Din ce în ce mai des
Aplec copacul şi-i sărut ramul
Muguri în pântec să-i răsară ,
Îi las un zâmbet pe frunza galbenă
Şi pe celelalte ce plecară
Încăpăţânate de zbor ,
De îmbrăţişarea cu pământul
Pe la amiază , când ora devine rumenă
Şi celor rătăciţi îşi împarte gustul .
Las ploaia să-mi spele ochii
Să pot privi în seară
Porţi larg deschise prin care
Să intre nealterate iubiri
Şi umblet nepământean
Cu luna la subţioară
Când oamenii îi cei lui Dumnezeu izbăviri .
Poems in the same category
Tablou
Mă privești ca pe-un tablou și-ți spui în gând
Că nici un alt tablou nu are tei
Sau cerul însorit și-o floare-n câmp
Însă nu pe mine, tu, ma vrei!
Îmi privești soarele ce-mi strălucește
Si cum străbate vântul prin păduri,
Și te gândești ca nimeni nu-mi iubește
Viața ce-mi descrisă prin picturi.
Mă privești ca pe-un tablou de toamnă,
Cu frunzele-mi pictate pe pământ
Și cu crengile-mi bătute-n zori de vânt,
Mă privești ca pe-un tablou de toamnă.
Te uiți la mine și vezi îndrăgostiți,
Dar în sufletu-ți e doar amăgire
Și-ți pare rău că nu am fost iubiți,
Dar acum sunt un tablou, si tu..
o amintire
Am rămas o arta neînțeleasă-n ochii tăi
Și altfel nu mă vei putea privi,
Dar vei rămâne în ale-mi inimii văpăi
Și n-am să încetez a te iubii!
De Adam Ioana Andreea Lenuța
Zile
Sunt zile când înlocuiesc paharul de vin cu sticla
și zile când nu rămân urme de ruj pe ea;
când adaug și ultima țigară din pachet
sau când mă amețește doar fantoma parfumului tău.
Sunt zile când las lumina aprinsă
și când apare o a doua pernă lângă a mea;
când aștept să te văd pe unde n-ai mai pășit de mult
sau să ne întâlnim după ce adorm.
Sunt zile când îți spun lucruri pe care nu le auzi
și când te caut pe unde nu exiști;
când îți pictez zâmbetul în ceașca de ceai
și o uit lângă mine până se răcește;
când te strâng în brațe puțin prea tare
și apoi te las să dispari, pentru că nu ești aici;
când îți fac mai mult loc sub umbrelă
ca să realizez că nici măcar nu plouă.
Sunt zile când mi-e dor de tine
Zile și zile despre noi – eu și tu.
Nu mă vrei
Nu mă vrei, ziceai că sunt sărac,
Nu mă vrei, credeai că nu o să-ți plac,
Nu mă vrei, și m-ai abandonat,
Dar în interior îmi e sufletul bogat.
Și sufletul îmi e gol, de tine îmi este dor,
Și stelele plâng când mă văd suspinând,
Dar tu ești departe,departe de mine,
Nu-ți pasă ce simt,nu îți pasă de mine.
Aș vrea să mă săruți fără ne-încetare,
Aș vrea să îți simt a ta suflare,
Totul e gri și culoarea dispare,
Fară tine ,totul mă doare.
Sunt rămas în trecut, încă nu pot să te uit,
Acolo voi rămâne, fiindcă mă simt mai bine,
Fă-mă, doamne, înger păzitor,
Vreau să îi fiu alături, că îmi este dor.
Te Strig
Şi te strig întâia oară,
Eşti doar un ecou pe prispă
Precum surâsul ploii care
Curge din burlan pe-o cizmă.
Chiar sub gât, în partea stângă,
Am o raclă ritmică
Ce nu vrea să dea uitării
Un ecou fad de pe prispă.
Şi te strig a doua oară,
Trag speranța c-o s-aud
Glasul tău ca asta vara,
Când şedeam sub pomul surd.
Încă ii mai dau târcoale,
Pentru mine e loc sfânt
Şi vorbesc cu frunza care
Ți-a sărutat obrazul stâng.
Tot încerc de ceva vreme
Din zori şi până la amurg
Să sap pentru a mea raclă
O tombă sub pomul surd.
