EXISTĂ ÎNGERI
Există îngeri, care, în nori,
Plâng cu lacrimi de sânge,
Răsăritul roșu din zori,
Pe care nimeni nu-l stinge...
Există îngeri care-au zburat,
Cu aripi lipsite de pene,
Pe un cer la fel de curat,
Precum sângele-n vene...
Există îngeri care-au cântat,
Simfonia celestă-a credinței,
Pentru că lor le-a fost lăsat,
Spre păstrare, miezul Ființei...
Există, totuși, îngeri în noi,
Îngeri, tăiați din lumină,
Cu-aripile albe și moi,
Cei pictați în Capela Sixtină...
#ingerulmeu
Poems in the same category
Dizertații
nu cred că-i bine să forțezi dialectica
dinăuntru lucrurilor
să accentuiezi contradicțiile din sânul
materiei
interacțiunile ei
să vezi în locul Saharei
imensa jungla a Amazonului
sau în locul amantului reginei Marii Britanii
de acum o sută de ani
pe Oliver Cromwell
de la mijlocul secolului XV
acțiunea omului
în general
ține de metafizică
de o cuantica misterioasă a instinctului
definită științific constanta lui Plank
sau neștiințific
pulsație
precum cea a vecinului meu de la etajul unsprezece
care-și ceartă nevasta în anumite faze ale nopții
într-o succesiune dizarmonică de țipăte
exprimată în radiani
și acțiunea propriu-zisă
rezultanta cinetică
măsurabilă în joule pe secundă
constanta lui Plank fiind
desigur
aceeași nefericită marcă de whisky…
Frica
Rece trece
tu nu intelegi ca poate sate lege,
ia te trezeste si nu te adoarme
iti tremura si gindul dar si carnea.
Te sapa te zideste,te doboara
chiar si ruinele nu inceteza
sa mai doara.
Apasa si te ineaca in punoi
apoi iti tine rana in noroi,
tu intelegi ca poti sate dezlegi
ramii cu frica singur tu alegi.
Iar
Iar e timpul tulbure
Iar e iarnă , iar e vară
Iar e toamnă, primăvară
Iarăși trece peste țară
Așteptăm să treacă ziua
Săptămâna, luna, anul
Așteptăm să facem planul
Ca să ne iasă banul
Trece,omule, pe lângă tine viața
Îți îmbătrânește fața
Ridurile îți tot apar
Iar zilele toate dispar
Nu înțelegem să traim
Clipa ,să o prețuim
Că pe Pământ veșnic n-o să fim
Și o să pierdem ce iubim
Viața este trecătoare
De momente răpitoare
Scrie în povestea ta
Până când tot ea ți-o ia
Iar e primăvară...
Sacrificii
mi-e frică să merg noaptea prin viață
să bâjbâi
să nu-mi mai găsesc punctele cardinale
scara de bloc
cheia de la ușa iubitei
care mă ține de vreo trei zile flotant
noaptea toate blocurile se aseamănă între ele
mai bine rămân alături de ea
lipit de spatele ei ondulat în formă de S
ca o curbă extrem de periculoasă în drum
cu ochii deschiși
așteptând să se-ntoarcă spre mine
nu fără emoție
pentru că uneori se transformă într-o văduvă neagră
într-o femei vampir
știu că mă va devora până în zori
dar nu mi-e teamă
îi cer doar să nu mă rănească prea mult
nu-mi place să sufăr
să asist la propria moarte
să-mi văd sângele țâșnind spre cer ca apa fierbinte dintr-un gheizer
să văd cum îmi sparge toate oasele între fălci
cum mă înghite bucată cu bucată
cum îmi scuipă părțile necomestibile
oribil
dar ce nu face un bărbat pentru o clipă de dragoste…
Îmi pasă
-Te-ai trezit? Acum îți pasă?
-Nu sunt treaz, dar vreau o șansă.
-Puiule,
Șansele sunt infinite.
