La ceai!
Te invit să bem un ceai
Dacă ai plăcere,
Vreau să-ți spun o vorbă
Și plec în tăcere.
Știu că ești nefericită
De la o vreme,
Și mereu lumii afirmi
Că trăiești blesteme.
Mult timp n-a trecut
De la despărțire,
Însă, tare ți-ai dorit
Asta, să devin-o știre.
Nu pot să-ți aduc acuze
Și nici vorbe grele,
Și doar simt să-ți spun
Care-s ofurile mele.
Când ne-am despărțit
Tu, doar ai rostit,
Că multe s-au adunat
Și pe alta am iubit.
N-ai dorit să discutăm
Și ai plecat în grabă,
Și printre uși ai afirmat
Că dragostea e oarbă.
Nu am văzut că suferi
Și nici vreo întristare,
Așa că îndrăznesc să cer
S-avem o împăcare.
Te-aștept c-un ceai fierbinte
Cu miere îndulcit,
Să pot să zic și să m-auzi
Că doar cu tine-s...fericit!
Poems in the same category
ROȘU APRINS
Trec ades pe strada ta
Că mă cheamă dorul ,
Ochilor tăi de viorea
Ochi adânci ca marea.
I-am văzut ș-i lesne de înțeles
De ce trec atât de des
Pe stăduța ta!
Fredonând un viers.
Dar și tu ai pus la geam
Un crin însângerat
Ca și dorul meu flămând
Tainic și curat.
Mă opresc să gust culoarea
Roșului aprins ,
Am în suflet vâlvătaie,
Și-un dor necuprins!...
Toamnă de aur
Octombrie-n prag, cu aerul-n schimbare,
Pictează-n nuanțe calde, peisajul întreg.
Strugurii copți, în coșuri se adună,
Mustul dulce, fermentează, în liniște-și spune.
Frunzele-n roșu, galben, aurii, dansează,
Și-n vânt se-mprăștie, ca fluturi voioase.
Miros de pământ umed, de fân și de mere,
O simfonie-n aer, ce inima o umple.
Soarele-apune, cu raze de aur,
Și-n pădure, umbra-și întinde, ușor.
Toamna e-un tablou, pictat cu măiestrie,
O poveste-n culori, de o frumusețe rară.
N-am scris nimic de dragostea ce doare
Am scris despre furtuni și porumbei.
Am scris despre cei buni și despre răi.
Am scris despre copacii dați în floare.
N-am scris nimic de dragostea ce doare.💔
Am scris despre noroc și soartă crudă.
Am scris să bucur și să fac în ciudă.
Am scris despre dorințe și visare.
N-am scris nimic de dragostea ce doare.💔
Am scris în rânduri lungi și repetate
Despre oricine și am scris de toate.
Între memorii și între uitare
N-am scris nimic de dragostea ce doare.💔
Prea multă sensibilitate în norvegiană
Sensibilitatea, săraca de ea, e bună în felul ei. Este bine să fim sensibili, să ne exprimăm regretul când cineva a avut parte de întâmplări mai puțin plăcute, să fim alături de ei, să îi ascultăm, să îi liniștim, să îi înțelegem, să le alinăm suferințele, să oftăm alături de ei, să plângem alături de ei, să îi învelim când le este frig, să îi bandajăm când i-a zgâriat pisica (că tot din vina lor i-a zgâriat, că nu știu cum să se joace cu ea), să le punem pungă cu gheață de la frigider peste glezna luxată, să le ștergem lacrimile, să le dăm medicamente să le scadă febra, balsam de buze să nu mai fie atât de crăpate, să le dezinfectăm cuticulele sângerânde atunci când nu au știut cum să-și facă manichiura, au vrut să aibă unghii mai lungi față de cum le aveau în mod firesc, că cică așa e la modă, și acum au numai sânge pe la ele, să punem plase de țânțari, ca să nu îi mai înțepe atâta, să le sugă sângele, să nu le transmită malarie sau febra galbenă, să luăm insecticide, dacă tot insistă să intre în casă, să luăm și ventilator care să mai împrăștie mirosul de insecticide, să le ținem geamul întredeschis cât să nu mai intre țânțari și să mai și iasă mirosul de insecticid. Să reglăm centrala termică să mai dea și apă caldă, nu doar rece, că pe urmă va fi nevoie de și mai multe îngrijiri. Economiile nu prea țin cont de nevoile individuale ale oamenilor, sunt mai mult o nevoie egoistă de-a unui singur om.
