Gânduri de îndrăgostit

În nopți albe de singurătate,

În minte cu ritmuri de tango,

Vârtos simțurile sunt purtate

Pe aripi rozalii ca de flamingo.

Bătăile inimii sunt înaripate,

Iar sufletul aspiră la iubire.

Și cu un suflu plin de voluptate

Îngădui corpului avântul de trăire.

Spre dimineață când zorii apar,

Pe ritmuri de vals starea unește

Toate simțurile ca la un stupar,

Și firav imboldul vieții renaște.

Creând în cursul întregii zile

În minte ritmuri cât mai vioaie,

Și înfruntând toate vânturile

Și ploaia, cu sunete de cimpoaie.

Visând cu ochii deschiși larg

La ritmuri de jazz și blues,

Am ridicat la corabie catarg

Navigând pe ape ce-mi dau ghes.

Și mă gândesc la clipe magice

În ritmuri de muzică piano,

Primind în dar momente feerice,

Așa cum cafeaua e și capucino.

Gândul frumos este un răsărit de soare.

Sentimentul de prietenie este o boare.

Amintirea este alibiul pentru sărbătoare.

Bucuria-i fluture-n suflet ce vrea să zboare.

Dimineața zilei, toamnă în care te-ai născut,

Și-n viață ai apărut într-un moment plăcut,

În juru-ți cu cei dragi, căutând calea de-nceput

Ai reușit să culegi roadele pe drumul străbătut.

Secunda este a ceasului ticăit din timpul vieții,

Bătând la poarta sorții, destin au adus profeții.

Și-n mii de culori pictând portretul frumuseții,

S-a creat un viitor iubirii precum și tinereții.

Acum când anii au nins pe tâmplele cărunte

Și gândurile au brăzdat multe linii pe frunte,

Ne bucurăm cu toții, la toate lucrurile mărunte

Ce fericire-n inimă aduc înălțătoarele cuvinte.

Back to the childhood in mind

My heart is beating so strong.

May I offer a thoughful yearlong

Joy words and a smile to remind?

The lovely house of my parents,

Their kind and blessing advice,

The play corner and ancestor's guidance,

Are all that matters to get a life price?

The entire bag of my memories

It is giving me the force to go far more.

I wonder it is admiration or envies.

I question myself, I've got the hard core?

Telefonu-mi sună în noapte

Și-o voce rece se aude-n șoapte.

Te-ntrebi de ce ai mai răspuns

La un gând și un cuvânt ascuns.

Apelul este un abis necunoscut

Și îți dorești să nu fi fost înăscut.

Să îl înlături aprig din agendă

Și-ncet să devină legendă.

Poate dacă apelul ar fi ziua

Și în suflet nu ar mai ploua,

Ai încerca șoapta să o înțelegi

Și cuvintele să le dezlegi.

Să pot aduce prin speranță

Un sentiment de siguranță,

O garanție în aura de adevăr

Și-n inimă să nu mai sufăr.

So pleased to see you every day,

To hear your voice,

To keep my soul

Deep into your eyes.

So good to feel you,

To reach your spirit,

And find the falls

Of your loving part.

Close your eyes and dream

Travelling around yourself.

Your thoughts in dark

Reveal next morning bright.

Seek for your human force,

Embrace always the heart.

You'll realise the Heaven

And you'll find a sensitively life.

Copacul înalt ce vede-n zare

Muntele bătrân, stabil și mare,

Își înalță mereu ramurile-n sus

Fiind acolo, ca să nu fie exclus.

Pe malul apei albastru-verzuie,

Rădăcinile Copacului reconstituie

Legătura strânsă în sânul naturii

Cu Muntele, ca bază a structurii.

Imaginează cum de pe malul apei

Dorința-i alinată de apusul clipei,

Iar Muntele măreț ce se întinde

Pe celălalt mal, și cum se destinde.

Simbioza creată între cei doi coloși,

Vor să ne arate cât sunt de fabuloși.

Copacul îi spirit prin care respirăm

Muntele simbol prin care rezistăm.

