Din ce în ce mai des
Aplec copacul şi-i sărut ramul
Muguri în pântec să-i răsară ,
Îi las un zâmbet pe frunza galbenă
Şi pe celelalte ce plecară
Încăpăţânate de zbor ,
De îmbrăţişarea cu pământul
Pe la amiază , când ora devine rumenă
Şi celor rătăciţi îşi împarte gustul .
Las ploaia să-mi spele ochii
Să pot privi în seară
Porţi larg deschise prin care
Să intre nealterate iubiri
Şi umblet nepământean
Cu luna la subţioară
Când oamenii îi cei lui Dumnezeu izbăviri .
Poems in the same category
Dragostea ne-ntamplată
Dragostea ne-întâmplată nu va trece niciodată,
Rămâne-n gând o flacără ce arde blând, curată.
E visul ce nu s-a-mplinit, dar ne-a schimbat tăcut,
E dorul fără margini, ce-n suflet a crescut.
Rămâne-n amintiri un glas ce n-a vorbit destul,
O umbră de lumină pierdută în tumult.
Un pas ce nu s-a făcut, o mână ce-a rămas,
O clipă ce, în loc să vină, s-a frânt în al său ceas.
Dar dragostea, deși tăcută, e vie undeva,
O amintire ce tresare, străină de uitare.
Căci ce n-a fost, nu poate fi pierdut pe niciun drum,
Rămâne-n noi ca un ecou, în umbra unui fum.
Dincolo de timp
Când ne-am întâlnit,
am sădit o lumânare.
A răsărit repede.
Mirosea a iubire şi ardea a patimi.
Am lăsat-o aprinsă ca să ne încălzim visele.
Am închis geamurile.
Azi,
o pată de ceară
stă lipită de inimile noastre
învechite de vreme.
Doar fumul,
prizonier al iubirii,
dansează
închipuindu-şi că
lumânările ard etern
până dincolo de timp.
Stii?...
Stii?... incă-mi sunt vii amintirile cu tine
Chiar de povestea a luat sfârșit între noi
Cu siguranță de 100%, dintre tine și mine
Doar mie mi-e dor, și... ne-as vrea înapoi.
Nu am reușit să avem parte de-un vin de adio
Te-ai depărtat pe silențios, atât de simplu și ușor
Și neputința, lacrimile si durerea m-au cuprins, cu brio,
Când am realizat că finalul va fi fără un vin in doi.
Mi-aș fi dorit să mă respecți măcar puțin
În 2 de sfârșit...îmbrățișați să bem un vin
...Să bem un ultim pahar de vin...
În bratele tale să-i mai simt gustul divin.
Acum e tarziu... te simt mult prea departe
Sunt luni bune de când nu ne-am vorbit...
Și realizez a nu știu câta oara, din păcate
Gând bun, îndreptat către mine...nicicând n-ai avut!
Puteam sa jur ca tu, te vei lipi la loc...
Si lumea ma stia destul de bine
Caci nu eram atribuit doar unui bloc…
Cand te-au desprins, din dragoste de mine,
Puteam sa jur ca tu te vei lipi la loc…
Atat de tare am crezut in tine,
Atat de tare am crezut in noi…
Ca nu ma asteptam sa ne zdruncine
Un simplu strop cazut din alte ploi.
Si m-am trezit in mijlocul furtunii…
De frica si de teama, amutit,
Mi-as fi dorit sa fiu cum au spus unii,
In lantul tau, un caine asmutit.
N-am vrut sa-ti spun ramai, caci de iubire
Te simti chiar si cu vina tot mereu legat,
Chiar daca uneori, prin ratacire,
Te vezi adesea parca obligat
S-asculti povestile parca mai bune,
Sa ratacesti si-a altora poteci,
Sa crezi ca totul e mai bun in lume
Decat poveastea-n in care tu petreci.
Nu te acuz, vreau doar sa-ti spun ca daca,
In drumul meu ceva, ca despicat,
Cumva m-ar fi trimis pe alta cale,
Nici daca ar fi fost justificat,
Din dragoste de tine, din iubire,
N-as fi facut un pas, n-as fi tradat,
Cat flacari se zbateau intr-o mocnire
Si ploaia dintre noi n-a incetat….