Să nu ne zgârcim nici la suplimente care îmbunătățesc imunitatea, cum ar fi vitamina C, care are un gust delicios de lămâie și nici nu costă prea mult, este cam pentru toate buzunarele, o putem lua și dintr-o simplă limonadă, așa că nu avem de ce să ne abținem din a o achiziționa.
Să le luăm bluze groase, pufoase, numai bune de stat în casă. Să le luăm mască pentru îngrijirea feței, mască care previne apariția timpurie a ridurilor laba găștii și a ridurilor de expresie. Suntem prea tinere să avem riduri!
În general, sensibilitatea este soră cu generozitatea și grija, dar ce ne facem când ea scapă de sub control, atinge noi culmi, nu mai are limite? Mai este aceea o sensibilitate benefică, sănătoasă, bine-înțeleasă? Nu, bineînțeles că nu. Deja ceva din felul nostru de a fi scârțâie, iar această sensibilitate este principalul simptom. Ar cam fi cazul să ne punem întrebări:,,Oare de ce sunt așa?", ,,Nu cumva exagerez?", ,,Ce mă determină să am reacții atât de intense la lucruri banale în esență?"
Răspunsul îl vei găsi rătăcit pe undeva prin trecutul tău. Sensibilitatea despre care vorbim vine ca urmare a unui episod traumatizant din viață? Nu ai luat cât te-ai fi așteptat la vreun examen și de atunci te-ai decis să renunți la tot, gândindu-te că nu mai are rost? Nu ți s-au oferit nu știu ce oportunități la care sperai? Nu ai putut, în virtutea împrejurărilor, să faci ceva ce ți-ai propus? Dacă răspunsul este ,,da" la măcar jumătate dintre acestea, atunci, nu vorbim tocmai de sensibilitate, ci de o reacție adversă la lucruri ce s-au petrecut, ne-au durut pe moment, iar în urma lor a rămas o rană nevindecată complet.
Cum s-ar putea vindeca o asemenea rană? Scărpinând-o tot mai mult. Stând și analizând, oare de unde provine acea supărare însoțită de sensibilitate? Ai avut curajul să mergi la nu știu ce facultate de suedeză. Și la 19 ani, chiar îți trebuie curaj, să îți iei zborul, să pleci din casa părinților, dintr-un oraș de provincie, tocmai într-un mare centru universitar. Și acolo ce să vezi, drumul spre succes și facultăți interesante de trecut în CV, nu este presărat numai cu momente pașnice, că este una căreia îi place să urle, să țipe, să îi umilească pe studenți că nu pronunță perfect în această limbă nord-germanică, că nu știu timpurile la perfecție, că nu stăpânesc gramatica și sintaxa...tot perfect? Nici nu știu ce ar mai fi perfect, cum ar mai fi perfect, și nici nu cred că ar trebui să conteze acea perfecțiune subiectivă. Dacă ar fi niște standarde obiective, atunci da, merită să aderăm la ele, să încercăm să le atingem, pentru că așa progresul chiar se poate măsura și observa. Pe când, dacă sunt obiective pe care doar o persoană le vrea, restul nu le vor, nu are sens să ne mai comparăm, oricum nu putem aprecia sau cântări nimic din auzite. Cert este că cine umilește studenții că nu știu perfect, are inimă de pădurar care taie copacii pe bandă rulantă fără să se mai uite la ce a lăsat în urma lui. Da, foarte obiective criteriile de evaluare, cum poți că femeie de 58 de ani, care o viață întreagă doar de suedeză te-ai înconjurat, să consideri că o studentă de 19 ani trebuie să îți fie egală în măiestrie, în pricepere? Suntem acolo să învățăm, dacă ne nășteam gata învățați, nu ne mai înscriam la nicio specializare și gata, la ce ne mai trebuia, dacă deja am fi știut? Nu era mai ieftin, fără chirie, fără drumuri cu trenul, fără cămine, fără abonament la bibliotecă, fără mâncare plus multe alte utilități? E ciudat tare ce se întâmplă când femeile de 58 de ani te judecă după propriile lor seturi de valori. E ca și cum, studenta i-ar da meditații unui copil de 8 ani. Abia poate să scrie în propria limbă la anii aceia, darămite în engleză, franceză... Nu ar fi traumatizant să se apuce să-l certe că de ce nu a avut timp să stăpânească conținutul la perfecție? Cât timp? că devine vagă în exprimare persoana care oferă lecții în privat? Timp, adică s-ar fi putut târgui cu mama lui să o roage să-l nască la 5 luni, nu la 9 luni, cum e normal, să apară pe lume mai devreme, să învețe mai devreme, doar pentru că așa vrea persoana care dă lecții. Mai este și chestiunea de timp pământean. Câtă vreme locuim pe aceeași planetă, toți avem același timp, 24 de ore, nu mai mult.
