FRUNZELE TOAMNEI

    Fragile rânduri se redeschid, 
    spre tine-mbobocind în floare, 
    sclipind în aurul plăpând, 
    mărgăritare mici, de soare, 
    ca nişte uşi, deschise-n aşteptarea 
    amurgului învineţit de mare...
    - valuri verzi încremenite, în 
    roşcatele-adâncimi solare -. 

    Te-aştept... însingurat pe ţărmul 
    viselor, în care eşti 
    Jasmine, sau mai degrabă,
    Floare Albă de Cireş...

    Hai, vino-n lumea mea absurdă,
    cu pletele turnate în argint,
    înveşmântată-n flori de lună,
    strivind sub talpă, alga crudă...
    Nu ezita, nici o minută
    căci fără tine sunt statuie mută... 
    înveşmântată-n catifea, 
    pândind cu coada ochiului apusul,
    şi prima tresărire-n stea.

Grele sunt de dus păcatele omului. Din ce în ce mai des, liberul arbitru înclină balanța spre umbre și întuneric, mai degrabă decât spre lumină. Într-o lume ajunsă pe mâini distrugătoare, care risipesc ceea ce generații întregi au construit cu migală, efort și sacrificiu, aerul libertății devine tot mai greu de respirat. Și atunci mă întreb: am fost vreodată cu adevărat liberi? Sau libertatea noastră a fost mereu atât de fragilă, încât să ajungă la picioarele celor care își satisfac orgoliile fără să le pese de plânsul victimelor colaterale?

Lanțuri grele ne atârnă de mâini descărnate, purtând povara nepăsării câtorva - puțini, de altfel - care se cațără fără scrupule pe cadavrele celor mulți, aceia pe care își clădesc bunăstarea.

Astăzi, la început de an nou, cei trei mari ai lumii se joacă pe scena geopolitică împărțind teritorii ca niște copii răsfățați în spatele curții, convinși că nu există pedeapsă. Părinții au dezarmat demult: Consiliul de Securitate al ONU a devenit o glumă amară, Curtea Penală Internațională a închis ochii, NATO și-a pierdut sensul, rămânând, în mare parte, o structură declarativă.

Războaie pornite din nimic, șantaj politic, alianțe spulberate peste noapte - trădarea a devenit titlu de glorie, orgoliul, politică de stat, iar adevăratele fețe ale celor care ne împing planeta spre prăpastie ies tot mai des la lumină.

Ce s-a întâmplat cu mecanismele care trebuiau să împiedice escaladarea până la agresiune armată? Cum am ajuns să acceptăm răpiri, amenințări, pretexte fabricate, doar pentru că cineva a îndrăznit să nu mai joace după regulile impuse? Cum am ajuns să credem că securitatea se negociază ca o marfă?

Suntem în stare de șoc, incapabili să mai luăm decizii lucide, pentru că amenințarea nu mai vine dinspre dușmanul tradițional, ci tocmai dinspre prietenul pe care ne-am bazat orbește. Suntem șantajați cu propria noastră securitate, puși în fața unui ultimatum brutal: dacă nu dai, ți se ia.

Ce-i de făcut? Mă simt din nou prins între bătăuși. Unul îmi cere tribut ca să mă apere de ceilalți, deși cunosc înțelegerile murdare din culise. Nu mai am cui să mă plâng. Nu pot riposta singur. Așa că trebuie să mă aliez, să caut forță în număr, pentru a nu mai fi îngenuncheat.

Iar când vom fi suficient de mulți încât vocile noastre să conteze și să acopere hărmălaia bătăușilor, vom striga: Alors regarde! Pentru că nu va mai exista cale de întoarcere. Bătăușii pot fi înfrânți doar prin solidaritate, slăbindu-le puterea de a șantaja, de a diviza, de a lovi.

Poate că aceasta este singura noastră șansă: nu să fim mai puternici fiecare în parte, ci de neoprit împreună. Ei nu se tem de adevăr sau de dreptate - se tem de mulțimea care nu mai tace, de vocile care se adună și nu mai pot fi izolate.

Numai uniți putem rupe cercul fricii. Numai împreună putem transforma neputința în rezistență și rezistența în forță. Iar când vom sta umăr lângă umăr, nu pentru a lovi, ci pentru a nu mai putea fi loviți, atunci vor înțelege: nu suntem pradă. Nu suntem monedă de schimb. Nu suntem teritoriu.
Suntem oameni.
Alors, regarde.

    Cu privirea pierdută stau la fereastră 
    Şi aştept, resemnat, ploaia albastră... 
    O, Toamnă dulce, tu iar ai sosit, 
    La tine, cu drag, eu m-am gândit... 
    
    Am aşteptat să-ţi spun o vară-ntreagă, 
    Că nu de tine mi-este teamă: 
    Eu ştiu că tu eşti mare doamnă; 
    Şi porţi în urma ta alai de... toamnă... 
    
    Dar vezi că frigul ăsta ce-mi răzbi în coaste, 
    Mă înturnă-nspre obiceiurile mele proaste: 
    Să mă adun pe lângă sobă, singur, zgribulit, 
    Pierdut pe veci în gânduri, osândit... 
    
    Fiindcă tu ştii ce ştiu şi eu, şi ştiu şi alţii, 
    Nemairȃvnind la tine, nu am alte aspiraţii, 
    Iubirea noastră a-ngheţat încă de-aseară, 
    În frigul ascuţit al iernii… ca o gheară...
    
    O, Toamnă, mai rămâi, mai stai un pic, 
    Atâta cât să fiarbă vinul din ibric, 
    Că uite-am pus şi-un pic de scorţişoară 
    Să uit, să uiţi şi tu, de frigul de afară..

