După un an...

Mi-ai lăsat în păr o mângâiere 

Pe buze aroma vinului tău dulce

Dar și o lacrimă de dor în ochi

Ce-n poezii, în noapte... curge.

Mi-ai lăsat pe piele tatuaj

Cu degetele tale blânde 

Dar și pe retină privirea ta

Ce a rupt sufletul in mine.

Mi-ai "dăruit" cuvinte ce m-au ars

Când fluturi mă purtau în visare

Când trebuia să ne cuprindă în miraj

Un vin și-o ultimă îmbratișare.

Frig, plouă... vântul bate-ntruna,

Dezordine pe străzi și-n gânduri.

Se lasa-un sumbru intuneric

....doar amintirea-mi e lumină printre rânduri...

Din cer cad frunze așternând covor

...Cad pentru lacrimile-amare,

Ce-au curs punând inimii zăvor 

...Ce toamnă... grea și-apăsătoare...

Sau poate cad că o fi timpul lor

S-aducă-n viața noastră supărare 

Se zbat în mine frunze de dor

Tăcerea... parcă-ncepe să doară...

Plouă întruna, e frig și-nnorat

Se face toamnă la mine-n suflet 

Ca toamna când tu ai plecat

Și mi-ai luat toată căldura din zâmbet.

........................................................

Două toamne de-atunci au trecut

Așteptând, am devenit o ruină,

Fără dorință și curaj să mai lupt

Pentru-acei ochi ce aveau cândva, căldură...

De-ai fi știut cum sună plânsul 

Când doar o poză il ascultă...

N-ai fi ucis din mine visul

În toamna aia rece... mută.

Doream un ultim vin cu tine

Si-o ultimă îmbratișare 

Să-l bem în 2, în taină 

Fără să ne vorbim...

Liniștea divină 

În 2 sa o simțim...

Voiam un ultim vin cu tine

În viitor , cândva...

Să simți și tu ca mine

Că suntem altceva.

Un ultim vin, o-mbrățisare, 

Tot ce de la tine am sperat

Dar m-ai lăsat in uitare 

Și visul... l-am abandonat.

În ritmul prăfuit 

Al ceasului târziu 

Durerea de odinioară 

Din senin a amorțit.

Ochii, fără de reacții 

Mai reflectă agonii

Si prin umbre de senzații 

Mă întreb... Oare-ai să vii?

Si-n tăcerea din mine

Fără vinul tău de ieri

Vreau doar să se apropie

Pașii mei de pașii tăi.

Dar ziua a trecut

Apusul iarăși vine

Ah, voi simțiri de lut!

Cum ardeți azi în mine...

Dar nu ca alte dăți 

Cu flăcări peste gânduri 

Ci cu singurătăți 

Vărsate printre rânduri.

Căci dorul nu mai doare

Deși-n suflet e chin

Că tu n-ai vrut să stai

Si eu... azi nu mai vin...

Aveam pentru tine atâta suflet

Ce se zbătea si-adânc vibra

Zâmbea și trăia în cântec 

La îmbrățișări mereu visa...

Aveam pentru tine din inima iubire

A rămas netrăită... nu știu cui s-o-mpart?

Arde mocnit în sufletul din mine

...aștept să se stingă... din cenușă să renasc.

Aveam pentru tine atâta viață 

Cu-al tău vin m-ai stârnit ca un vulcan

Ai plecat și pe cer am scris speranțe 

Să revii.... dar s-au risipit în neant.

Aveam pentru tine gândul curat

Mi-erai lună și soare....vânt blând...

Dar pe nesimțite te-ai îndepărtat 

Și tot ce visam am rămas să scriu rând pe rând.

Încă mai am, dar mai bine eram de piatră 

Așa inima n-ar fi știut cum e să doară 

Nepăsarea ta să nu mă fi atins vreodată 

Dorul de tine să nu fi știut cum doboară. 

Un ilustru necunoscut a spus cândva

Ca Dorul e cea mai frumoasă declarație ce o poți face cuiva

Și de Ziua Dorului aș vrea să îi răspund 

Că Dorul e frumos atunci când pot să-l spun...

Dacă dorul n-ar mușca din piept,

N-am sti că iubirea e un foc nedrept,

Că lipsa cuiva poate frânge-ntr-o clipä

N-am ști cum e din lacrimi să faci risipă.