Perfecțiunea asta subiectivă a altora naște sensibilități de toate felurile. Nici nu are sens să aspirăm să o atingem. Nu știm ce vrea persoana care nu este mulțumită de noi. Nu știm ce gândește, cum gândește, ce preferă, ce nu preferă, cât, ce, cum și în ce măsură.
Perfecțiunea subiectivă a altora e paralizantă, atât emoțional, cât și faptic. Dacă studenta este umilită de fiecare dată când deschide gura, va mai avea ea încredere în ea că are șanse să devină o bună vorbitoare de suedeză? Va mai găsi ea puterea, în adâncul sufletului ei, să meargă mai departe, să vrea să exerseze, să citească, să se îmbunătățească, până va obține fluența, cadența și muzicalitatea limbii? Nu, nu mai are cum. A avut intenții bune, care s-au destrămat pe parcurs.
Perfecțiunea subiectivă a altora încetinește, reprimă. Cum ar fi să îți planifice profesoara fiecare sunet când să îl rostești, cum să îl rostești. Nu te-ar intimida această tehnică de a învăța? Unde mai este pasiunea, farmecul, frumusețea cât se poate de neregulată și de versatilă a limbii? Când vei mai avea timp să te concentrezi pe vocabular, gramatică, sintaxă și ce vrea ea, când accentul cade întotdeauna pe cum vorbești? Nu cumva devine un obstacol de care nu poți trece? Fix ca la testele cu mai multe variante de răspuns. Ai ajuns la o întrebare la care nu știi care ar fi răspunsul corect, deși până atunci ai răspuns bine. Ce faci? Te împotmolești acolo și nu mergi mai departe, doar pentru că acolo nu știi? Ar fi o mare pierdere, atât pentru evaluator, cât și pentru tine (în primul rând).
Ca replică la perfecțiunea subiectivă a altora, trebuie să ne construim propriul set de valori, propria noastră perfecțiune, care atenție, să fie obiectivă, din mai multe motive: să nu ajungem la acea sensibilitate care ne împiedică să facem orice am vrea și să simțim chiar că evoluăm, atât cât este omenește posibil, nefiind constrânși de alții, de alte aspecte și de alte împrejurări.
For mye følsomhet
Dårlig følsomhet er bra på sin måte. Det er godt å være følsom, å uttrykke vår anger når noen har opplevd mindre hyggelige hendelser, å være sammen med dem, å lytte til dem, å berolige dem, å forstå dem, å lette deres lidelser, å sukke med dem, å gråte med dem. dem, å pakke dem inn når de er kalde, å binde dem når katten klødde dem (at det også var deres feil at den klødde dem, for de vet ikke hvordan de skal leke med den), legge en ispose på dem fra kjøleskapet over en forstuet ankel, tørk tårene deres, gi dem medisin for å få ned feberen, leppepomade for å hindre dem i å bli så sprukne, desinfiser de blødende neglebåndene deres når de ikke visste hvordan de skulle gjøre manikyrene, de ønsket å ha negler lengre enn de hadde naturlig, for det er på moten, og nå har de bare blod på seg, la oss sette myggnetting, slik at de ikke biter dem så mye, suger blodet, ikke overfører malaria eller gulfeber, la oss ta insektmidler, hvis de fortsatt insisterer på å komme inn i huset, la oss også få en vifte til å spre lukten av insektmidler, holde vinduet på gløtt slik at det ikke kommer mygg inn og lukten av insektmiddel kommer ut. La oss justere kjelen til også å gi varmt vann, ikke bare kaldt, for da vil det være behov for enda mer stell. Økonomier tar egentlig ikke hensyn til folks individuelle behov, de er mer et egoistisk behov for én mann.
