Strânge-ţi aripile pasăre măiastră 
    Şi visează-n somn, la marea albastră 
    La cerul rănit, în apusul de sori 
    La stelele albe, ce pier doar în zori... 
    
    Hodineşte în pace, suflet chinuit, 
    Către lumină, prin noapte, spre răsărit 
    Zvântă-ţi în soare penele-ţi ude 
    Şi zboară înalt către niciunde... 
    
    Cântecul tău să nască ecou: 
    Imn al iubirii, peste-al câmpiei platou,
    Sub raze de soare, ivite splendori, 
    Boabe de rouă, strivite-n culori... 
    
    Ghiceşte-mi umbra pe creste de-absint: 
    Un albatros, în largul mării de-argint. 
    Apropiatele stihii, în umbre de mal 
    Se risipesc, peste ţărmuri, cu unicul val…

Atunci când ai ales să pleci, ploua afară,
Ploua și-n mine a nu știu câtă oară,
Și-adevăratul sens al ploii ce bătea în geam,
A fost s-ascundă faptul că plângeam...

Plângeam fiindcă știam că la finalul ploii,
Atunci când se vor trece norii,
Nu va mai fi albastrul cer pe care-l știu:
Va fi probabil soare, dar nu și curcubeu...

Când ai ales să pleci, ploua afară greu,
Cu-amare lacrimi ploua și în sufletul meu,
Și n-ai văzut că, în absurdul ploii ăsteia, abis,
Cu disperare și sfială mâna ți-am întins...

Știi, acum după ce mi-ai răscolit această amintire, trebuie s-o aștern pe hârtie și în cuvinte, nu? Căci altminteri se pierde...

Cred că am privit de sute, poate de mii de ori, în adolescența mea, icoana sfintei Ana și a Fecioarei Maria, imagine pe care o citeam cu sufletul dintr-un triptic de plastic de culoare aurie, o reproducere ieftină, de tip turistic, primită în dar de la un unchi, care o cumpărase de prin peregrinările lui prin lume...

Mie îmi plăceau în mod deosebit culorile calde care rezonau din icoană, dar mai ales și faptul că puteam închide și deschide ușițele tripticului care erau realizate dintr-un grilaj cu arabescuri complicate ce adăposteau icoana, în spatele lor... Cu ușițele închise, tripticul căpăta un aer misterios, poate fiindcă ascundea privirii iconița, sugerându-i doar culorile prin arabescul grilajului... aproape că îți doreai să deschizi ușițele ca să-i descifrezi mai bine taina...

Pentru că rar îi închideam ușițele, mă puteam bucura oricând de culorile tripticului... Iar în serile târzii de iarnă când lumina era întreruptă și în casă se lăsa rece... lumina lămpii cu petrol sublinia culorile tripticului, într-o lumină caldă, blândă, specială... senină...

Îmi este greu să descriu în cuvinte acea lumină slabă care dădea viață tripticului, din care izvorau deopotrivă liniște, pace și căldură... Icoana o reprezenta pe Sfânta Ana care o privește cu seninătate și bunătate pe Fecioara Maria, prevestindu-i un destin măreț, chiar dacă încă de neînțeles, încă nedeslușit. Fecioara Maria, cu mâinile împreunate, primește vestea cu smerenie, pe chipul ei putându-se citi doar seninătatea în forma ei cea mai pură...

Fundalul albastru al cerului ușor umbrit de nori, este frumos completat și pus de către artistul renascentist - rămas necunoscut mie - în armonie cu auriul halourilor, veșmintele colorate în verde, albastru și roșu ale Sfintei Ana, precum și cu veșmântul roz, feciorelnic, al Mariei care își poartă părul bogat și despletit peste spate, ce îi subliniază vârsta adolescentină...

Cu tot frigul de-afară - în casă puteau să fie caloriferele călii, în odaie să se lase rece - mie nici că-mi păsa: fiindcă puteam să îndur mai bine, hrănindu-mă cu lumina și căldura tripticului din care citeam promisiunea unui viitor, nu prea îndepărtat, în care aveam să-mi fie bine... Acum când stau și mă gândesc - căci atunci n-am înțeles - întrevăd că acela era mecanismul meu mental prin care mă protejam, prin care îmi protejam visele...

Unele s-au împlinit. Altele s-au risipit în uitare, lăsând în urmă regrete și dulcele amar al neîmplinirii... Dar din lumina aceea m-am construit pe mine, din culorile și din liniștea aceea am turnat forma în care mă aflu astăzi... Și toate acestea, concentrate într-un triptic mic primit în dar de la un unchi, care cu siguranță nu s-a gândit nicio clipă că mi-a dăruit tocmai paiul de care am avut disperată nevoie să mă agăț ca să pot, cumva, să găsesc resurse de a merge mai departe...