Dor de flacără
Lumânarea neatinsă stă pitită,
Neobișnuit de liniștită.
Așteaptă să fie văzută,
Neobservată, ea se preface tăcută.
Neavând chibrite sau brichetă,
Mă apropiu de ea foarte discretă.
Întunericul pătrunde subtil în odaie,
Încet-încet aud stropii vestind o ploaie.
Lumânarea așteptând nerăbdătoare,
Să aibă un folos în lumea asta oare?
O privesc fără interes,
Situația dintre noi nefăcând un progres.
Iubirea mea arzătoare,
O ajută să se aprindă cu o anumită răcoare.
Timide ne apropiem una de alta,
Descoperind ce ascunde fapta.
Dragostea oarbă m-a făcut.
Flacăra încălzindu-mă m-am prefăcut
Într-o lacrimă de ceara,
O vai, iubire amară.
Ce s-a întâmplat cu noi?
Flacăra se stinge, nu mai putem da înapoi.
Te-am iubit cu adevărat,
Mă doare că încă o fac.
Chiar dacă ai rămas cu nimic,
Alături de tine rămân ca un alcoolic.
Mi-ai arătat ce înseamnă iubirea,
Acum vei vedea cum se simte nemurirea.
Dragostea ne-ntamplată
Dragostea ne-întâmplată nu va trece niciodată,
Rămâne-n gând o flacără ce arde blând, curată.
E visul ce nu s-a-mplinit, dar ne-a schimbat tăcut,
E dorul fără margini, ce-n suflet a crescut.
Rămâne-n amintiri un glas ce n-a vorbit destul,
O umbră de lumină pierdută în tumult.
Un pas ce nu s-a făcut, o mână ce-a rămas,
O clipă ce, în loc să vină, s-a frânt în al său ceas.
Dar dragostea, deși tăcută, e vie undeva,
O amintire ce tresare, străină de uitare.
Căci ce n-a fost, nu poate fi pierdut pe niciun drum,
Rămâne-n noi ca un ecou, în umbra unui fum.
Dincolo de timp
Când ne-am întâlnit,
am sădit o lumânare.
A răsărit repede.
Mirosea a iubire şi ardea a patimi.
Am lăsat-o aprinsă ca să ne încălzim visele.
Am închis geamurile.
Azi,
o pată de ceară
stă lipită de inimile noastre
învechite de vreme.
Doar fumul,
prizonier al iubirii,
dansează
închipuindu-şi că
lumânările ard etern
până dincolo de timp.
Stii?...
Stii?... incă-mi sunt vii amintirile cu tine
Chiar de povestea a luat sfârșit între noi
Cu siguranță de 100%, dintre tine și mine
Doar mie mi-e dor, și... ne-as vrea înapoi.
Nu am reușit să avem parte de-un vin de adio
Te-ai depărtat pe silențios, atât de simplu și ușor
Și neputința, lacrimile si durerea m-au cuprins, cu brio,
Când am realizat că finalul va fi fără un vin in doi.
Mi-aș fi dorit să mă respecți măcar puțin
În 2 de sfârșit...îmbrățișați să bem un vin
...Să bem un ultim pahar de vin...
În bratele tale să-i mai simt gustul divin.
Acum e tarziu... te simt mult prea departe
Sunt luni bune de când nu ne-am vorbit...
Și realizez a nu știu câta oara, din păcate
Gând bun, îndreptat către mine...nicicând n-ai avut!
Puteam sa jur ca tu, te vei lipi la loc...
Si lumea ma stia destul de bine
Caci nu eram atribuit doar unui bloc…
Cand te-au desprins, din dragoste de mine,
Puteam sa jur ca tu te vei lipi la loc…
Atat de tare am crezut in tine,
Atat de tare am crezut in noi…
Ca nu ma asteptam sa ne zdruncine
Un simplu strop cazut din alte ploi.
Si m-am trezit in mijlocul furtunii…
De frica si de teama, amutit,
Mi-as fi dorit sa fiu cum au spus unii,
In lantul tau, un caine asmutit.
N-am vrut sa-ti spun ramai, caci de iubire
Te simti chiar si cu vina tot mereu legat,
Chiar daca uneori, prin ratacire,
Te vezi adesea parca obligat
S-asculti povestile parca mai bune,
Sa ratacesti si-a altora poteci,
Sa crezi ca totul e mai bun in lume
Decat poveastea-n in care tu petreci.