Inima!
Las-o să profite!
Lasă-ți gândul pentr-o zi!
Și vezi oare cum o fi.
-Mi-a păsat azi de-o furnică.
Se zbătea, murea de frică.
Am salvat-o de la moarte.
M-o fi salvat și ea, poate?
-Poate, poate, te-ai trezit.
Poate, poate, te-ai mințit.
Ascultă aici! fii chibzuit:
De înoți în nepăsare,
Te vei îneca în mare!
Să-ți pese de toate, copile!
Să-ți pese, nu-i obositor.
E vital.
E-nălțător.
-Acum îmi pasă.
Petale de lacrimi
O lacrimă pică, o alta apare.
Le prinde pământul într-o-mbrățișare
Și cu un sărut el le pune-n culori,
Apoi le transformă-n petale de flori.
Sunt catifelate petale de șoapte,
Cu umbre de dor tainic înmiresmate,
Desprinse din fința iubirii curate
Și strânse-n flori sfinte și imaculate.
Ce-ți mângâie mintea-ți desmiardă privirea,
Parfumul te-atinge, ți-mbată simțirea,
Petale de flori din petale de lacrimi,
Desprinse din suflete pline de patimi.
Petale de lacrimi din vise mărețe,
Petale de flori din iubiri îndrăznețe,
Petale de lacrimi de suflet semeț
Tîrât prin noroi și plătit cu dispreț.
Petale de geniu cu capul plecat,
Călcat în picioare și greu judecat.
Petale de gânduri nepuse în fapte
Sau neînțelese și-apoi spulberate.
Dar, iată, în valuri și vântul rebel!
Din flori le răpește, le duce cu el,
În roi rotitor de nebune culori,
Le fură, le-nalță, le-mprăștie-n zări.
Minuni risipite în zile senine
Și ne-nfăptuite în clipe divine,
Se-nalță-n văzduhuri gonite mereu
Și-atinse de ploaie, devin curcubeu.
Dizertații
nu cred că-i bine să forțezi dialectica
dinăuntru lucrurilor
să accentuiezi contradicțiile din sânul
materiei
interacțiunile ei
să vezi în locul Saharei
imensa jungla a Amazonului
sau în locul amantului reginei Marii Britanii
de acum o sută de ani
pe Oliver Cromwell
de la mijlocul secolului XV
acțiunea omului
în general
ține de metafizică
de o cuantica misterioasă a instinctului
definită științific constanta lui Plank
sau neștiințific
pulsație
precum cea a vecinului meu de la etajul unsprezece
care-și ceartă nevasta în anumite faze ale nopții
într-o succesiune dizarmonică de țipăte
exprimată în radiani
și acțiunea propriu-zisă
rezultanta cinetică
măsurabilă în joule pe secundă
constanta lui Plank fiind
desigur
aceeași nefericită marcă de whisky…
Frica
Rece trece
tu nu intelegi ca poate sate lege,
ia te trezeste si nu te adoarme
iti tremura si gindul dar si carnea.
Te sapa te zideste,te doboara
chiar si ruinele nu inceteza
sa mai doara.
Apasa si te ineaca in punoi
apoi iti tine rana in noroi,
tu intelegi ca poti sate dezlegi
ramii cu frica singur tu alegi.
Iar
Iar e timpul tulbure
Iar e iarnă , iar e vară
Iar e toamnă, primăvară
Iarăși trece peste țară
Așteptăm să treacă ziua
Săptămâna, luna, anul
Așteptăm să facem planul
Ca să ne iasă banul
Trece,omule, pe lângă tine viața
Îți îmbătrânește fața
Ridurile îți tot apar
Iar zilele toate dispar
Nu înțelegem să traim
Clipa ,să o prețuim
Că pe Pământ veșnic n-o să fim
Și o să pierdem ce iubim
Viața este trecătoare
De momente răpitoare
Scrie în povestea ta
Până când tot ea ți-o ia
Iar e primăvară...