    Un milion de ani lumină
    de-a latul Universului...
    Am rătăcit un milion de ani lumină,
    şi-ntr-un final, cu greu ne-am regăsit,
    aceiaşi ca la-nceput de drum,
    neschimbaţi, înlăuntrul nostru,
    poate puţin pe dinafară,
    Un rid în plus,
    o secundă sau o stea în minus,
    cănd eşti nemuritor,
    nimic, nici viaţa veşnică,
    nu mai contează...
    
    Aşa că, la ce bun, 
    acest milion de ani lumină 
    acest vis, această întâlnire?

    Doar trupul tău sculptat, din raza lunii,
    Dezvăluindu-şi leneş, curbele şi nurii,
    Îmi-amintesc de-acele blânde nopţi,
    Şi de mirosul cozonacilor, ce-s copţi...
    
    Şi numai glasul străvechiului ceasornic,
    Ce bate melancolic şi trist şi nestatornic,
    Îmi-amintesc de-acele clipe dulci şi amărui,
    De părul tău, scăldat în praful soarelui...
    
    În şoapta vântului zelos de răsărit,
    Cu sufletul în buzunar, m-am pregătit,
    Să-mi amintesc în sunet slab de zurgălău,
    Cât mi-este de dor de tine şi dor de trupul tău...
    
    Căci slovele mijite, dintr-un miez de carte,
    Mi-au fost de-ajuns, cât să mă ţie-o noapte,
    Să-mi-amintesc că ochii tăi de chihlimbar,
    Mă urmăresc într-una, iar eu nu am habar…

    Tu, draga mea, eşti chiar acum, 
    Un bun de tipar, un top de volum, 
    Slova cea grea, eu vreau să-ţi citesc,
    Încă mai caut să te desluşesc…
    
    Tu eşti cartea mea de pe noptieră, 
    Ce în liniştea odăii, fatal, mi se-oferă, 
    Tu eşti o carte albă cu pagina velină, 
    Răsfoită încet, cu mişcări de felină... 
    
    Scrisă, în prea puţine vorbe, 
    Umbre fugare pe-ale trupului tău curbe, 
    Scrisă într-un stil puţin cam ciudat, 
    De lector slăvit, de critic lăudat... 
    
    Şi chiar dacă notele tale, scrise-n subsol, 
    Sunt al iubirii şi al inimii, simbol, 
    Tot mi-este ciudă pe vântul ştrengar 
    Că mi te frunzăreşte-ntr-un mod atât de vulgar... 
    
    Şi-aş vrea măcar, un semn de carte să las, 
    Aşezat între coperţile acestui atlas, 
    Să despart, de pot, cuvintele-n fraze 
    Să fiu al iubirii poet, etern kamikaze…

E toamnă , e joi

Fumăm doruri

De soapte şi NOI

Lumea asta-i imperfectă

Nimeni nu te mai respectă.

Ea te calcă în picioare

Neștiind a ta valoare.

Toți te nedreptățesc

Cu invidie te-ncolțesc,

Încercând să te doboare

Batjocorind a ta onoare.

Dar având înc-o fărâmă

De speranță ce nu moare,

Începi să crezi că poți schimba

Puțin, puțin din lumea ta.

Ți-am dat o mie de mici bucățele

Din inima mea,

Dar în loc să faci din ele

Un trandafir sau o lalea

Le-ai fărâmițat în gheață și sticlă

Și ai privit spre soarele altcuiva

De-ar fi ca gândurile mele

În plasa timpului să-ți prindă urmele,

Ți-ar mângâia visarea,

Ți-ar răsplăti răbdarea,

Te-ar săruta cu patos

Să uiți al vieții curs,

Ți-ar desena iubirea pe-o așchie de os

Să-ți amintească zilnic de al ei parcurs.

Și-așa, tăcută....visând la tine,

Pictez în minte ale noastre destine,

Privesc melancolică un ieri când te-am cunoscut

Și-un mâine de demult când m-am îndrăgostit.

Stau lângă ea de ceva vreme,

Și îmi aduce liniște și pace,

Ne înțelegem și prin semne,

De asta o iubesc, pe Marce

Prin versuri, ne cântăm iubirea,

Și dragostea ce este între noi,

Nu știm să definim ce-i fericirea,

Dar cred că e în casă la noi doi

N-am fost feriți de supărări,

Și vorbe spuse la mânie,

Dar le-am luat ca încercări,

Și n-am purtat vreo dușmănie

Acum când stăm și numărăm,

Anii ce ne-au furat tinerețea,

Am vrea pe voi să vă-ntrebăm?

Poți tânăr să rămâi, cànd vine..bătrânețea!?

Scrisă de Cezar!

Pe curând!

Stai cu mine să numărăm ultimele stele,

Să te privesc, să adormim cu ele,

Pe geam se așterne ploaia de apoi,

Iar stelele se uită tăcute spre noi.

Rămâi cu mine până vom cuprinde cerul,

Și ploaia învelește în apă eternul,

Să numărăm stele pierdute de mult,

Și să te încurc, să numărăm de la început.

Privește-mă cu gândul tău viu,

Chiar și atunci când nu știu ce să-ți scriu,

Și hai să lăsăm martori, stele nenumărate,

Și să ne furișăm împreună prin noapte.

Să plecăm doar noi, fără mii de stele,

Poate o să vrei să scăpăm împreună de ele,

Poezia asta încă nu are un titlu anume,

Poți să-i pui tu un nume.

Si te-aș privi așa sub luna de argint,

Cu mâna mea rece să te alint,

Să pară că nu am numărat stele în vreme rea,

Și că-n noaptea asta ai fost… a mea.