Nu te acuz, vreau doar sa-ti spun ca daca,
In drumul meu ceva, ca despicat,
Cumva m-ar fi trimis pe alta cale,
Nici daca ar fi fost justificat,
Din dragoste de tine, din iubire,
N-as fi facut un pas, n-as fi tradat,
Cat flacari se zbateau intr-o mocnire
Si ploaia dintre noi n-a incetat….
Dor de flacără
Lumânarea neatinsă stă pitită,
Neobișnuit de liniștită.
Așteaptă să fie văzută,
Neobservată, ea se preface tăcută.
Neavând chibrite sau brichetă,
Mă apropiu de ea foarte discretă.
Întunericul pătrunde subtil în odaie,
Încet-încet aud stropii vestind o ploaie.
Lumânarea așteptând nerăbdătoare,
Să aibă un folos în lumea asta oare?
O privesc fără interes,
Situația dintre noi nefăcând un progres.
Iubirea mea arzătoare,
O ajută să se aprindă cu o anumită răcoare.
Timide ne apropiem una de alta,
Descoperind ce ascunde fapta.
Dragostea oarbă m-a făcut.
Flacăra încălzindu-mă m-am prefăcut
Într-o lacrimă de ceara,
O vai, iubire amară.
Ce s-a întâmplat cu noi?
Flacăra se stinge, nu mai putem da înapoi.
Te-am iubit cu adevărat,
Mă doare că încă o fac.
Chiar dacă ai rămas cu nimic,
Alături de tine rămân ca un alcoolic.
Mi-ai arătat ce înseamnă iubirea,
Acum vei vedea cum se simte nemurirea.
Other poems by the author
Gând alb
Din gând alb petale de crin se desprind
Plutind spre inimi a mirare .
Raze de lumină în cerc de drag ,
Emoţii până la pământ se-nchină .
Priviri în zări pierdute ,
Căutări în albastru regal .
Mâini unite în cerc de verde ,
Zbateri de aripi la capăt de lume .
Zvâcniri de culori ,
Inimi pătrunse de roşu curbat ,
Ţipăt de ochi în închideri de pleoape ,
Îngeri galbeni în zboruri nesfârşite .
Plutiri de puf în păpădii ,
Armonii ţesute în seri blânde .
Sferă de lumină în dar ,
Paşi înfloriţi pe ram de lemn dulce ,
Adâncuri rostogolite .
Clipe tremurânde ,
Secunde ale aşteptării
Şi multă , multă atingere
De gând alb plutind spre inimi a mirare .
Toamna ca o durere
Alunec pe frunze şi nu ştiu
De e toamna vinovată sau eu aiurită ,
Cu picuri de apă m-a prins ploaia auriu
Să nu cad pe ora desfrunzită .
În buzunare îmi afund mâinile nefiresc ,
Merg cu urechea uşor aplecată , chemată de un cânt ,
Prind din zbor cuvintele şi-ncerc să le unesc
Şi cu privirea pierdută mă împiedic de vânt .
Mă ademeneşte şoapta de castani ,
Îmi acopăr ochii şi ascult
Cum îmi umblă toamna prin ani
Aducându-mi poveşti de demult .
Pe umăr , ca o tăcere o frunză îmi cade ,
În jurul ei lumina devine mierie ,
Din mine timpul până la os roade ,
Oare , de ce mă doare toamna .... cine ştie ....?
Pe trepte de tăcere
Departe de oameni , trepte de tăcere urc ,
Mă atrage nerostitul în depărtarea neştiutului mâine .
Dansez cu patimă pe cadranul timpului ,
Tălpile mele îmbrăţişează ora ruptă pe jumătate .
Pe tâmple mi se prelinge o lacrimă de zeu ,
O iau în palme şi mi-o pun pandantiv
Legată cu o eşarfă verde la gâtul gândului .
Pe cel mai înalt vârf din mine mă opresc
Şi mănânc vată de zahăr roz pe un băţ invizibil
Şi mă fac vinovată de câte ori privesc curcubeul
Ce pe furiş l-am strecurat în sân .