Sacrificii
mi-e frică să merg noaptea prin viață
să bâjbâi
să nu-mi mai găsesc punctele cardinale
scara de bloc
cheia de la ușa iubitei
care mă ține de vreo trei zile flotant
noaptea toate blocurile se aseamănă între ele
mai bine rămân alături de ea
lipit de spatele ei ondulat în formă de S
ca o curbă extrem de periculoasă în drum
cu ochii deschiși
așteptând să se-ntoarcă spre mine
nu fără emoție
pentru că uneori se transformă într-o văduvă neagră
într-o femei vampir
știu că mă va devora până în zori
dar nu mi-e teamă
îi cer doar să nu mă rănească prea mult
nu-mi place să sufăr
să asist la propria moarte
să-mi văd sângele țâșnind spre cer ca apa fierbinte dintr-un gheizer
să văd cum îmi sparge toate oasele între fălci
cum mă înghite bucată cu bucată
cum îmi scuipă părțile necomestibile
oribil
dar ce nu face un bărbat pentru o clipă de dragoste…
Îmi pasă
-Te-ai trezit? Acum îți pasă?
-Nu sunt treaz, dar vreau o șansă.
-Puiule,
Șansele sunt infinite.
Inima!
Las-o să profite!
Lasă-ți gândul pentr-o zi!
Și vezi oare cum o fi.
-Mi-a păsat azi de-o furnică.
Se zbătea, murea de frică.
Am salvat-o de la moarte.
M-o fi salvat și ea, poate?
-Poate, poate, te-ai trezit.
Poate, poate, te-ai mințit.
Ascultă aici! fii chibzuit:
De înoți în nepăsare,
Te vei îneca în mare!
Să-ți pese de toate, copile!
Să-ți pese, nu-i obositor.
E vital.
E-nălțător.
-Acum îmi pasă.
Petale de lacrimi
O lacrimă pică, o alta apare.
Le prinde pământul într-o-mbrățișare
Și cu un sărut el le pune-n culori,
Apoi le transformă-n petale de flori.
Sunt catifelate petale de șoapte,
Cu umbre de dor tainic înmiresmate,
Desprinse din fința iubirii curate
Și strânse-n flori sfinte și imaculate.
Ce-ți mângâie mintea-ți desmiardă privirea,
Parfumul te-atinge, ți-mbată simțirea,
Petale de flori din petale de lacrimi,
Desprinse din suflete pline de patimi.
Petale de lacrimi din vise mărețe,
Petale de flori din iubiri îndrăznețe,
Petale de lacrimi de suflet semeț
Tîrât prin noroi și plătit cu dispreț.
Petale de geniu cu capul plecat,
Călcat în picioare și greu judecat.
Petale de gânduri nepuse în fapte
Sau neînțelese și-apoi spulberate.
Dar, iată, în valuri și vântul rebel!
Din flori le răpește, le duce cu el,
În roi rotitor de nebune culori,
Le fură, le-nalță, le-mprăștie-n zări.
Minuni risipite în zile senine
Și ne-nfăptuite în clipe divine,
Se-nalță-n văzduhuri gonite mereu
Și-atinse de ploaie, devin curcubeu.
Other poems by the author
CÂNTEC DE LEAGĂN
Cântec de leagăn în şoapte cântat
Lângă fruntea înaltă a celui bogat
Alungă tristeţe, alungă durere
Unde visul ajunge reală avere;
Deşartă-i e ziua în cantecu-i mut
Idilică noapte în somn aşternut
Afară-i e clipă din zbor absolut...
Adună cununa-n lumină şi gând
Lângă soarele-apus de zi tremurând
Eşti zână ce-adastă din culorile vii
Ce răul zideşte-n petalele mii
Şi-aruncă-n spre cer înruditele flori
Ascultă liedul celor şapte culori
Nevrând să închine cupele pline
De cuvintele grave-nţelepte, divine
Răpită de somnul cel dulce din zori
Asemenea stelei spre lună cobori...