Dacă n-ar sângera tăcerea dintre noi,

Am crede că timpul ne ține eroi,

Dar nu, suntem frunze în vântul rămas,

Pierdute de dor... fără un bun rămas.

Fără dor, n-am ști că un nume rostit

Poate fi rugă si in acelasi timp un chin,

Că un zâmbet pierdut într-o oarecare zi 

Ajunge să doară cât un infinit.

Dorul e rana ce nu vrea să se-nchidă,

Iubirea în formă de rană deschisă,

E ce-a rămas când ai plecat tăcut

Tot ce nu spune un "mi-e dor" pierdut.

Ești rana închisă-n adâncul din piept,

O amintire ce-n suflet am drept,

Un dor ce mă cheamă și nu pot fugi,

Un vis ce în taină mă face-a iubi.

Ești umbra ce crește când noaptea se lasă,

Și glasul ce-n mine nicicând nu se-apasă,

Durerea ce-ascunde și bine, și rău,

O lacrimă-nchisă sub pragul cel greu.

Dar rana aceasta nu vreau să o pierd,

Din ea crește viața, din ea mă dezmierd.

Căci fără iubire, n-ar fi nici durere,

Și rana din piept mi-e a vieții avere.

La podul crucilor se vinde

Un amor de semi-zei,

Iar mâna-mi tremurată prinde

Praf de stele-n locul ei!

Pe un arc de poleială verde

Privește jos tu ochi al ei,

Căci prin stele te tot vinde

Un amor de semi-zei!

(autor: Aurel Alexandru Donciu / volum: Cub de gheață - 2020 editura Etnous / ISBN: 978-606-712-760-7 - Toate drepturile rezervate)

Da, trebuie doar să vrem,

Da, dacă a avut o influență pozitivă asupra noastră,

Da, dacă ne-a motivat,

Da, dacă a știut să ne înțeleagă (majoritatea oamenilor nu au cum să o facă),

Da, dacă a putut să ne transmită câte ceva din caracterul, frumusețea sufletului ei și din pasiunile ei,

Da, dacă tot oftez de bucurie, uitându-ne la pozele ei,

Da, dacă ne-a lăsat fără cuvinte la cât de unice erau ideile ei (pe mine una chiar că m-a surprins din toate punctele de vedere),

Da, dacă a știut să ne facă să vrem să vedem punctul ei de vedere,

Da, dacă a avut cum să ne dea a miliarda parte din darurile ei,

Da, dacă ne-a molipsit de râsul, bunătatea și dorințele ei,

Da, dacă crezi că te-a schimbat în bine, că ai devenit mai bogată (moral, etic, emoțional),

Da, dacă nu a renunțat la tine, a preferat să aibă încredere în tine, nu a crezut că își va pierde timpul fără a obține vreun rezultat,

Da, dacă nici tu la rândul tău nu i-ai trădat încrederea,

Da, dacă a știut să ne insufle ambiții și să ni le sporească pe tot parcursul perioadei cât ne-am cunoscut,

Da, dacă constatăm că nu multe au fost ca ea,

Da, dacă chiar îi păsa de valorile morale, de cum poate fiecare om să atingă o versiune mai bună, mai gingașă, mai atentă, mai plăcută a propriei persoane,

Da, dacă aveam mereu același entuziasm de fiecare dată când o vedeam, nu conta că era stropită de apă de ploaie cu noroi, că avea momente în care era mai nervoasă, că s-a supărat, că era obosită, că avea gripă și nu ne mai putea bucura cu aceleași trăsături superbe de caracter,

Da, dacă gândurile îndreptate către ea au rodit în inimile noastre,

Da, dacă nu a fost o străină oarecare, era ceva mai mult de atât, simțeai că te apropii de ea, era ca o prietenă sau ca o soră mai mare,

Da, dacă zi de zi ai mai urcat câte o treaptă, cu ajutorul ei,

Da, dacă a putut să construiască totul cu atâta calm și pasiune, încât chiar nu ai cum să reacționezi gândindu-te la lucrul acesta,

