Durere si suspine

Atâta durere simt

Și mă întreb oare cât mă mai mint

Că o sa fie bine

Și că o să mă gândesc la mine

Nu înțeleg unde am greșit

Când eram bine însfârșit

Parcă simt că am obosit

Simt că timpul mi-a sosit

Stau pe geam și mă uit in gol

Și îmi dau seama cât aș vrea sa mor

Din cauza unor cuvinte care dor

Nici planeta nu o mai văd color

Nu înteleg de ce mă simt așa

Când lumea era in favoarea mea

Parcă viața devine tot mai grea

Doamne,măcar de nu m-ar mai durea...

Noaptea a venit

Toată lumea a adormit

Luna de pe cer a aparut

Iar friciile mele au început

Stau si mă uit pe pereți

Și mă întreb ,,oare cât mai puteți?"

Să auziți în fiecare noapte 

Gândurile mele pană la ora șapte 

Țip si plâng în disperare

Și mă întreb ,,oare de ce doare?"

Când am tot ce mi-am dorit

Dar tot simt că m-am dezămagit

Doare din ce în ce mai tare

Încat frica imi e mai mare

Frica de eșec si singurătate

Of Doamne,am prea multe păcate

Îmi pare rău pentru tot răul de îl provoc

Sincer,nici eu nu mă suport

Data viitoare sper să am noroc

Să nu mai iau totul ca pe un joc 

Preocupat vorbesc tăcerile anoste

Șoptesc prin gânduri zumzăind asurzitor

Precum o cohortă de țânțari flămânzi

Cautând venele stiloului să extragă litere

Cuvintele rămase curg tăcut

Se-așează cuminți pe albul anost

Vorbesc albastru întâlnind eternul

Coperțile sting lumina să le adoarmă

Cuvintele așteaptă mână să deschidă,

Cerșind gură să iasă, urechi să audă,

Ochi să vadă, gând să trezească

Liniștea umblă prin beznă

Tăcerea vorbește anost

Buzele se usucă lipite

Urechile surzesc ascultând liniștea

Ochii se sting nevăzuți

Așteptarea dispare

Timpul curge anost

Vorbește doar tăcerea

Trag de plug

Ca un rob orb,

Și rod din os,

Un câine prost.

Un dar dus,

în vid ascuns.

Cum cad de sus,

Eu crud aud,

Ce briza spală,

Sângele-n clocot,

Aroma slabă,

S-aude-un clopot.

Asistenta șefă ieși din cameră și, cu lacrimi în ochi, se îndreptă spre biroul ei. Luase o hotărâre. De fapt dorea să revină la starea de dinainte, când poza fiicei sale stătea ascunsă într-un raft. Îi mai rămăsese doar o singură amintire. O amintire pe care o va îngropa pentru totdeauna. Luă conul roșu și se îndreptă spre pădure.

Păsările cerului pot fugi acolo unde omul nu le poate ajunge. Din atâtea animale, doar păsările se pot depărta de lumea oamenilor, poate de aceea sunt cele mai invidiate viețuitoare. Când zbori cu avionul, trăiești cu frică și neîncredere înălțimea și sigur ți-ai dori să ai aripi asemeni lor. Tânăra mamă încerca să răspundă cu convingere întrebărilor nevinovate ale fetiței, dar îi era tare greu să-și abată mintea de la ceea ce va urma după ce avionul va ateriza la București.

— Mamă, de ce nu zboară alături de noi nicio pasăre? Doar sunt atât de multe pe cer.

— Avioanele fac zgomot și păsărilor nu le plac zgomotele.

— De aceea sunt așa de multe în pădure? Pentru că acolo este liniște?

— Da, iubito.

— Când erai mică făceai liniște pentru a auzi cum vorbesc păsările?

— Stăteam culcată ore întregi la umbra copacilor și le ascultam.

— Și ai învățat limba lor?

— Păsările nu vorbesc. Doar cântă.

— Nu este adevărat. Nu cântă tot timpul. Uneori vorbesc. Și atunci se adună două câte două.