La oss heller ikke spare på immunforsterkende kosttilskudd, som vitamin C, som smaker deilig sitronaktig og ikke koster for mye, det er rimelig, du kan få det fra en enkel limonade, så har vi ikke grunn til å la være å kjøpe det .
La oss få dem tykke, luftige bluser, bare gode for å være hjemme. La oss ta deres ansiktspleiemaske, maske som forhindrer tidlig opptreden av kråkeføtter og uttrykkslinjer. Vi er for unge til å ha rynker!
Generelt er følsomhet søster til raushet og omsorg, men hva gjør vi når den kommer ut av kontroll, når nye høyder, har ingen grenser? Er det fortsatt en gunstig, sunn, godt forstått følsomhet? Nei selvfølgelig ikke. Allerede er noe i vår måte å være knirkende, og denne følsomheten er hovedsymptomet. Det ville være på sin plass å stille oss selv spørsmål: "Hvorfor er jeg slik?", "Overdriver jeg?", "Hva får meg til å ha så intense reaksjoner på i det vesentlige trivielle ting?"
Du vil finne svaret tapt et sted i fortiden din. Kommer sensitiviteten vi snakker om som et resultat av en traumatisk livsepisode? Tok du ikke så lang tid som du forventet på en eksamen og siden da har du bestemt deg for å gi opp alt, og tenkt at det ikke er noen vits lenger? Fikk du ikke mulighetene du håpet på? Var du på grunn av omstendigheter ikke i stand til å gjøre noe du ville? Hvis svaret er "ja" på minst halvparten av disse, så snakker vi ikke akkurat om sensitivitet, men om en uønsket reaksjon på ting som skjedde, som såret oss et øyeblikk, og som la et uhelt sår helt bak seg.
Hvordan kunne et slikt sår leges? Skraper det mer og mer. Sitter og analyserer, hvor kommer det sinnet akkompagnert av følsomhet fra? Du hadde mot til å gå på, jeg vet ikke hvilken svensk høyskole. Og som 19-åring trenger du virkelig mot, å ta flyturen, forlate foreldrenes hus, fra en provinsby, nettopp til et stort universitetssenter. Og det du skal se, veien til suksess og interessante fakulteter å bestå i CV-en, er ikke bare overstrødd med fredelige øyeblikk, at hun er en som liker å rope, skrike, ydmyke studenter for ikke å uttale dette nordlige språket perfekt - germansk, at jeg ikke kan tidene perfekt, at jeg ikke behersker grammatikken og syntaksen... fortsatt perfekt? Jeg vet ikke engang hva som ville være perfekt, hvor perfekt ville være, og jeg tror ikke at subjektiv perfeksjon burde ha betydning. Hvis det var noen objektive standarder, så ja, det er verdt å følge dem, prøve å nå dem, for på den måten kan fremgang virkelig måles og observeres. Mens, hvis det er mål som bare én person ønsker, resten ikke, gir det ingen mening å sammenligne oss selv, uansett kan vi ikke sette pris på eller veie noe ut fra det vi hører. Det er sikkert at den som ydmyker studenter for ikke å vite perfekt, har hjertet til en skogbruker som hogger trær på et løpende bånd uten å se på det han etterlot seg. Ja, vurderingskriteriene er veldig objektive, hvordan kan du som 58 år gammel kvinne, som bare har omgitt deg med svensk hele livet, vurdere at en 19 år gammel student må være din likemann i mestring, i dyktighet ? Vi er der for å lære, hvis vi ble født klare til å lære, ville vi ikke melde oss på noen spesialisering, og det er det, hva ville vi trenge hvis vi allerede visste det? Var det ikke billigere, ingen husleie, ingen togturer, ingen sovesaler, ingen bibliotekmedlemskap, ingen mat pluss mange andre hjelpemidler? Det er morsomt hva som skjer når 58 år gamle kvinner dømmer deg etter sine egne verdier. Det er som om studenten gir meditasjon til et 8 år gammelt barn. Han kan knapt skrive på sitt eget språk på de årene, enn si på engelsk, fransk... Ville det ikke vært traumatiserende å begynne å skjelle ut hvorfor han ikke hadde tid til å mestre innholdet perfekt? Samtidig som? at den som gir privattimer blir vag i uttrykket? Tid, det vil si, han kunne ha forhandlet med moren sin om å be henne om å føde ham ved 5 måneder, ikke ved 9 måneder, som normalt, for å dukke opp i verden tidligere, for å lære tidligere, bare fordi det er det personen ønsker som gir leksjoner. Det er også et spørsmål om jordtid. Så lenge vi lever på samme planet, har vi alle like mye tid, 24 timer, ikke mer.