Da, dacă crezi că nu te-ai fi străduit degeaba să o impresionezi,

Da, bătrânețea chiar însemna frumusețe în cazul ei, era mult mai grasă în tinerețe, dar a avut voință și a slăbit, a avut timp să își repare orice defect ar fi deranjat-o la ea însăși, pentru a ne încânta pe toți pe la 50 și ceva de ani,

Da, chiar ar fi meritat să participe la vreun reality show ca "Românii au talent",

Da, că am adus în discuție cuvântul ,,talent", de la ea am aflat că nu există așa ceva, nu primim nici un talent și nici nu luăm cu noi pe lumea cealaltă, talentul de care dădea ea dovadă era o pricepere dobândită, rezultatul unor obișnuite,

Da, când am căzut (m-am împiedicat), a știut cum să mă ajute să mă ridic, 

Da, numai de ai mai avea cum să o mai vezi pe trotuar, la piață, la concerte, la primărie, la pe stadion alergând la cei 70 de ani pe care i-ar mai avea în prezent, 

Da, mi-ar plăcea să o mai văd încă o dată...

Buna mea femeie (și inițialele C. P.) care ai fost mai ceva ca o soră mai mare pentru mine (mai mare cu vreo 42 de ani) vreme de 7 ani, după a trebuit să pleci și tu, urma altă etapă. Ai rămas ca o enigmă în subconștientul meu, nu știu nici până în ziua de azi cum ai fi vrut să fiu, ce ți-ar fi plăcut mai mult să îți fi arătat, dar ai rămas pe undeva acolo, pe lista ,,Femeilor de 10 și a barbatilor de 10", desprinși parcă dintr-o emisiune de nota 10.

Iartă-mi stângăcia în orice, dar nu a fost cu intenție, dar îngheț, mi se zbânțuie inima, mă apucă palpitațiile, transpirație când rece, când caldă, parcă nu îmi intră destul aer în plămâni atunci când admir personalitatea, eforturile, tot ce mi-ai arătat, iar eu socotind în nepriceperea mea de atunci, n-am putut să îți arăt mai nimic altceva decât ceea ce vedeai mereu.

Podemos revisitar a imagem de uma pessoa que nos inspirou há 10 anos?

Sim, só temos que querer,

Sim, se tivesse uma influência positiva sobre nós,

Sim, se isso nos motivou,

Sim, se ele pudesse nos entender (a maioria das pessoas não consegue),

Sim, se ela pudesse nos transmitir algo de seu caráter, da beleza de sua alma e de suas paixões,

Sim, se ainda suspiro de alegria, olhando as fotos dela,

Sim, se ela nos deixou sem palavras com o quão únicas eram suas ideias (uma delas realmente me surpreendeu em todos os sentidos),

Sim, se ela soubesse como nos fazer querer ver o seu ponto de vista,

Sim, se ela pudesse nos dar uma bilionésima parte dos seus presentes,

Sim, se ela nos contagiasse com o seu riso, a sua bondade e os seus desejos,

Sim, se você acha que isso mudou você para melhor, que você ficou mais rico (moralmente, eticamente, emocionalmente),

Sim, se ele não desistiu de você, preferiu confiar em você, não achou que iria perder tempo sem obter nenhum resultado,

Sim, se você também não traiu a confiança dele,

Sim, se ele soubesse incutir-nos ambições e aumentá-las ao longo do período em que nos conhecemos,

Sim, se descobrirmos que não havia muitos como ela,

Sim, se ele realmente se preocupasse com os valores morais, como pode cada ser humano alcançar uma versão melhor, mais gentil, mais carinhosa e mais agradável de si mesmo?

Sim, se eu sempre tivesse a mesma excitação cada vez que a via, não importava que ela estivesse salpicada de água lamacenta da chuva, que ela tivesse momentos em que estivesse mais nervosa, que ficasse com raiva, que estivesse cansada, que ela pegamos uma gripe e não podíamos mais desfrutar com os mesmos soberbos traços de caráter,

Sim, se os pensamentos dirigidos a ela deram frutos em nossos corações,

Sim, se ela não fosse uma estranha, ela era algo mais que isso, você sentia que estava se aproximando dela, ela era como uma amiga ou uma irmã mais velha,