— De unde știi?

— Le-am văzut eu în grădină. Cele mici se joacă pe crengi iar cele mari zboară în cercuri mari din ce în ce mai sus.

— Ești tare deșteaptă, fata mea.

— Nu sunt, mamă, pentru că nu știu ce spun.

• Păi, vezi! Înseamnă că nu vorbesc. Dacă ar vorbi, oamenii ar fi descoperit limba lor și eu, și tu, am fi învățat limba lor la școală.
• Ba vorbesc, mamă, dar sunt mult mai deștepte decât omul și nu vor să-și spună secretele. Mă înveți și pe mine?

— Ce anume?

— Ce înseamnă cuvântul „mamă”?

— Unde ai auzit cuvântul acesta?

— L-ai spus tu în baie, când te uitai în oglindă și păreai că ești singură pe lume.

— Of, mamă! Nu pot fi singură pe lume. Doar te am pe tine.

— Ce înseamnă „mamă”, mamă?

O doamnă se uita amuzată la cele două și greu se putu abține să nu râdă. I se adresă celei mici.

— Ai auzit de România?

— Nu am auzit. Ce este România?

— Este o țară la fel ca țara ta și acolo copiii spun mamelor lor „mamă”.

— Când vorbești cu fiica ta, îți spune „mamă”? Asta înseamnă că ea este copilul tău?

— Așa este. Și imediat ce o să ajungem la sol, o să vezi multă lume strigând „mamă”.

— Noi mergem în România, mamă?

— Așa este draga mea. Mergem în România.

Fetița renunță să mai pună vreo întrebare, deoarece avionul cobora printre nori și nu departe tocmai zărise pe geam o pasăre.

În locul fetiţei, tânăra mamă începu să o descoase pe vecina de scaun.

— Sunteți româncă? Vorbiți românește?

— Da, sunt! Dumneavoastră?

— Nu sunt. Oarecum sunt. Dar nu vorbesc românește.

— Ce vă duce în România?

— Vreau să-mi regăsesc o bună prietenă. Nu ne-am văzut de mult. De prea mult timp. Nici nu știu dacă o voi găsi.

— Sper din toată inima să o găsiți. Prietenii români sunt cei mai loiali din lume și nimeni nu poate să-ți fie mai aproape decât un prieten român.

Încercase în grabă să învețe câteva cuvinte românești, dar ori de câte ori spunea în engleză „Mamă, eu sunt fiica ta” o stare de neliniște o cuprindea și refuza să găsească acele cuvinte românești care puteau însemna totul sau nimic. Dacă ar întreba-o acum pe această doamnă cum se spune „Mamă, eu sunt fiica ta”? Se îndreptă spre scaunul din dreapta. Femeia o privea încurajator, zâmbind. Părea deschisă unui dialog mult mai intim.

— În România se vorbește mult engleza?

— Aproape toți tinerii o vorbesc, dar și mulți alții.

Cum se spune în română „Vreau să închiriez o mașină cu GPS”?

Doamna râse și i se adresă foarte convingător.

— Of! Nu este nevoie să învățați asta. Nicio firmă de închiriere mașini nu angajează pe cineva care să nu știe limba engleză. Credeam că o să mă întrebați ceva cu care să vă adresați prietenei.

Anunțul din difuzoare anunță aterizarea. Avionul se lăsă lin pe pământ și zgomotul motoarelor deveni și mai puternic împiedicând orice conversație. Câteva ore mai târziu, cele două, mamă și fiică, ieșeau din București îndreptându-se spre nordul țării. Tânăra căută un post cu muzică și printre melodiile cunoscute se strecurau din timp în timp și melodii românești. Atunci fetița devenea mai atentă și o întreba pe mama sa:

— Asta este limba română?

— Da, mamă. Îți place?

— Prietena ta o să vrea să mă învețe românește?

— Nici nu știi cât de mult va dori acest lucru. Dar va trebui mai întâi să o găsim.

— Și dacă nu o să o găsim? O să te superi tare, mamă?

