea — în coloană vertebrală.

Liniștea mea țipă

pentru copilul din mine

care a învățat prea devreme

că iubirea nu rămâne mereu.

Face zgomot pentru că nu e vindecată,

ci doar vie,

pentru că respiră încă

printre ruinele a tot ce a sperat.

Și totuși…

în această liniște care urlă

se naște o femeie

care nu mai cere să fie salvată.

Liniștea mea face zgomot,

dar e sunetul supraviețuirii.

Și cine îl aude

știe:

nu s-a frânt.

S-a transformat.

Magic carusel

De trăiri altfel,

Urcă şi coboară,

Stă şi iară zboară…

Inimi sfărâmate,

Vise spulberate,

Speranţe deşarte,

Zile-ntunecate,

Nopţi însingurate,

Covor de frunze moarte…

Toamnă aurie,

Emoţie vie,

Culmi nebănuite

În cântări grăite…

Leac de alinare

Pentru inimi goale,

Suflete rănite,

De dor chinuite

Şi iar înflorite!

Înclină ploaia toamnei oțelul pur din axe

Spre galbenul solubil al frunzei cuvenite

Să cadă în oglinda chemărilor subite

Acolo unde vina coboară în sintaxe.

Și orice picatură e mir și e otravă

Gustată de mesteceni cu limbi sorbite-n vânt

Cât să albească vina din faptă și cuvânt

Ca lumea fără doruri să-și simtă soarta sclavă.

Căci vei veni la mine topind acel departe

La flacăra albastră a sensului din palme

Perechea care suntem nu are alte arme

Decât căușul toamnei și-o literă de carte. 

Îmi place să merg la casa copilăriei,

Doar închid  ochii și mama apare,

La vremea ei era ca argintul viu

Mi-ar place, cum era s-o pot descriu.

Primăvara avea un ajutor de bază,

Cu sapa făcea minuni, pe brazda firavă,

Firișoarele eliberate se ridicau  îndrăznețe, 

Scăldate de ploaie, dădeau soarelui binețe.

Când câmpia n-o chema, alță meserie știa,

Năvădea, țesea,floarea pe covor învia

Asemeni florilor de pe iea pe care o purta

Așa de mult îi plăcea ce făcea.

Mama de toate știa să facă: împletea, croia, 

De sărbători cu rochii noi ne gătea, funde în păr

Ne bucuram de datini și de sărbător

Și mai ales de jocuri și de grădina cu flori.

Dar mai ales, ne aduna pe toți la masă

Făcea mâncarea cea mai gustoasă

Și ne spunea căt de mult ne iubește

Și acesta-i rostul, pentru care trăiește 

Rostul nostru-i aă ne amintim, să te pomenim.

Iubito ție îți scriu un scurt poem,

Ce-i presărat de întrebări,

Cu tainice răspunsuri uneori,

Ce vin prea greu sau chiar deloc...

E dragostea poemul de amor

Ce dimineața poartă culoarea roșu aprins,

A sângelui și a soarelui strălucitoare amprentă,

Ce viața prevestește?

Mai are rost să viețuiești fără iubire,

Cea despre care se tot vorbește,

Ba că-i un dar,ba că-i blestem?

Dar cum poți cere fără să oferi,

Nu-i mult mai bine să iubești fără să ceri nimic în schimb,

Și totuși știind prea bine legea viețuirii,

Când dai, primești ori mai devreme ori mai târziu,

Chiar dacă trebuie s-astepți decenii de tăcere?

Iar oamenii de-s neputincioși,

Cel care niciodată nu te uită,

Cu siguranță este Dumnezeu...

Iubito ție îți scriu un scurt poem,

Ce-i presărat de întrebări,

Cu tainice răspunsuri uneori,

Ce vin prea greu sau chiar deloc...

Nu tu ești al iubirii mele infinit poem?

Nu eu sunt prizonierul tău pe veșnicie?

( 24 martie 2024 Vasilica dragostea mea)