Şi pasului tău de-şi pierde ecou
Îi toarnă-ntr-o formă de vechi şi de nou
Sprinţara dorinţă de zbor spre înalt
Închisă în stâncă, durată-n bazalt
Laică vorbă ţesută în fir
Veşnic-aproape de sacru şi mir
Îngână în suflet rugă fierbinte
Unică-n viaţă spre-aduceri-aminte…
Bogate-s câmpiile, verzi îmi sunt codrii
Armură-i luceafăr ce se-ngână cu norii
Lanul în aur topit, copt, rodeşte
Aşteaptă lumina şi-n belşug încolţeşte
Nevolnică umbră în soare şopteşte.
E TOAMNA (IAR)
Ce repede trecu această scurtă vară,
Așa cum trece ziua și se preface-n seară,
Să simt acut în mine cum clipele se scurg,
Că uite, păsările zboară, spre infinit amurg...
Și cum nu-mi stă-n putere să fac din clipă, zi,
Nu voi opri copacii din a se desfrunzi,
Nu pot ruga cocorii să zăbovească-un ceas,
Să nu mă simt din nou, în urmă, cel rămas...
Dar iată, din păcate, zarurile-s aruncate,
Iar zeii cruzi își râd de noi și își dau coate,
Cu mustul dulce, zadarnic, în pahar,
Noi ne-am trezit că-i toamnă. E toamnă. Iar...
A CATA TOAMNA?
Se trec în valuri corbii croncănind cu toții,
Pe cer îngreunat, sub semnul gri al morții,
Un tren își cântă melancolic singurătatea într-o gară,
A câta toamnă-i, Doamne, iară?
În astă tristă, sumbră și mică adunare,
Cu mâinile-nfundate adânc în buzunare,
Ne-am regăsit peronul, înfrigurați la o țigară,
A câta toamnă-i, Doamne, iară?
Copaci s-au descărnat de frunze într-o jale,
Așternându-ni-le cu protest în cale,
De ne-ntrebăm, în neputința zloatei de afară,
A câta toamnă-i, Doamne, iară?
Iar ploaia asta crudă, măruntă, umedă și rece,
Ce îmi pătrunde-n suflet și care nu mai trece,
S-a prefăcut în lacrimi a nu știu câta oară,
A câta toamnă-i, Doamne, iară?
TE UITA
Înfrigurat de amurg, te aștept ca să vii,
Dintr-o clipă în alta, printre altele câteva mii,
Umbra să-ți frâng cu patimă-n brațe,
Te uită: cum vor cuvintele acestea să te-nalțe...
Pe nesfârșitele miriști învăluite în ceață,
Străluminatele flori gingașe, lin, se-nalță,
Să se-oglindească-n lac, la ceas de seară,
Te uită: din barca lunii, palide stele coboară...
Acum, în van oftezi și în zadar suspini,
În dorul mut, sublim, al tufelor de crini.
La nurii de magnolie abia înfloriți,
Te uită: cu zăpadă nouă sunt auriți...
Astăzi
Astăzi, astăzi, astăzi.
Astăzi, există doar "astăzi". Trecutul a trecut, mâine încă nu există. Singura certitudine este astăzi. Totul se întâmplă doar o singură dată. Acum. Astăzi.
Deci, trebuie, sub imperativ, să înveți să-ți trăiești la intensitate maximă, "astăzi-ul" tău. Pe al tău, nu pe al altora. Nu trăi în trecut. Umbrele și luminile trecutului, sunt înșelătoare, la ce bun să stărui prea mult asupra lor? Poți să-ți amintești trecutul, să-l glorifici, să faci orice vrei tu cu el, dar să nu-l lași să pună stăpânire pe întreaga ta ființă. Când trecutul devine prezent, nu mai poate fi uitat. Trebuie să trăiești, cu trecutul agățat de tine. Câți oameni trăiesc în "Ce-ar fi fost dacă...?"