Tânăra nu răspunse și nici fetița ei nu insistase. Peisajul o fermeca și nu înceta să-i arate mamei sale cu degetul fel și fel de lucruri pe care le găsea uneori frumoase, alteori doar ciudate. Pe ecranul GPS-ului şoseaua șerpuia indicând doar cifre seci. La destinație nu era nicio localitate. Erau doar două coordonate care indicau cu precizie un loc minuscul de pe pământ. Un loc al speranței sau dimpotrivă un loc al înmormântării acesteia. Din când în când o voce de femeie anunța:

— Peste trei kilometri intrați în intersecția cu sens giratoriu și continuați pe a doua ieșire.

La fiecare anunț inima ei tresărea. Nu mai erau mulți kilometri și vocea aceea va sfârși prin a face imperturbabil ultimul anunț:

— Peste un kilometru ajungeți la destinație.

Dar oare acele cifre atât de complicate, cu grade și minute, sunt ele și destinația la care visa sufletul ei? Se va înălța oare spre cer cutremurul inimii pentru a mulțumi providenței sau vor picura lacrimi peste o amintire vagă reaprinsă în ființa sa de o scrisoare și de o fotografie?

— Mamă, de ce plângi?

Fără să-și dea seama, pe fața ei se prelinseseră câteva lacrimi.

— Nu plâng, draga mamii. Sunt doar obosită.

— Atunci hai să ne odihnim. Putem continua mâine drumul.

— Dar nu mai avem decât foarte puțin.

— Prietena ta știe că venim? Nu ai vorbit la telefon cu nimeni înainte de a pleca.

— Nu știe.

— Și dacă nu o găsim acasă? Unde dormim?

Tânăra nu mai avu timp să răspundă. De fapt nici nu ar fi știut ce să-i spună fetei sale. Doamna din GPS anunță cu convingere:

— Peste 500 de metri ajungeți la destinație.

Bătăile inimii se înmulțiră și cele câteva case care se ascundeau în spatele unui zid înalt de beton trecuseră neobservate.

— Ați ajuns la destinație.

În fața mașinii stătea o poartă închisă iar alături, pe clădirea mică a portarului, puteai distinge semnul de spital.

— Prietena ta este bolnavă mamă?

— Nu este bolnavă, dar ne oprim aici.

Trase mașina alături. Stătu câteva clipe pe gânduri.

— Intrăm, mamă?

Nu era pregătită. Simțea că înainte de a intra în spital trebuia să caute un suport de care să se sprijine atunci când va veni clipa adevărului. Privi în jur.

— Vrei să ne plimbăm puțin prin pădure? Poate vei putea vedea păsările din România.

— Pot să iau și clovnul cu noi?

— Poți, draga mea. Dar nu cumva să-l pierzi.

Întinse mâna fetiței, care o apucă imediat. Pământul era încă umed dar vegetația uscată se întindea ca un covor prietenos în care puteai să-ți afunzi pașii fără cel mai mic zgomot. Uneori sub frunzele uscate se ascundea o creangă putrezită care se frângea sub apăsarea pașilor. Fetița se desprinse de mama ei și începu să alerge din copac în copac, privind spre crengile copacilor. Nici urmă de păsări.

— Nu sunt păsări, mamă. Pădurea nu este frumoasă. Hai să ne întoarcem.

— Păsările vin mai târziu când apar frunzele, dar te-ai uitat și pe jos?

— Ce să văd jos? Sunt doar frunze și crengi uscate.

— Ia uită-te mai atentă. Uite, chiar acolo. În fața ta. Vezi clopoțelul acela alb?

— Vai ce mică și gingașă este. Pot să o rup?

— Poți. Sunt destule în pădure.

— O să fac un buchet pentru prietena ta.

Continuară să înainteze chiar pe lângă malul râului, dincolo de șosea. Soarele puternic ridica din solul îmbibat cu apă aburi care împiedicau privirea să pătrundă prea departe printre copaci. Puțin speriată, tânăra îi strigă fetiței:

— Să nu te depărtezi de mine. Nu vreau să te pierd.