Anii au trecut, iar acel triptic s-a risipit în vremelnicia lucrurilor... Dar, când mi-e greu, - și Doamne! în ultima vreme parcă tot mai greu mi-o fost - închid ochii și retrăiesc în minte acele seri geroase de iarnă, ce se topeau în căldura și culorile unei icoane care mi-a fost ancoră în vremuri de restriște, și iată, mă simt din nou scăldat într-o liniște care îmi grăiește că totul, cumva, va fi iarăși bine...

    Vreau să mă smulgi 
    din braţele visării 
    şi să mă duci acolo 
    unde cerul se sărută cu marea. 
    
    Vreau să simt din nou 
    acele raze dulci 
    filtrate-n umbră de rozmarin. 
    Şi să-mi redai din nou albastrul mării.

Eu nu mai respir, nu mai pot plânge.
Lacrimile mi-au secat în ploile multe,
Inima nu îmi mai bate doar firav se strânge,
De mult prea amar sufocat în strigăte mute...

Prin mine curg zile, transparente și seci.
Umbrele mele au ieșit la iveală țipând,
În nopțile mele umede, grele și reci,
Amorțit, din visare, am rămas fără cuvânt...

Mă târăsc, sinuos, de la o zi către alta.
Durerile mele nenumărate au fost,
Sculptate adânc, ridate cu dalta,
Împovărat fără vină și fără de rost...

Cumplitele-mi răni supurează-n lumină.
Eu nu m-am plâns, strivit de țărână,
Sângele meu izvorăște-n surdină,
Deranjând, în tăceri, moartea stăpână...

Uite, în ultima vreme, simt tot mai des cum protestează mușchiul ăsta pe care mulți îl numesc "inimă", chiar sărind cu câte-o bătaie, unii numind-o chiar "strângere de inimă"... căci multe rabdă într-o viață de om, și bune, dar mai ales și rele...

Că așa-i omul: mai degrabă ne-aducem aminte de-amarul, decât de dulceața trăirii, fiindcă ce-i drept, dacă este mai mult amar, cum altfel? Că nimeni nu e nebun să ofteze la bucurie și să se bucure la tristețe. Doar inima, nebună cum e ea, nu știe: își sare bătaia și la bucurie și la tristețe, "durerea" ei este aceeași... capul îi spune ce și cum... să bată mai repede, sau mai încet...

Că nimeni, n-a reușit să spuie unde sălășluiește sufletul omului: în inimă sau minte. Eu zic că mai degrabă în inimă, că acolo săgeată fiorul... dar parcă și în minte, că și acolo poate să înghețe... 

Azi, e greu... Tot mai grea ieșirea din iarnă, timpul se scurge greu, uleios, târându-mă după el, furându-mi vioiciunea tinereții și lăsându-mi în loc amărăciunea senectuții... troc pe care în tinerețe, nepăsător, nu-l înțelegeam, dar pe care, azi, îl scrutez în ridurile pe care nu le mai citesc dimineața în oglindă...

Iară inima, ce zice și ea? Ce să zică, plânge în asistola ei și-i zice minții să uite de tinerețe și să accepte grizonatul fir al vieții. Că doară așa i-e dat omului: să-i pese doar când îl doare... să ignore adevărul și realitatea, să le vadă cu ochii tulburi, după un timp, care nici el nu mai este...

Că după atâta amar adunat, cum poate mușchiul ăsta să nu se strângă în durere, doar-doar, mintea să-i deie ordine trupului să se mai hodinească oleacă din alergătura lui cea de toate zilele... Că nu poate omul să-și dorească mai mult timp cu sănătate, belșug și tinerețe, decât lucrurile cu ce se-nconjoară, hainele cu care se-mbracă, sau mâncarea pe care o mănâncă...

Uite, inima asta îți spune curat: că de multe ori, pierdută i-a fost cumpătarea și acum plătește... Minții ce-i pasă, a primit ce-a cerut. Numai inima, săraca, are de tras... Că parcă tot în inimă s-acunde la necaz sufletul greu al omului...

Frumoasa mea, ce drum frumos ai ales

În viața ta, acum către stele pornești

O nouă carieră strălucește în fața ta

Și eu sunt mândru să te văd cum uiți de greutate.

Cu pasiune îți urmezi visul cu flacără

Și în inima mea, dragostea pentru tine e-ncreștinată

Sper că fiecare zi să-ți aducă bucurie și izbânzi

Ca tu să fii mereu fericită și împlinită.