De asemenea, nu-ți imagina prea mult viitorul: riști, de cele mai multe ori, să fii dezamăgit de neîmpliniri, de senzația că n-ai avut suficient control ca lucrurile să iasă așa cum ai fi vrut tu... Starea de visare asupra viitorului, poate la fel de bine să fie înșelătoare și întocmai ca un drog, să-ți creeze dependență de o imagine care este posibil (de cele mai multe ori!) să nu devină realitate.
Este o nesăbuință să-ți faci griji pentru ziua de mâine care nici măcar nu a venit încă. Așa că, hai să uităm pentru o vreme. Să uităm totul și să ne concentram doar pe acest moment.
Prin urmare, trăiește... astăzi. "Acum", este tot ceea ce contează. Odată eliberat de ieri și de mâine, vei observa (cu uimire, garantez!) că lucrurile din jurul tău au o altă formă, o altă dimensiune: culorile sunt mai vii, sunetele mai intense, mirosurile mai puternice... Vei "vedea" că tot ceea ce ființează in jurul tău, microuniversul tău, are o formă diferită de cea pe care o percepeai "înainte". Chiar există stele pe cer, (când le-ai văzut ultima oară?), chiar se aude tril de pasări, florile (unele dintre ele!) chiar miros frumos!
Vei ajunge la concluzia că percepția realității este mai reală decât realitatea însăși și să-ți spui: "O, Doamne, îți mulțumesc că m-ai ajutat să-mi scot ciobul din talpă. Dar, Doamne, n-am știut că am călcat pe diamante..."
Despre timp
Timpul dă legimitate existenței noastre.
Timpul e singura unitate de măsură reală. Dovedește existența materiei. Fără timp, nu existăm. Timpul înseamnă unitate. Omenirea a căpătat darul inteligenței acum 400.000 de ani, o secundă, comparativ cu timpul universal.
Dar ce-am făcut cu ea? Existăm doar pentru a avea, încadrați în propriile unități de măsură. Lipsuri, foamete, războaie, conflicte, poluare, încălzire globală, economie globală, criptomonede, IT, rețele sociale pe internet, pandemie. Toate acestea, izvorâte din inteligența umană.
Oare chiar suntem atât de inteligenți să ne bazăm existența doar pe propria noastră unicitate? Toate unitățile noastre de măsură au fost create de om pentru a-și valida unicitatea, omul a creat sisteme care exclud conștiința de grup – un concept incomod pentru cei ce preferă controlul individual asupra maselor -, întocmai pe placul unei minorități cu conștiințe unice, care chiar își imaginează că conduce lumea din umbră.
Inteligența presupune abilitatea de a te adapta în fața schimbării. Însă, și natura își are inteligența ei și chiar are propriile arme în fața unei inteligențe mai degrabă distructivă, asa cum este de fapt, fie că recunoaștem sau nu, inteligența umană. Iar cea mai teribila dintre aceste arme este, extincția.
Dar, timpul descompune... Timp. Timpul este totuși o invenție umană. Prin urmare, este o chestiune de percepție individuală ori de grup.
Atunci, de ce avem nevoie de timp? De ce avem nevoie să "feliem" timpul în ere, ani, luni, săptămâni, zile, ore, minute și secunde? De ce să nu-l percepem "en gros"?
Este neîndoios faptul că Omul, va cunoaște secretele universului în care trăiește.
Și poate că va trăi veșnic. Atemporal.
CÂNTEC DE LEAGĂN
Cântec de leagăn în şoapte cântat
Lângă fruntea înaltă a celui bogat
Alungă tristeţe, alungă durere
Unde visul ajunge reală avere;
Deşartă-i e ziua în cantecu-i mut
Idilică noapte în somn aşternut
Afară-i e clipă din zbor absolut...
