Ţi-am zis că te voi iubi, 
    până când marea,
    îşi va zvârli pe ţărm, ultima iubire, 
    ultimul val... şi te-am iubit...
    
    Ţi-am zis că te voi iubi, 
    până când ploaia,
    va cădea rouă, pe ultimii trandafiri, 
    ultimii care s-or ivi... şi te-am iubit...
    
    Dar acum nu mai sunt ploi, 
    nici măcar trandafiri...
    ţărmuri zdrenţuite, nu mai sunt, 
    marea a murit, flămândă, fără corali,
    iar eu... eu încă te mai iubesc...

Eram cu tine. Nu mai știu cum am descoperit, prin preumblările noastre, acel anticariat semiîntunecos, înțesat cu tot felul de lucruri minunate, așezate claie peste grămadă într-un haos perfect pentru orice privire avidă de comorile peșterii lui Ali Baba.

Și se aflau acolo tablouri vechi în culori palide, obosite, tot felul de mobilier mic din lemn sau furnir de mahon, candelabre din bronz, instrumente muzicale, cărți poștale și scrisori vechi, păpuși de porțelan de diferite dimensiuni, monede antice, timbre, tot felul de bijuterii, bronzuri (ce mult ne-a plăcut clopoțelul acela din bronz de forma unei balerine care-și mișca picioruțele delicate în fusta-i sub formă de clopot! ce clinchet delicat scotea atunci când îl scuturai!), icoane din care răsărea chipul grav al vreunui sfânt neștiut, sfeșnice pentru lumânări, bibelouri cu tot felul de dantelării delicate și câte și mai câte! Și peste tot și toate, domnea un praf fin ca un lințoliu de mătase transparentă, dându-i locului un aer boem de cramă nobilă...

Nu era vorba numai despre lucrurile în sine care ne încântau ochii, inima și sufletul, cât mai ales atmosfera timpului încremenit, parcă pășisem într-o altă dimensiune, un alt timp, o senzație aparte, care cu siguranță era întărită și de cel care era stăpân peste toate-acestea: un bătrânel scund, cu barbă albă, rară, îmbrăcat cu o cămașă albă și niște brăcinari de o culoare îndoielnică și care purta pe cap un fes de catifea verde cu nelipsitul canaf de mătase galbenă, un bătrânel aparte, cu ochi vioi și cercetători, cu mâini fine, ridate de timp, care răsăreau din cămașa-i cu mânecile suflecate, mâini ocrotitoare care păstoreau peste toate aceste minunății...

Îmi amintesc și-acum de vocea lui subțire, sacadată, a-tot-știutoare, voce care parcă plutea învăluind întreaga încăpere: noi nu puneam întrebări, doar ce ne stăruiam privirile preț de o clipă asupra vreunui lucrușor care ne stârnise interesul, că vocea bătrânului și grăia despre povestea uluitoare care se ascundea în spatele acelui obiect:

- "... ei, pe asta l-am cumpărat de la 'Stambul, l-am cules din bazar, m-am tocmit o oră cu șarlatanul acela turc fără dinți în gură... Am dat pe el șapte lire, scump... Îl las cu zece lei..."

Apoi am admirat prin geamul gros al vitrinei un pumn de drahme grecești, negre, tocite de timp, punându-ne firesc întrebarea prin câte mâini și buzunare au trecut în lungul secolelor, ca în final să-și găsească o binemeritată odihnă în vitrina unui bătrânel adus de spate și ochi iscoditori...

Mai apoi, privirile ne-au fost atrase de un suport rudimentar din lemn care adăpostea un vraf generos de scrisori și vederi îngălbenite de trecerea timpului, plicuri cu marginile roase și colțuri îndoite, scrise cu o caligrafie cu înflorituri și bucle impecabile. 

Cercetam cu privirea flămândă toate aceste amintiri prețioase și încremenite în timp, crâmpeie ale unor vieți de mult apuse, misive care ne grăiau peste timp despre bucurii și tristeți, împliniri și eșecuri, despre viață și moarte, despre iubire și ură, despre toate câte se-întâmplă în viața unui om...