Şi te strig ultima oară
Tomba a dispărut de tot.
Prispa îmi răsună goală.
Pomul surd e doar un ciot
Vocea ţi-a amuțit banală
Timpul ne prinde pe toți.
Iubitei mele
Iubita mea fără egal,
Degeaba-ncerci să mă alungi,
Eu sunt ca frunza-n vânt ce tot revine
Ce se lipește infinit de tine...
Văzut-ai frunzele cum mor și intră în pământ,
Ca mai apoi să tot revină iarăși,
Aceleași frunze colorate dar și moi,
Așa e dragostea mea ce ne vrea pe-amândoi,
Iubita mea nu încerca să fugi de mine
Mă voi întoarce iar si iar la tine,
Ca nori sau ploaie sau mai degrabă vânt
Să te sărut fără să știi fără rostire de cuvânt!
(2 feb 2024 Vasilica dragostea mea)
Prizonier al perfecțiunii
Pe când el admira sufletul ei sui-generis
Îl transforma într-o artă de nedescris,
Cu-n fel de iubire greu de ucis,
Prea puțin ușor de descris
Ochii i-a pictat ca un paradis
Iar sufletul, poezie de neatins.
Iar zâmbetul ei rămâne de nedescris
Căci minunea nu poți să o explici, o crezi precis.
Trupul tău gol, o artă divină,
Privirea mea, pensula ce desenează lumină.
Permite-mi, iubire, în tăcere să creez,
Cu ochii mei, tabloul în care te visez.
Tablou
Mă privești ca pe-un tablou și-ți spui în gând
Că nici un alt tablou nu are tei
Sau cerul însorit și-o floare-n câmp
Însă nu pe mine, tu, ma vrei!
Îmi privești soarele ce-mi strălucește
Si cum străbate vântul prin păduri,
Și te gândești ca nimeni nu-mi iubește
Viața ce-mi descrisă prin picturi.
Mă privești ca pe-un tablou de toamnă,
Cu frunzele-mi pictate pe pământ
Și cu crengile-mi bătute-n zori de vânt,
Mă privești ca pe-un tablou de toamnă.
Te uiți la mine și vezi îndrăgostiți,
Dar în sufletu-ți e doar amăgire
Și-ți pare rău că nu am fost iubiți,
Dar acum sunt un tablou, si tu..
o amintire
Am rămas o arta neînțeleasă-n ochii tăi
Și altfel nu mă vei putea privi,
Dar vei rămâne în ale-mi inimii văpăi
Și n-am să încetez a te iubii!
De Adam Ioana Andreea Lenuța
Zile
Sunt zile când înlocuiesc paharul de vin cu sticla
și zile când nu rămân urme de ruj pe ea;
când adaug și ultima țigară din pachet
sau când mă amețește doar fantoma parfumului tău.
Sunt zile când las lumina aprinsă
și când apare o a doua pernă lângă a mea;
când aștept să te văd pe unde n-ai mai pășit de mult
sau să ne întâlnim după ce adorm.
Sunt zile când îți spun lucruri pe care nu le auzi
și când te caut pe unde nu exiști;
când îți pictez zâmbetul în ceașca de ceai
și o uit lângă mine până se răcește;
când te strâng în brațe puțin prea tare
și apoi te las să dispari, pentru că nu ești aici;
când îți fac mai mult loc sub umbrelă
ca să realizez că nici măcar nu plouă.
Sunt zile când mi-e dor de tine
Zile și zile despre noi – eu și tu.
Nu mă vrei
Nu mă vrei, ziceai că sunt sărac,
Nu mă vrei, credeai că nu o să-ți plac,
Nu mă vrei, și m-ai abandonat,
Dar în interior îmi e sufletul bogat.
Și sufletul îmi e gol, de tine îmi este dor,
Și stelele plâng când mă văd suspinând,
Dar tu ești departe,departe de mine,
Nu-ți pasă ce simt,nu îți pasă de mine.
Aș vrea să mă săruți fără ne-încetare,
Aș vrea să îți simt a ta suflare,
Totul e gri și culoarea dispare,
Fară tine ,totul mă doare.