Denne subjektive perfeksjon av andre gir opphav til sensitiviteter av alle slag. Det er heller ikke fornuftig å strebe etter å ta på den. Vi vet ikke hva personen som ikke er fornøyd med oss vil. Vi vet ikke hva han tenker, hvordan han tenker, hva han foretrekker, hva han ikke foretrekker, hvor mye, hva, hvordan og i hvilken grad.
Andres subjektive perfeksjon er lammende, både følelsesmessig og faktisk. Hvis eleven blir ydmyket hver gang hun åpner munnen, vil hun fortsatt ha tillit til at hun har en sjanse til å bli en god svensktalende? Vil hun fortsatt finne styrken, i dybden av sin sjel, til å gå videre, til å ønske å øve, å lese, å forbedre seg, til hun oppnår språkets flyt, kadens og musikalitet? Nei, det er ingen måte. Han hadde gode intensjoner som falt fra hverandre underveis.
Andres subjektive perfeksjon bremser ned, fortrenger. Som å la læreren din planlegge hver lyd når den skal si den, hvordan den skal si den. Ville ikke denne læringsteknikken skremme deg? Hvor er lidenskapen, sjarmen, den mest uregelmessige og allsidige skjønnheten i språket? Når vil du ha tid til å fokusere på ordforråd, grammatikk, syntaks og hva hun vil når fokuset alltid er på hvordan du snakker? Blir det ikke et hinder du ikke kan overvinne? Rettet som med flervalgstester. Du har kommet til et spørsmål du ikke vet riktig svar på, selv om du allerede har svart godt på det. Hva gjør du? Går du fast der og går ikke videre, bare fordi du ikke vet der? Det ville vært et stort tap, både for takstmannen og for deg (i første omgang).
Som et svar på andres subjektive perfeksjon, må vi bygge vårt eget sett med verdier, vår egen perfeksjon, som oppmerksomhet, være objektiv, av flere grunner: for ikke å nå den følsomheten som hindrer oss i å gjøre hva vi vil og føler selv at vi utvikler oss, så mye som det er menneskelig mulig, uten å være begrenset av andre, av andre aspekter og av andre omstendigheter.
Abisul fericirii
Iubita mea frumoasă,ce bine-ai spus,
Că sunt căzut într-un abis al fericirii..
Nu tu cu dragostea ce are valurile cât muntii m-ai împins
În al iubirii hău prăpăstios ce n-are fund?
Și nici ecoul nu-l auzi oricât de tare ai striga,
Eu stând ca o statuie fără viață,
Paralizat de frumusețea ta
Și fascinat de vraja vorbelor ce-mi spun că mă iubești...
Cum crezi tu oare că mai pot spune ceva,
Când fericirea ce mi-ai daruit-o mă ține prizonierul tău,
Lipsit de glas poetic precum bine vezi...