Și printre ele am găsit o vedere ușor îngălbenită de timp, tipărită pe la 1900, o litografie care înfățișa un colț de grotă albastră ce se oglindea într-o mare de azur. În colțul din dreapta era tipărită cu inscripția "Capri - La Grotta Azzurra". Pe verso nu scria nimic, doar firma din Napoli care tipărise în serie limitată această cartolină italiană. Știam despre Grotta Azzurra, o aflasem din "Cartea de la San Michele" scrisă de Axel Munthe, carte pe care o citisem în adolescență, dar n-o văzusem niciodată: pe atunci, internetul era abia la începuturi, iar albumele erau rare în biblioteci...

Am cumparat-o fără să mă tocmesc, iar tu mi-ai spus cu ochi senini: "Poate o să ajungem s-o vedem și noi în realitate!". Ce mult mi-a plăcut de tine atunci! Vorbele tale au sunat plăcut, ca o promisiune, ca un legământ, care avea să se împlinească cândva în viitor, un viitor care nu mai era "al meu" sau "al tău", ci devenise dintr-o dată "al nostru"...

Și promisiunea pe care ne-am făcut-o, aceea de a vedea cândva insula Capri cu Grotta ei Azzurra, s-a transformat brusc într-un vis, care, peste ani avea să se-mplinească: chiar așa-i și spuneam "vis de împlinit". Numai că atunci când ne-am împlinit visul, nu mai eram singuri, ci purtam de mânuțe, între noi, un pui mic de om cu par bălai și ochi curioși asupra unei lumi paradisiace despre care nu ne venea să ne credem ochilor că există...

Capri: un strop de rai căzut pe pământ, o insulă unică în Mediterana, cu adevărat locul unde cerul se sărută cu marea... Iar Grotta Azzurra chiar nu ne-a dezamăgit privirile, am încercat toți trei un amalgam încâlcit de sentimente înălțătoare atunci când am vizitat-o și trecând peste clișeele turistice, am încercat să-i deslușim adevăratele taine, să-i înțelegem ecourile, să-i auzim glasul dincolo de veacuri, să-i cunoaștem povestea...

Într-o singură zi, am vizitat pe rând, portul Marina Grande ce pulsa de localnici și turiști deopotrivă, Grotta Azzurra cu cel mai frumos albastru eclectic de pe pământ, am urcat cu telescaunul pe Monte Solaro unde am admirat de la înălțime întreaga insulă, dar am văzut și statuia romană a împăratului Augustus, apoi am vizitat Villa San Michele pe care am găsit-o așa după cum a descris-o doctorul Axel Munthe (de care privilegiu extraordinar am avut parte să văd așezat într-o vitrină manuscrisul cărții!), am atins cu mâna sfinxul din porfir roz pe care l-am aflat la capătul celei mai frumoase logii din lume... Sfinxul care privește etern către albastrul mării.

Am coborât cele 921 de trepte ale scării feniciene înapoi la Marina Grande, ca mai apoi să luăm funicularul pentru a urca în Anacapri, orășel unde am vizitat grădinile împăratului Augustus, am admirat stâncile La Faraglioni și nu mai puțin celebra Via Krupp care-și răsucea trupul întortocheat înspre mare...

Și totuși cuvintele sunt sărace în a descrie ceea ce am văzut, ceea ce am simțit, sentimentele de nedescris încercate la văzul cerului albastru, sublim, zgomotul sacadat și moale dat de valurile mării pe țărm, briza mării care se împletea potrivit cu parfumul tufelor de flori care se găsesc pretutindeni pe întreaga insulă, încercările parfumierilor carthusieni de a aduna miresmele insulei, deși notabile, pălind vădit în comparație... tot acest complex înălțător de senzații fiind unul unic care trebuie încercat măcar odată-n viață...

"Locul unde cerul se sărută cu marea", va rămâne pentru totdeauna viu în amintirile noastre, așa după cum bine stă scris cu litere de aur săpate-n marmura ce întrupează zidurile grădinii împăratului Augustus: "Tu Luna, Luna tu, Luna Caprese, ca faie sunna, l'amore a' e'nnammurate, adduorme a' nenna mia ca sta scetata e fall'annammura cu 'na buscia..." („Tu, Lună, tu, Lună capreză, care faci să viseze iubirea îndrăgostiților, adoarme-o pe draga mea care stă trează și fă-o să se îndrăgostească de o minciună...”)

    E timpul să scriem; un moment pentru noi, 
    Din condei aşternut, peste vraful de foi, 
    Scrisori volatile într-un singur concept, 
    A cărui idee, sunt sclav şi adept: 
    
    Tu scrie-mi cu degetul un singur cuvânt. 
    Şi crestează-l în prundul cernut la pământ. 
    Scrie-mi orice îţi va trece prin minte, 
    Dar numai să fie vreo zece cuvinte... 
    