Ce zi este astăzi ? Dar ce mai contează ....
În jocul visului frământ lutul vremii .
Duminica sufletele tac
Duminica intră în oameni scormonind întunericul de sub coaste ,
Deschide ferestre să intre bătăi de clopot violet .
Din icoane sfinţii surâd , ţipăt de ochi decolorat sfâşie tăcerea .
Respiraţiile tac , din palme se înalţă rugăciuni , aerul îngenunchează
Căci iată , trec îngeri cu aripi mari cât o duminică
Care şterg lacrimile din ferestre .
Duminica este o poveste cu ore rotunde
Cu mireasmă de mir şi tămâie , cu iubiri mari cât o liturghie .
Duminica este o cetate în care se aprind muguri de lumină
Unde sufletele aşteaptă să primească felii de început ,
În duminică capetele stau plecate pentru iertări ,
Pentru palma lui Dumnezeu aşezată pe ele şi pentru uitare .
Duminica e şoapta din calendar , cămaşă albă de crini înfloriţi ,
Pâine caldă aburindă , coaptă în cuptorul de lut .
Duminica e mare cât roata carului Sfântului Ilie ,
Cu un ochi ne face semn să o urmăm când coboară în spirală peste lume .
Duminica urcă pe fir de lună , la capăt o aşteaptă îngeri cu candela aprinsă .
Cu capul în nori
Alerg pe urmele dimineţii să prind albastrul.
Mă împedic în verde şi cad ,
Ochiul meu drept sare şi prinde la timp ochiul meu stâng .
Eu rămân cu genunchii înverziţi ,
De unde păsări ciugulesc iluzia de muguri roşii .
Sărutul tău
Mi-ai sărutat călcâiul când piciorul meu a plâns .
Pasul meu a îmbrăţişat pasul tău , mergem pe acelaşi drum .
Mi-ai sărutat pleoapa când ochiul meu a ţipat de dor ,
Genele mele îţi mângâie obrazul .
Mi-ai sărutat buzele reci când gura mea a ales să tacă ,
Acum ea îţi şopteşte .
Mi-ai sărutat degetele subţiri când ele căutau atingeri de tine ,
Braţele mele liane strâng trupul tău .
M-ai sărutat pe frunte când gânduri haotice prindeau rădăcini ,
În mintea mea au încolţit gânduri curate de iubire .
Ai deschis uşa inimii tale şi m-ai chemat să locuiesc în ea ,
Acum eu locuiesc în tine , te traversez din creştet până-n tălpi .
M-ai ales pe mine , o mie de bucăţi ,
Acum sunt întreagă .
În palmele tale cu miros de tei îmi odihnesc obrazul .
Nu mai eşti tu , nu mai sunt eu , suntem noi .
Cântec peste timp , culoare în zi , lumină în întuneric ,
Răsărit de simţuri în amurg de gând .
Suntem zâmbete în trăiri , suntem verdele crud al primăverii ,
Căldură în suflete , suntem iubire ,
Suntem tot ce vrem să fim . Suntem noi .
Gând alb
Din gând alb petale de crin se desprind
Plutind spre inimi a mirare .
Raze de lumină în cerc de drag ,
Emoţii până la pământ se-nchină .
Priviri în zări pierdute ,
Căutări în albastru regal .
Mâini unite în cerc de verde ,
Zbateri de aripi la capăt de lume .
Zvâcniri de culori ,
Inimi pătrunse de roşu curbat ,
Ţipăt de ochi în închideri de pleoape ,
Îngeri galbeni în zboruri nesfârşite .
Plutiri de puf în păpădii ,
Armonii ţesute în seri blânde .
Sferă de lumină în dar ,
Paşi înfloriţi pe ram de lemn dulce ,
Adâncuri rostogolite .
Clipe tremurânde ,
Secunde ale aşteptării
Şi multă , multă atingere
De gând alb plutind spre inimi a mirare .
Toamna ca o durere
Alunec pe frunze şi nu ştiu
De e toamna vinovată sau eu aiurită ,
Cu picuri de apă m-a prins ploaia auriu
Să nu cad pe ora desfrunzită .