Femeie, când mă uit în ochii tăi, Văd cerul plin cu stele, Femeie, când ascult cum bate inima ta, Văd viitorul vieţii mele. Femeie, când eşti departe, Sufletul mi se aprinde de dor. Când eşti lângă mine, Dorul mi se preschimbă în amor. Femeie, când sărut mâinile tale Albe ca miezul pâinii, Atunci înţeleg că tu eşti Speranţa mea în ziua de mâine. Căci fără tine, femeie, lumea ar părea O frunză bătută de vânt, Dar cu tine e ca o grădină a raiului, Unde îngerii niciodată nu plâng. poezie de Vladimir Potlog

O pată de negru,

Pe un perete alb,

Cu inima goală

În iarnă pe ger.

Cu ochii deschiși,

Visez și nu-mi dau seama.

Cu ochii închiși,

Nu pot să dorm seara.

Descend înăuntru,

Căzând adânc.

A doua zi, dar,

La loc în rând.

Privesc în pământ,

Ca bufonul roșu,

Petrecerea merge

În spatele nostru.

O salcie, aplecată ca o mireasă,
Își spală pletele-ntr-un izvor,
Iar cerul, cu o roșie mătase,
O îmbracă într-un voal de dor.

Alăturea se zbuciumă-n iubire
Un mesteacăn, înălbit de timp,
Înalt și țanțoș ca un mire,
Îi cântă serenade-n vânt.

Iar luna, palidă la față,
În apă, leneș, s-a scăldat,
Și pe oglinda ei albastră
Chipul tău l-a desenat.

Am încercat să-l iau în brațe,
Dar izvorul s-a tulburat,
Și, pe ale sale valuri vaste,
El pe tine te-a furat.

Te-a luat în adâncime,
Și-al meu vis s-a spulberat.
Am rămas doar cu-al tău nume,
De-un dor aspru încătusat.

Fără de lacrimi nu  poate fi un dor

Fără un dor nu poate fi iubire

Fără iubire pământul ar fi gol

Mă umple gol lipsindu-mă de tine

Fără de aripi e frânt sufletu-n zbor

Fără de zbor nu mai ating lumină

Fără lumină nu văd spre viitor

De viitor prezentul poartă vină

Fără de ochi privirea umblă orb

Fără priviri tristețea arde viață

Fără de noi amare ploi mă storc

Se-adună ploi să-ți bată la fereastră

Fără căldură deși mă arde foc

Fără de foc nu-i dragoste curată

Fără o dragoste e totul doar un joc

Nu mai e un joc când inima-i furată

Fără de vise aș vrea să vină somn

Fără de somn trec orele-n restanță

Fără speranță aștept, poate adorm

Nu pot să dorm căci dorul nu mă lasă

Fără-ntuneric nu știi ce-nseamnă stea

Fără de stea absența mă deprimă

Fără de Ea în două mă împart

Din jumătăți întregu-i fără rimă

Fără iertare se naște-o lume strâmbă

Fără-ndurare te sfarmă și te-aruncă

Fără scăpare lași sufletul să plângă

Fără de soare umblăm pierduți în umbră

Soarele-i  ascuns în nori

Valuri de parfum  în flori,

După ploaia -n miez  de noapte,

Mii de flori vorbesc în șoapte.

Zorii bat ușor în geam

Păsării ciripesc în  ram

Pale reci trec prin perdele

În răcoarea de afară

Sorb cafeaua mea amară.

Ochii umezi îmi zâmbesc

Fericită că trăiesc.

.

Aș vrea să poți să îmi citești în ochi 

Primăvara care răsare în mintea mea

Și toate versurile scrise despre noi,

Nesuperficial, fără a le pierde noțiunea.

Visele mele de după ora trei a nopții

Conturând numai momente fericite.

Dar ele există doar între coperțile cărții

Ce poartă în loc de titlu numele noastre.

Căci eu scriu atunci când îmi lipsești 

Despre cât însemni și tot ce îmi doresc,

Ce aș vrea să îți spun când mă privești,

Despre ce simt, dar nu pot să rostesc. 

Despre cioburile de lângă patul tău

Și nisipul vărsat pe podeaua maronie...

Căci nu am suportat clipele ce se scurgeau 

Știind că mă vor despărți curând de tine. 

Am spart clepsidra în mod voit, neregretat,

Cu oarba speranța că voi opri timpul

Și pentru câteva ore chiar a funcționat...

Până a sunat de pe perete ceasul. 

Trezind conștientizarea interioară 

Că trebuie să plec, că trenul nu așteaptă...

Că de acum mă voi ruga timpului să treacă

Știind că te voi revedea tocmai la vară.