Însă când tu îmi ceri iubirea s-o declar în vers,
Eu,biet umilul tău pe viață al iubirii sclav,
Îți scriu și cânt nemuritorul imn de-amor,
Dorind să te aduc la pieptul meu,
Să te iubesc,să te ador!
(2 aprilie 2024 Vasilica dragostea mea)
Fericirea!
Dacă vei veni și pe la mine
Să știi că te aștept de mult,
Am auzit că ți se zice fericire
Nu te cunosc, chiar de-s adult
Aș vrea să te invit să povestim
Să-ntreb și să primesc răspuns,
De ce doar pe la unii tu ajungi?
Iar pentru mulți tu te-ai ascuns?
Nu sper să aflu foarte multe
Dar totuși vreau să îți vorbesc,
Să-ți cer să-mi dai puțin noroc
Și poate jumătatea mi-o găsesc
Nu mica-fost a mea mirare
Că cineva mi-a șters lacrima,
Și mi-a șoptit doar eu s-aud
E lângă tine, deschide-ți inima
Atunci în jur atent eu am privit
Și am văzut unde-mi este iubirea,
Atât de-aproape, era colega mea
Și uite-așa mi-am aflat fericirea
Ce greu ne este uneori în viață
Când dragostea nu o găsești,
Și cât de fericit poți să trăiești
Când ai jumatea, pe care o iubești!
Other poems by the author
Nu spune nu...!
Te rog nu spune nu..și dă-mi o șansă
Să pot să spun de ce, să cer iertare,
Aș vrea s-accepți să vii la o plimbare
Și să găsim un compromis de împăcare.
Ți-am scris mesaj și văd că l-ai citit
Și știu motivul de-a nu-mi răspunde,
Multe s-au adunat și tare te-au durut
Vrei adevărul zis, de cel ce îl ascunde.
Să știi că nu-i ce lumea rea vorbește
Și mult dorește să ne vadă despărțiți,
Așa că nu-ți mai apleca la ei urechea
Întoarce-te să fim perechea de fericiți.
Doar mă ascultă și-apoi poți să pleci
Dacă decizi că am păcat de neiertat,
Însă acceptă că amândoi purtăm vina
Iar ceva sincer mărturisit poate fi iertat.
Eu cred că poți ierta și merge înainte
Pentru că simt iubirea ce ne cuprinde,
Vino la întâlnire, să pot rosti cuvinte
Și dragostea pierdută, să o pot..reaprinde!
Doar iubire fără ură!
Ce sentiment frumos este să ierți,
Și cât de greu îți vine ca să uiți,
Ceva ce-n viața ta s-a întâmplat,
Și care te-a durut, rănit și întristat
Cât de ușor e uneori a acuza,
Și cât de dificil este a te scuza,
Când realitatea spune altceva,
Iar adevărul nu-i de partea ta
Iar deseori uităm să mai iubim,
Chiar și pe-acei ce noi îi prețuim,
Tot timpul avem ceva de invocat,
Și n-acceptăm cuvântul ,,ne-ai uitat"
Cu toții știm ce grea e despărțirea,
Și cât de dulce poate fi reîntâlnirea,
Dar când îndepărtarea e uitare,
Rănește trupul, sufletul și doare
Suntem făcuți doar din iubire,
Și să iubim e a noastră menire
Vedem în jur, în lume, multă ură,
Și ne urâm unii pe alții fără măsură
Cuvântul sfânt dorit e dragostea,
Așa cum sfântă a fost Nașterea,
A Pruncului IIsus cel mult dorit,
De cei ce cred în Duhul Sfânt
Așa că pe pământ hai să iubim,
Și dragoste în noi cu toții să sădim,
Să fim smeriți și buni și să iertăm,
Iar ura dintre noi vă-ndemn...s-o-ndepărtăm!
Scrisă de Cezar!
Pe curând!
Multe..!
Multe am făcut pășind prin viață
Dar recunosc și câte-s nefăcute,
Multe dintre ele sunt cunoscute
Dar rămân și unele necunoscute.
Cine ar putea vreodat'a spune
De câte ori s-a încurcat în ițe,
Și cum a reușit să le dezlege
Făr'a lăsa în urmă...rămășițe?