Sunt rămas în trecut, încă nu pot să te uit,
Acolo voi rămâne, fiindcă mă simt mai bine,
Fă-mă, doamne, înger păzitor,
Vreau să îi fiu alături, că îmi este dor.
Te Strig
Şi te strig întâia oară,
Eşti doar un ecou pe prispă
Precum surâsul ploii care
Curge din burlan pe-o cizmă.
Chiar sub gât, în partea stângă,
Am o raclă ritmică
Ce nu vrea să dea uitării
Un ecou fad de pe prispă.
Şi te strig a doua oară,
Trag speranța c-o s-aud
Glasul tău ca asta vara,
Când şedeam sub pomul surd.
Încă ii mai dau târcoale,
Pentru mine e loc sfânt
Şi vorbesc cu frunza care
Ți-a sărutat obrazul stâng.
Tot încerc de ceva vreme
Din zori şi până la amurg
Să sap pentru a mea raclă
O tombă sub pomul surd.
Şi te strig ultima oară
Tomba a dispărut de tot.
Prispa îmi răsună goală.
Pomul surd e doar un ciot
Vocea ţi-a amuțit banală
Timpul ne prinde pe toți.
Iubitei mele
Iubita mea fără egal,
Degeaba-ncerci să mă alungi,
Eu sunt ca frunza-n vânt ce tot revine
Ce se lipește infinit de tine...
Văzut-ai frunzele cum mor și intră în pământ,
Ca mai apoi să tot revină iarăși,
Aceleași frunze colorate dar și moi,
Așa e dragostea mea ce ne vrea pe-amândoi,
Iubita mea nu încerca să fugi de mine
Mă voi întoarce iar si iar la tine,
Ca nori sau ploaie sau mai degrabă vânt
Să te sărut fără să știi fără rostire de cuvânt!
(2 feb 2024 Vasilica dragostea mea)
Prizonier al perfecțiunii
Pe când el admira sufletul ei sui-generis
Îl transforma într-o artă de nedescris,
Cu-n fel de iubire greu de ucis,
Prea puțin ușor de descris
Ochii i-a pictat ca un paradis
Iar sufletul, poezie de neatins.
Iar zâmbetul ei rămâne de nedescris
Căci minunea nu poți să o explici, o crezi precis.
Trupul tău gol, o artă divină,
Privirea mea, pensula ce desenează lumină.
Permite-mi, iubire, în tăcere să creez,
Cu ochii mei, tabloul în care te visez.
Other poems by the author
Pe trepte de tăcere
Departe de oameni , trepte de tăcere urc ,
Mă atrage nerostitul în depărtarea neştiutului mâine .
Dansez cu patimă pe cadranul timpului ,
Tălpile mele îmbrăţişează ora ruptă pe jumătate .
Pe tâmple mi se prelinge o lacrimă de zeu ,
O iau în palme şi mi-o pun pandantiv
Legată cu o eşarfă verde la gâtul gândului .
Pe cel mai înalt vârf din mine mă opresc
Şi mănânc vată de zahăr roz pe un băţ invizibil
Şi mă fac vinovată de câte ori privesc curcubeul
Ce pe furiş l-am strecurat în sân .
Ce zi este astăzi ? Dar ce mai contează ....
În jocul visului frământ lutul vremii .
Dragoste de munte
Iubite , nu ştiu ce mi se-ntâmplă ....
Ceva nedesluşit îmi bate-n tâmplă ,
Uneori se aşterne o linişte deplină ,
Să fie muntele de vină ?
Dinspre el o voce caldă şi duioasă
Îmi spune că sunt frumoasă
Şi cumva o mână simt pe frunte
Ce îmi alungă grijile mărunte .
Eu îl privesc cu dragoste-n tăcere ,
El mă îndeamnă să las a lumii plăcere
Să-i urc vârful înalt fără frică
Şi-mi va oferi căzduire în stâncă .
,,Hai vino la mine , departe de lume ,
Departe de tot , eu îţi voi purta noroc ,
Lasă totul în urmă , rău să nu-ţi pară ,
Îţi voi dărui izvoare , râuri , păduri
Şi te voi iubi în anotimpuri
Şi-n plus încă o vară'' .