Adună cununa-n lumină şi gând
Lângă soarele-apus de zi tremurând
Eşti zână ce-adastă din culorile vii
Ce răul zideşte-n petalele mii
Şi-aruncă-n spre cer înruditele flori
Ascultă liedul celor şapte culori
Nevrând să închine cupele pline
De cuvintele grave-nţelepte, divine
Răpită de somnul cel dulce din zori
Asemenea stelei spre lună cobori...
Şi pasului tău de-şi pierde ecou
Îi toarnă-ntr-o formă de vechi şi de nou
Sprinţara dorinţă de zbor spre înalt
Închisă în stâncă, durată-n bazalt
Laică vorbă ţesută în fir
Veşnic-aproape de sacru şi mir
Îngână în suflet rugă fierbinte
Unică-n viaţă spre-aduceri-aminte…
Bogate-s câmpiile, verzi îmi sunt codrii
Armură-i luceafăr ce se-ngână cu norii
Lanul în aur topit, copt, rodeşte
Aşteaptă lumina şi-n belşug încolţeşte
Nevolnică umbră în soare şopteşte.
E TOAMNA (IAR)
Ce repede trecu această scurtă vară,
Așa cum trece ziua și se preface-n seară,
Să simt acut în mine cum clipele se scurg,
Că uite, păsările zboară, spre infinit amurg...
Și cum nu-mi stă-n putere să fac din clipă, zi,
Nu voi opri copacii din a se desfrunzi,
Nu pot ruga cocorii să zăbovească-un ceas,
Să nu mă simt din nou, în urmă, cel rămas...
Dar iată, din păcate, zarurile-s aruncate,
Iar zeii cruzi își râd de noi și își dau coate,
Cu mustul dulce, zadarnic, în pahar,
Noi ne-am trezit că-i toamnă. E toamnă. Iar...
A CATA TOAMNA?
Se trec în valuri corbii croncănind cu toții,
Pe cer îngreunat, sub semnul gri al morții,
Un tren își cântă melancolic singurătatea într-o gară,
A câta toamnă-i, Doamne, iară?
În astă tristă, sumbră și mică adunare,
Cu mâinile-nfundate adânc în buzunare,
Ne-am regăsit peronul, înfrigurați la o țigară,
A câta toamnă-i, Doamne, iară?
Copaci s-au descărnat de frunze într-o jale,
Așternându-ni-le cu protest în cale,
De ne-ntrebăm, în neputința zloatei de afară,
A câta toamnă-i, Doamne, iară?
Iar ploaia asta crudă, măruntă, umedă și rece,
Ce îmi pătrunde-n suflet și care nu mai trece,
S-a prefăcut în lacrimi a nu știu câta oară,
A câta toamnă-i, Doamne, iară?
TE UITA
Înfrigurat de amurg, te aștept ca să vii,
Dintr-o clipă în alta, printre altele câteva mii,
Umbra să-ți frâng cu patimă-n brațe,
Te uită: cum vor cuvintele acestea să te-nalțe...
Pe nesfârșitele miriști învăluite în ceață,
Străluminatele flori gingașe, lin, se-nalță,
Să se-oglindească-n lac, la ceas de seară,
Te uită: din barca lunii, palide stele coboară...
Acum, în van oftezi și în zadar suspini,
În dorul mut, sublim, al tufelor de crini.
La nurii de magnolie abia înfloriți,
Te uită: cu zăpadă nouă sunt auriți...
Astăzi
Astăzi, astăzi, astăzi.
Astăzi, există doar "astăzi". Trecutul a trecut, mâine încă nu există. Singura certitudine este astăzi. Totul se întâmplă doar o singură dată. Acum. Astăzi.