Suntem o viță dacică de înțelepți
Și-avem darul de-a pune etichetă,
Ești vinovat, nevinovat plătește
Și-apoi vom face noi...anchetă.
Ne place să arătăm cu degetul
Și spre Ion, Vasile și chiar Veta,
Iar când arătătorul se întoarce
Rușinea e mai mare..ca planeta.
Odat' am ridicat de jos o piatră
Și-am aruncat-o direct în țintă,
Dar s-a întors-napoi și m-a lovit
Precum un glonț ieșit din flintă.
Târziu am priceput că-n astă viață
Poți recolta doar ceea ce sădești,
Iar dacă inima-ți e plină de răutate
Nu te-aștepta ca bine să primești!
Pe potecă!
Azi voi merge la plimbare,
Pe poteca cea norocoasă,
Aici am căpătat eu un sărut,
Și-a-nceput iubirea noastră
Era pe vremea studenției,
Când inima mi-a fost furată,
De chipul și ochii unei fete,
Care apoi mi-a devenit nevastă
Și bine îmi aduc aminte,
Că era zi și era toamnă,
Vântul ne adia în plete
Ce fericiți eram noi doamnă
Pe poteca mică amintită,
Ne-am mărturisit iubirea,
Eu spunând ceva în șoaptă
Ea ducând în jos privirea
Stiu c-am roșit întâia oară,
La vorbele ce le-am rostit,
Și a durat multe minute,
Până ce eu mi-am revenit
Țin minte se uita în jur,
Nimeni cu mine să o vadă,
Când noi cu foc ne sărutam,
La căpătul potecii în livadă
......................................
La plimbare am fost noi doi,
Să-ne-amintim de întâlnire,
De ale noastre cuvinte dulci,
Ce le rostim și azi fără oprire
Acum după atâția ani,
Când pe potecă am pășit,
Ne-am sărutat a mia oară,
Simțind că-s tare fericit
Ce povestesc e purul adevăr,
Trăit de mine și-a mea soție,
Vorbesc de alte vremi și obiceiuri,
Când o iubeam în crâng... pe-a mea Marie
Omul norocos!
Și astăzi sunt omul norocos
Privind pădurea de foioase,
S-aud cum frunzele foșnesc
Și cât sunt ele de frumoase!
Sunt așezat pe scaun și admir
Pe lac un cârd imens de lebede,
Cum își scufundă capul în adânc
Și scot în cioc planctonul verde
Printre copaci apar raze de soare
Ce trupul cu căldură mi-l încarcă,
Vremea o simt încă prietenoasă
Iarna-i departe, toamna nu pleacă
Scap lacul și pădurea din cătare
Și îmi arunc privirea către vale,
Aici văd Piatra, Cozla, Pietricica
Și Bistrița fără plutași, curgând agale
Îmi pun rucsacul în mare grabă
Și-n pas alert cobor pe o cărare,
Nu vreau să-mi iasă ursu-n cale
Că e obraznic și cere de mâncare
Așa am petrecut o zi de toamnă
Pe munte printre copaci cu soare,
Dar frică-mi e de omul cu toporul
Care doar vrea, să taie, să doboare!
Viața nu e un joc!
Nu e ușor să spui, da te iubesc,
Când gândul tău e la alcineva,
Iar când în joc e inima si nu mintea,
Degeaba-ncerci să simulezi ceva
Să-i zici despre a ta nouă iubire,
Când în minciună lângă ea trăiești,
Îți trebuie curaj și multă asumare,
Când nu la preot și către ea..te spovedești
Nu te ascunde și fi plin de morală,
Când știi că ai călcat totu-n picioare,
Și nici nu te-amăgi că ea nu simte,
Când minți, dar îi trimiți în dar o floare
Mai bine nu întârzia să-i spui,
Că ți-ai aflat dragostea altundeva,
Va înțelege și-n timp te va ierta,
Când inima-i va bate pentru cineva
.............................
E greu în viața să mărturisești,
Un adevăr ce are capul spart,
Iar prin minciună când trăiești,
Jocul se-ncheie și sah mat...primesti!
Scrisă de Cezar!
Pe curând!