    Şi citeşte-mi apoi, tot ce mi-ai scris: 
    Ce mi-ai jurat şi mi-ai promis, 
    O rugă fierbinte, sau un simplu poem, 
    Sau poate şoptit, un aspru blestem... 
    
    Făclie în noapte, ce uşor descompune 
    Lumina în umbrele-i cele mai bune, 
    Pe cerul de vară, o stea printre stele, 
    Un far luminos pentru ideile mele…

    Ascultă vocea-ntunericului, 
    ascultă adâncul foşnind,
    Lumină dorind,
    Viaţă dorind...
    
    Atinge-aceste nestemate reci, 
    şi-azvârle-le în mare, 
    în murmur de cantaţii seci,
    ce numai diamantu-l are...
    
    Adu ofrandă zeilor păgâni:
    petale mici de roz-marin, 
    trifoi, boboci de trandafir, 
    un bob de rouă limpede, şi mir,
    
    Şi dup' un răsărit de soare, 
    şi un amurg de cer catifelat, 
    dă-i jumătăţii tale-o floare, 
    boboc de crin neîntinat,
    
    Să-i fie-n sân, drept talisman, 
    să îl ferească de duşman...
    Şi apă ne-ncepută, dă-i să bea, 
    şi-l vei feri, de vreme rea...
    
    Şi adănceşte-te din nou în mare, 
    şi-adună spre lumină, pietrele solare
    şi-azvârlele-nspre cer, să fie şoapte, 
    împrăştiate-n vânt, întreaga noapte...

    Există îngeri, care, în nori,
    Plâng cu lacrimi de sânge,
    Răsăritul roșu din zori,
    Pe care nimeni nu-l stinge...
    
    Există îngeri care-au zburat,
    Cu aripi lipsite de pene,
    Pe un cer la fel de curat,
    Precum sângele-n vene...
    
    Există îngeri care-au cântat,
    Simfonia celestă-a credinței,
    Pentru că lor le-a fost lăsat,
    Spre păstrare, miezul Ființei...
    
    Există, totuși, îngeri în noi,
    Îngeri, tăiați din lumină,
    Cu-aripile albe și moi,
    Cei pictați în Capela Sixtină...

#ingerulmeu

    O, Apophis, zeu ce te târăşti în drum,
    Eu te rog să nu prefaci în scrum,
    Ce-am ridicat prin sacru legământ,
    Al faraonilor, piramidal mormânt!

    O, Atum, ai creat tot universul deopotrivă, 
    Mişcând pe cer, precis, fără derivă,
    Discul solar, înfierbântat de leu,
    În paşi mici, de harnic, scarabeu!
    
    O, Bastet, strălucind în clar de lună,
    Cu mirii, tu zeiţă, ai fost foarte bună,
    Le-ai dăruit să-nchine-n templu sfânt,
    Urmaş destoinic, întru faptă şi-ntru cânt!
    
    O, Beş, tu ocroteşte-mi spiţa veche,
    În cele două ţări fără pereche,
    De duhuri rele şi asupritoare,
    De suflet şi de minte-amăgitoare!

Februarie stă la ușă și bate,
Cu pumnii lui reci prin oraș,
Dar tu îmi cazi în brațe, și toate
Zăpezile fug din trupul meu laș.

Nu-i încă verde pe câmpuri, iubito,
Nici pomii nu știu să învie,
Dar sângele meu, când te strigă-n șoaptă,
Se rupe din iarnă și țipă: „Să fie!”

Miroase a fum și a seară târzie,
A drumuri cu pași înghețați,
Oh, dar gura ta caldă, o primăvară vie,
Îmi arde pe buze păcați.

Îți simt respirația. Caldă. Aproape.
Cum se zbate în pieptul meu greu,
Și frigul din mine se frânge, se sparge,
Ca gheața sub pasul tău.

Nu-i martie încă. Nici flori. Nici lumină.
E vânt și e ger peste tot.
Dar când îți aud inima lângă a mea,
Oh, februarie cade din loc.

Și dacă mă-ntrebi ce anotimp este,
Nu știu să-ți spun din calendar
Știu doar că atunci când mă strângi la piept
Primăvara începe brutal.