Deci, trebuie, sub imperativ, să înveți să-ți trăiești la intensitate maximă, "astăzi-ul" tău. Pe al tău, nu pe al altora. Nu trăi în trecut. Umbrele și luminile trecutului, sunt înșelătoare, la ce bun să stărui prea mult asupra lor? Poți să-ți amintești trecutul, să-l glorifici, să faci orice vrei tu cu el, dar să nu-l lași să pună stăpânire pe întreaga ta ființă. Când trecutul devine prezent, nu mai poate fi uitat. Trebuie să trăiești, cu trecutul agățat de tine. Câți oameni trăiesc în "Ce-ar fi fost dacă...?"
De asemenea, nu-ți imagina prea mult viitorul: riști, de cele mai multe ori, să fii dezamăgit de neîmpliniri, de senzația că n-ai avut suficient control ca lucrurile să iasă așa cum ai fi vrut tu... Starea de visare asupra viitorului, poate la fel de bine să fie înșelătoare și întocmai ca un drog, să-ți creeze dependență de o imagine care este posibil (de cele mai multe ori!) să nu devină realitate.
Este o nesăbuință să-ți faci griji pentru ziua de mâine care nici măcar nu a venit încă. Așa că, hai să uităm pentru o vreme. Să uităm totul și să ne concentram doar pe acest moment.
Prin urmare, trăiește... astăzi. "Acum", este tot ceea ce contează. Odată eliberat de ieri și de mâine, vei observa (cu uimire, garantez!) că lucrurile din jurul tău au o altă formă, o altă dimensiune: culorile sunt mai vii, sunetele mai intense, mirosurile mai puternice... Vei "vedea" că tot ceea ce ființează in jurul tău, microuniversul tău, are o formă diferită de cea pe care o percepeai "înainte". Chiar există stele pe cer, (când le-ai văzut ultima oară?), chiar se aude tril de pasări, florile (unele dintre ele!) chiar miros frumos!
Vei ajunge la concluzia că percepția realității este mai reală decât realitatea însăși și să-ți spui: "O, Doamne, îți mulțumesc că m-ai ajutat să-mi scot ciobul din talpă. Dar, Doamne, n-am știut că am călcat pe diamante..."
Despre timp
Timpul dă legimitate existenței noastre.
Timpul e singura unitate de măsură reală. Dovedește existența materiei. Fără timp, nu existăm. Timpul înseamnă unitate. Omenirea a căpătat darul inteligenței acum 400.000 de ani, o secundă, comparativ cu timpul universal.
Dar ce-am făcut cu ea? Existăm doar pentru a avea, încadrați în propriile unități de măsură. Lipsuri, foamete, războaie, conflicte, poluare, încălzire globală, economie globală, criptomonede, IT, rețele sociale pe internet, pandemie. Toate acestea, izvorâte din inteligența umană.
Oare chiar suntem atât de inteligenți să ne bazăm existența doar pe propria noastră unicitate? Toate unitățile noastre de măsură au fost create de om pentru a-și valida unicitatea, omul a creat sisteme care exclud conștiința de grup – un concept incomod pentru cei ce preferă controlul individual asupra maselor -, întocmai pe placul unei minorități cu conștiințe unice, care chiar își imaginează că conduce lumea din umbră.
Inteligența presupune abilitatea de a te adapta în fața schimbării. Însă, și natura își are inteligența ei și chiar are propriile arme în fața unei inteligențe mai degrabă distructivă, asa cum este de fapt, fie că recunoaștem sau nu, inteligența umană. Iar cea mai teribila dintre aceste arme este, extincția.
Dar, timpul descompune... Timp. Timpul este totuși o invenție umană. Prin urmare, este o chestiune de percepție individuală ori de grup.
Atunci, de ce avem nevoie de timp? De ce avem nevoie să "feliem" timpul în ere, ani, luni, săptămâni, zile, ore, minute și secunde? De ce să nu-l percepem "en gros"?
Este neîndoios faptul că Omul, va cunoaște secretele universului în care trăiește.
Și poate că va trăi veșnic. Atemporal.