Sentimentul care o cuprinsese produse un declic în mintea sa și parcă se vedea pe ea plângând în mijlocul pădurii. Copacii se învârteau în jurul ei și o mână puternică o purta aproape târând-o prin pădure.

— Mamă, mamă! Uite ce am primit! Un con roșu. Se potrivește pe capul clovnului nostru.

Tânăra se trezi ca dintr-un vis, luă clovnul în mână, îl strânse la piept și începu să strige cu putere, așa cum făcuse cu foarte mulți ani în urmă:

— Mamă, mamă! Unde ești?

Cuvintele românești veniră de undeva dintr-o memorie pe care nu o cunoștea. Fetița se sperie și începu să plângă.

— Ce spui, mamă?

Ceața cernută printre copaci își schimbă consistența accentuând un contur în mișcare. O siluetă prinse formă și se transformă în trupul unei femei ce se apropia cu teamă.

Cele două femei se priviră câteva clipe, apoi tânăra îi întinse clovnul.

— Mamă, sunt eu, fiica ta.

                                              ----- SFÂRȘIT ------

Așteaptă-mă, te rog, mai am o stație,
Din drumul ăsta atât de sinuos și greu,
Așteaptă-mă din nou și-n compensație
Voi trece strada pe peronul tău.

Așteaptă-mă, te rog, căci linia e dreaptă,
Sunt sigur că nu mai este atat de mult de mers
Chiar dacă am mai coborât, te rupe și așteaptă
Că-i ultimul tramvai și ultimul meu vers...

Așteapta-mă, te rog, mai am o stație
Mă iartă că ai așteptat atât de mult.
Mă lasă să-ți mai intru-odata-n grație
E stația ce-o știu, n-am unde sa mă mut.

Așteapta - mă, te rog, mai am o stație,
Nu mai e mult și-abia aștept ca să te văd din nou
Mă uit pe geam și am o revelație, 
Tramvaiul ăsta merge la depou.

Din ziua cea de toamnă

Cînd team cunoscut pe tine

Fiecare zi înseamnă

Un impuls de viață pentru mine

Si zîmbetul tău dulce

Pe mine mă seduce,

Iar privirea ta atragatoare

Îmi cucerește inimioara.

Cît de mult aș vrea

Să te mai revăd odată

Si să-ți șoptesc aievea

Că vei fi cea mai fericita fată.

Dragă eu, de demult și de acum

Ți-ai spus povestea de-atâtea ori,

În nopți tăcute, printre nori,

Dar n-ai știut cui s-o aduci,

Așa că-o scriu, s-o ții în cruci.

Ai dat mai mult decât ți-au cerut,

Și poate nici n-au știut,

Că-n tine, lumea s-a tot dus

Cu fiecare “nu” nespus.

Ai avut prietene cu glas dulce,

Ce-n timp au ars, și-au vrut să se culce

În uitare, dar tu, deși rănită,

Le-ai ținut în suflet, ca pe-o rugăciune nesfârșită.

Ai iubit fără să rostești,

Ai scris ce n-ai putut să crești

Cu el, băiatul ce părea

Că-n ochii lui viața avea.

Ți-ai pus pe mână o brățară

Ca să nu uiți… a fost odară

Ceva ce doar tu ai simțit,

Și totuși, totul s-a sfârșit.

Dar nu-i nimic, ai fost reală,

Chiar dacă lumea a fost goală.

Ești fragilă..

Tu scrii durerea fără temă.

N-ai încetat să crezi în bine,

Chiar când toți pașii dor de tine.

Ai obosit, dar n-ai cedat,

Ai plâns tăcut, dar ai iertat.

Tu nu ești simplă, tu ești foc

Uneori ascuns sub gheață, fără loc

Tu ești un vers nespuns din plin 

Ce bate-n inimă ca un refren divin 

Azi, dacă te-ntrebi cine-ai fost,

Și simți că totu-i fără rost,

Amintește-ți: ești o poveste

Pe care viața o citește.