Drumul poate fi lung și uneori anevoios,

Dar știu că vei reuși cu puterea ta,

Fiindcă iubirea mea te va purta mereu în brațe,

Chiar și când zorul se ivește în calea ta.

Am depins prea mult,de cine ?

In asta lume cruda ,plina de mahnire

Acum inteleg , nu merita sa cred

Nici macar in propria mea umbra 

Care doar cand e lumina si bine 

Nu ma paraseste ,sta cu mine . 

Dar cand noapte vine....

Raman doar eu,cu mine!

-U.A

Nu dau nici un milimetru din sângele meu,
Nici carne, nici suflet, totul e-al meu.
Nu sunt ruda maimuței, nici rodul tăcerii,
Sunt semizeu, forjat în jarul durerii.

Chior de beat

Și-a pierdut un ochi subit,

Într-un incident pe stradă,

De-atunci bea necontenit,

Dublu ca să vadă.

Unui Halterofil

A început să se tot plângă,

Către oamenii de lângă,

Tot mai mult ca-n alte dăți,

Că e plin de greutăți.

Unui mire beţiv

Te-ai însurat şi ai plecat cu aleasa,

Aţi chefuit, băut şi aţi dansat.

În zori când goală ţi-ai văzut mireasa,

Al tău cocoş n-a mai cântat…

Văduva

Ne-ai părăsit pentru o lume nouă,

Şi-ai fost plâns de soață mult,

Nu că i-ai rupt inima-n două,

Ci, că n-ai plecat mai de demult.

Român în Germania

Auh fiderzin, auh fiderzin,

Vă spun de aici celor iubiți,

Plecat să schimb al meu destin,

Mănânc zilnic, doar biscuiţi.

Vis

Visul ăsta am să-l îngrop,

Să nu-mi fie de deochi,

Purtam ceartă cu-un ciclop,

Și-l scuipai drept între ochi.

Proverb - “Cu tăcerea le rupi pielea”

Sfatul mamei îl respecţi,

Stai o vreme mofturoasă,

Dar la ce să te aştepţi…

Dacă unii o au prea groasă.

Unui frate pârâcios 

La întâlnirile cu tata,

Când îţi cerea să-i torni un ţoi,

Îţi aranjai băţos mustaţa,

Şi ne turna-i pe noi.

Unei moştenitoare  

Te întreabă ruda din mormânt,

La cruce să mai spere?

Te juri solemn pe-al tău cuvânt,

Că i-ai pus cruce…dar la avere.

Unei avocate  

Tu, eşti mare avocată,

Prin fiţe îţi porţi fala,

Şi judeci lumea toată,

Dar stai prost cu morala.

Ascult al lumii suspin plin de sânge,  

Al sufletului geamăt amuțit de durere.  

Iar când aplec capul spre firavele plante,  

Le aud urletele îndurerate de-a lor moarte.  

Și stau îngândurat, mă duc ușor spre neant,  

Dar nu găsesc nicăieri ce-a fost demult uitat.  

Iar îndurerat merg lin spre un teren împădurit,  

Dar e mult mai cumplit, amuțit de-un plânset.  

Dar nu ale mele lacrimi se aud căzând acum,  

Ci ale copacilor, arzând de-au sufletele scrum.  

Al zbuciumului urlet, în care ne-am învățat să stăm,  

Rămânând indiferenți la icnete, fără să-i ajutăm.  

Acesta este omul, adevăratul monstru al planetei,  

Masacrând pentru ale noastre pofte trupești,  

Distrugând ale pământului frumoase armonii,  

Și luând totul de parcă am fi doar niște copii.  

Iar asta va tot continua să se-ntâmple mult timp,  

Până când această planetă ne va da „skip”,  

Iar noi vom fi distruși, rămânând fără chip,  

Sau poate-i al gândirii mele frumos handicap.  

Dar de se va adeveri ceea ce-mi trece prin minte,  

Sper ca totuși să mai găsim o mică scăpare,  

Dar nu una în această lume plină de ipocrizie,  

Ci una în poezie, păstrând-o cu noi în vecie.  

Gerul mușcă, vântul țipă,

Iarna-și scutură aripa.

Zăpada-i mantie grea,

Peste câmpuri, peste stea.

Casele-s cu suflet cald,

Focul arde neîncetat.

Viscolul lovește-n geam,

În așteptarea unui ram.

Dar sub nea, un mugur mic,

Își așteaptă al său chic.

Primăvara va veni,

Cu flori, cu soare, bucurii.

Până atunci, cu răbdare,

Așteptăm a sa chemare.

Când zăpada se va topi,

Și natura va înflori.