Sim, se todos os dias você subisse um degrau, com a ajuda dela,

Sim, se ele pudesse construir tudo com tanta calma e paixão que você realmente não consegue reagir pensando nisso,

Sim, se você acha que não teria tentado em vão impressioná-la,

Sim, a velhice significava mesmo beleza no caso dela, ela era muito mais gorda na juventude, mas tinha vontade de emagrecer, teve tempo de consertar qualquer defeito que a incomodasse em si mesma, para encantar a todos nós aos 50 e poucos anos ,

Sim, realmente valeria a pena participar de um reality show como "Os romenos têm talento",

Sim, porque eu trouxe a palavra “talento”, com ela aprendi que isso não existe, não recebemos talento nenhum e não levamos conosco para o outro mundo, o talento que ela mostrou foi adquirido habilidade, o resultado de algum costume,

Sim, quando eu caí (tropecei), ele soube me ajudar a levantar,

Sim, se você ainda pudesse vê-la na calçada, no mercado, nos shows, na prefeitura, no estádio correndo aos 70 anos que ela faria hoje,

Sim, eu gostaria de vê-la mais uma vez...

Minha querida mulher (e as iniciais C. P.) que para mim era mais como uma irmã mais velha (cerca de 42 anos mais velha) há 7 anos, depois você também teve que sair, outra etapa estava chegando. Você ficou como um enigma no meu subconsciente, nem sei até hoje como você gostaria que eu fosse, o que você mais gostaria de ter te mostrado, mas você ficou em algum lugar aí, na lista das "Mulheres de 10 e de 10 homens", como se fosse um espetáculo de 10ª série.

Perdoe minha falta de jeito em tudo, mas não foi de propósito, mas estou congelando, meu coração está acelerado, estou palpitando, estou suando às vezes frio, às vezes quente, é como se eu não conseguisse respirar o suficiente meus pulmões quando admiro a personalidade, o esforço, tudo que você me mostrou, e eu, considerando minha falta de habilidade desde então, não consegui te mostrar nada além do que você sempre viu.

Fericit e omul care

Nu se plânge că nu are,

Nu se plânge-n gura mare

Nici măcar atunci când doare.

Fericit peste măsură

Este cel cusut la gură;

Cel ce tace și îndură,

Și-i umil, lipsit de ură.

Fericirea din durere,

Fără nicio mângâiere,

Când tu dai fără a cere,

Este cea dintâi avere!

Merită să-mi scriu iubirea,

Azi în versuri și pe foi?

Ieri îmi căutai privirea

Dar acum îmi ești război

Simt puternic prăbușirea

Sentimentelor puhoi 

Vreau să uit și convorbirea

Semnelor dintre noi doi

Merită să-mi scriu iubirea,

Vărsând zilnic lacrimi șiroi?

Știu că-mi vezi pe chip mâhnirea

Spune-mi,ce a fost cu noi?

Vreau să nu mă pierd cu firea

Renunț la vise cu amândoi 

Am găsit și definirea

Noi am fost doar un război 

Nu îți știam numele.

Dar te cunoșteam din priviri,

din felul în care țineai țigara,

din felul în care te sprijineai de stâlp,

de parcă lumea nu mai conta

decât dacă o priveai tu.

Te citeam ca pe o carte fără titlu,

una veche, cu pagini moi,

pline de margini subliniate cu tăcere.

Fiecare dimineață era un capitol nou,

și eu, ca un cititor dependent,

mă întorceam mereu la același loc.

Parfumul tău venea înaintea ta,

lemnos, cald, cu o urmă de noapte,

și rămânea mult după ce plecai.

Mă întrebam dacă-l alegi intenționat

sau dacă pur și simplu e parte din tine.

Uneori mă prindeai cu privirea,

și atunci lumea se strângea între noi

ca un elastic întins până la limita firii.

Dar eram mereu prima care ceda.

Îmi coboram ochii, rupeam firul,

de teamă că o singură secundă în plus

ar fi spus tot ce tăcerea mea ascundea.

Și totuși, în fiecare zi,

reveneam — cu cafeaua mea,

cu obrajii ușor aprinși,

și cu acea curiozitate dureroasă:

la ce te gândești când taci?

cui i-ai spus ultima oară ce simți?

și dacă, într-o zi,

ai putea să-mi răspunzi doar din ochi.