În buzunare îmi afund mâinile nefiresc ,
Merg cu urechea uşor aplecată , chemată de un cânt ,
Prind din zbor cuvintele şi-ncerc să le unesc
Şi cu privirea pierdută mă împiedic de vânt .
Mă ademeneşte şoapta de castani ,
Îmi acopăr ochii şi ascult
Cum îmi umblă toamna prin ani
Aducându-mi poveşti de demult .
Pe umăr , ca o tăcere o frunză îmi cade ,
În jurul ei lumina devine mierie ,
Din mine timpul până la os roade ,
Oare , de ce mă doare toamna .... cine ştie ....?
Pe trepte de tăcere
Departe de oameni , trepte de tăcere urc ,
Mă atrage nerostitul în depărtarea neştiutului mâine .
Dansez cu patimă pe cadranul timpului ,
Tălpile mele îmbrăţişează ora ruptă pe jumătate .
Pe tâmple mi se prelinge o lacrimă de zeu ,
O iau în palme şi mi-o pun pandantiv
Legată cu o eşarfă verde la gâtul gândului .
Pe cel mai înalt vârf din mine mă opresc
Şi mănânc vată de zahăr roz pe un băţ invizibil
Şi mă fac vinovată de câte ori privesc curcubeul
Ce pe furiş l-am strecurat în sân .
Ce zi este astăzi ? Dar ce mai contează ....
În jocul visului frământ lutul vremii .
Duminica sufletele tac
Duminica intră în oameni scormonind întunericul de sub coaste ,
Deschide ferestre să intre bătăi de clopot violet .
Din icoane sfinţii surâd , ţipăt de ochi decolorat sfâşie tăcerea .
Respiraţiile tac , din palme se înalţă rugăciuni , aerul îngenunchează
Căci iată , trec îngeri cu aripi mari cât o duminică
Care şterg lacrimile din ferestre .
Duminica este o poveste cu ore rotunde
Cu mireasmă de mir şi tămâie , cu iubiri mari cât o liturghie .
Duminica este o cetate în care se aprind muguri de lumină
Unde sufletele aşteaptă să primească felii de început ,
În duminică capetele stau plecate pentru iertări ,
Pentru palma lui Dumnezeu aşezată pe ele şi pentru uitare .
Duminica e şoapta din calendar , cămaşă albă de crini înfloriţi ,
Pâine caldă aburindă , coaptă în cuptorul de lut .
Duminica e mare cât roata carului Sfântului Ilie ,
Cu un ochi ne face semn să o urmăm când coboară în spirală peste lume .
Duminica urcă pe fir de lună , la capăt o aşteaptă îngeri cu candela aprinsă .
Cu capul în nori
Alerg pe urmele dimineţii să prind albastrul.
Mă împedic în verde şi cad ,
Ochiul meu drept sare şi prinde la timp ochiul meu stâng .
Eu rămân cu genunchii înverziţi ,
De unde păsări ciugulesc iluzia de muguri roşii .
Sărutul tău
Mi-ai sărutat călcâiul când piciorul meu a plâns .
Pasul meu a îmbrăţişat pasul tău , mergem pe acelaşi drum .
Mi-ai sărutat pleoapa când ochiul meu a ţipat de dor ,
Genele mele îţi mângâie obrazul .
Mi-ai sărutat buzele reci când gura mea a ales să tacă ,
Acum ea îţi şopteşte .
Mi-ai sărutat degetele subţiri când ele căutau atingeri de tine ,
Braţele mele liane strâng trupul tău .
M-ai sărutat pe frunte când gânduri haotice prindeau rădăcini ,
În mintea mea au încolţit gânduri curate de iubire .
Ai deschis uşa inimii tale şi m-ai chemat să locuiesc în ea ,
Acum eu locuiesc în tine , te traversez din creştet până-n tălpi .
M-ai ales pe mine , o mie de bucăţi ,
Acum sunt întreagă .
În palmele tale cu miros de tei îmi odihnesc obrazul .
Nu mai eşti tu , nu mai sunt eu , suntem noi .
Cântec peste timp , culoare în zi , lumină în întuneric ,
Răsărit de simţuri în amurg de gând .
Suntem zâmbete în trăiri , suntem verdele crud al primăverii ,
Căldură în suflete , suntem iubire ,
Suntem tot ce vrem să fim . Suntem noi .