Sub pielea ta arde o rază-n ascuns,
În coapsele tale-i pământ,
Iar carnea mea simte cum gerul e strâns
Și spart de un mugur flămând.

Nu-i vremea caisului încă în ramuri,
Nici ierburile nu s-au trezit,
Dar noi înflorim cu o forță oarbă,
De parcă pământul ne-a vrut înainte de-a fi iubit.

Iar zăpada ne-ar prinde flămândă, fierbinte,
Cu umerii goi sub ninsori,
Dar sub albul ei crud ar zvâcni înainte
Două veri sfidându-i fiori.

Că-n sângele nostru e mugur și rană,
E sevă și vânt răzvrătit,
Și carnea ne este o flacără-n stană
Ce sparge pământul slăbit.

Nu-i lege, nici timp, nici hotar între noi,
Nici ger care să ne despartă,
Când tu îmi aprinzi primăvara din doi
Și lumea din jur se dă la o parte.

Oh, și dacă mă-ntrebi ce rămâne din toate,
Din ierni și din viscolul mut,
Rămâne un trup care-n brațe te scoate,
Și-un februarie căzut.

Mi-e teamă de teamă iubito, atât...

Știu că fricile-s moarte,

Le-am gonit mai demult,

Nici pe-ale tale nu le-am iertat,

Le-am alungat pe toate curând,

Știu asta când ți-am simțit

Al tău sacru și mistic sărut,

De fericire am plâns,încă mai plâng,

Mă ascund însă, nu îți arăt

Nici fericirea și nici vreun surâs,

Vreau să cădem în al iubirii abis,

Iar când râzi știu că renaști,

Pleci puțin de pe tristul pământ,

Eu te țin de mână cu iubire dar strâns..

Să te pierd, pentru mine nu-i scris,

Îți voi sta cu lumină în gând,

Mi-e teamă de teamă iubito, atât!

(24 februarie 2024 Vasilica dragostea mea)

Zadarnic reci dovezi aduni 

Să stingi al dragostei jar viu,

Îmi dai motive și minuni —

Eu nu le vreau, nu vreau să știu.

Nu chipul tău de azi îl chem, 

Altar străin, pustiu și mut, 

Ce poartă-al umbrei greu blestem 

Și harul vechi iubit și vrut.

Iubesc icoana de-altădată, 

Ce-n suflet tainic o mai poartă 

O amintire-n veci curată: 

Un templu vechi... zeița-i moartă.

Ești pânza ce-n fâșii se curmă, 

Un haos mut, făr' de hotar, 

O ramă ce-și dă lupta-n urmă,

Doar umbra unui vechi altar.

Lasă-mă să tac în nopțile mai grele

În zilele ce nu mi-au fost pe plac

Pentru nopțile ce nu ai fost în ele

Lasă-mă să tac

Când dimineață îmi străpungi privirea

Nu aștepta să-ți spun că-mi ești pe plac

De mă iubești îmi înțelegi tăcerea

Te-aștept la mine,de vii să nu mă lași să tac

Să mă citești cum l-ai citit pe Eminescu

Fiind a mea,să mă preferi un veac

Să mă-nțelegi cum înțelegi pe Minulescu

De sunt ce vrei să nu mă lași să tac

Ce ti-ai spune de-ai putea?

Si sa stii c-ai asculta?

Te-ai uita putin la tine,

Si-n zadar ai repete..

Nopti de ura si durere,

In zadar ai indurat..

Ca-ci cand ai trecut de ele,

Ai uitat de-unde ai plecat,

De la capat le-ai luat..

Inima care-i problema?

Tu nu stii sa intelegi?

Ca iubirea-i trecatoare si in lacrimi te ineci

Chiar iti place amagirea?

Fara ca sa te gandesti?

Ca iubirea-i un cuvant ,

Ce tu nu prea-l intelegi!

Iubito,tu ești libertatea mea,

Dragostea nu există în afara ta!

De aceea prefer să stau închis în dragostea mea pentru tine,

Precum prizonierul și-a pierdut speranța,

Așa și eu m-am predat ție!

Iubito,tu ești dragostea mea,

Nu există libertate în afara ta!

De aceea te doresc necontenit

Chiar dacă știu că absența ta

Îmi pricinuiește suferință...

Vreau să mă jertfesc ție,

Prefer neexistența decât neiubirea ta,

Iubito,tu ești libertatea și dragostea mea!

(31 mai 2024 Vasilica dragostea mea)