Te caut pe tine ....
Cu tălpile goale pe pământul rece alerg şi te caut pe tine , iubire .
Te caut pe străzi , te caut în parcuri , te caut în copaci , în iarbă ,
în gingaşele flori , te caut în aerul pe care îl respir , în stropii de
ploaie , te caut scurtând cerul cu privirea , în mulţimea de oameni
te caut . Bat la poarta sufletului meu şi cu emoţie aştept să-mi
răspunzi . Mă strigi de undeva şi mă chemi , mă strigi de peste
tot şi de nicăieri . Unde eşti ? Unde eşti ? Nu te văd , nu te aud ,
nu ştiu cum să ajung la tine . Am obosit căutându-te .
Mă aşez în câmpul cu flori , în iarba moale şi simt cum adierea
vântului îmi mângâie faţa tristă , ochii din care curg lacrimi
formând un şirag de mărgăritare . Vântul îmi trece prin părul
lung asemeni unei mâini ce parcă ar vrea să îl mângâie .
Te aştept .... aştept să mă găseşti , sunt aici .... sunt aici !
Într-un labirint în care singură şi de bună voie am intrat fără
să mă gândesc vreodată dacă mai pot să ies . Îmi şoptesc că da ,
dar nu strig în gura mare . Aş vrea să am aripi să pot zbura .
Să mă înalţ sus , cât mai sus , să pot atinge cerul cu mâna .
Să pot atinge soarele , luna , stelele în cerul senin de vară ,
să pot ţine în palmă steaua care îmi zâmbeşte de câte ori
ne privim şi care mă însoţeşte în nopţile singurătăţii mele
şi mai apoi în dimineţile unui timp numit Azi .
Un Azi când eu ar trebui să mulţumesc , un Azi când eu
ar trebui să primesc bucuria acestui Azi . Un Azi când trebuie
să-mi spun rugăciunea , când trebuie să eliberez frumosul
din mine , bunătatea , blândeţea , răbdarea , toate adunate
într-un buchet numit iubire . Azi când Dumnezeu îmi zâmbeşte ,
mă ia de mână şi mă plimbă prin frumuseţile acestui Azi , ca apoi
copleşită să îmi aşez capul în palmele lui şi îl rog să-mi ierte tot
ce i-am greşit acestui Azi .
Mă întorc înlăuntrul meu şi intru în fiecare cămăruţă a sufletului .
În cămăruţa tristeţii unde depun lacrimile mele în cupa deja plină ,
în cămăruţa dorinţelor unde las o nouă şi în acelaşi timp o veche
dorinţă . Apoi , cu paşi timizi , intru uşor de parcă n-aş vrea să
deranjez , în cămăruţa iubirii de unde cu sfială mă priveşte o gingaşă
copilă . O strâng cu drag în braţe îndemnată de ceva ce doar eu simt
să-i cer mereu iertare . Ies din lăuntrul meu şi mă izbesc de realitate .
O realitate dură , o realitate unde mă simt singură , unde sunt singură ,
unde nu am protecţie , unde nu ştiu încotro s-o apuc , unde nu am direcţie .
Aştept ca din cerul albastru ceva magic să vină spre mine .
Nu ştiu cum , nu ştiu de ce , dar într-o zi ştiu că voi zbura . Nu-mi este frică ,
nu ştiu cum .... nu ştiu de ce .... Mă simt împovărată , dar încă mai aştept
ca ceva magic din cerul albastru să vină spre mine şi când va veni , voi fi
eliberată din temniţa gândurilor , a aşteptărilor , a speranţelor deşarte ,
a dorinţelor neîmplinite , a singurătăţii şi a luptei cu mine , a temerilor
şi a răului . Atunci voi fi doar eu , voi fi uşoară şi voi putea să zbor .
Voi zbura .... Iubire , viaţa mea va fi o mare aşteptare de tine .
Uliţa copilăriei mele
Pe uliţa aceasta nu mai răsună
Până târziu în noapte glasuri de copii .
Pe uliţa aceasta tăcerea se sufocă
La ora când umbrele dorm .
Uliţa aceasta este tristă ,
E ca o clepsidră cu vieţi ,
Timpul exersează picurând ultimul fir .
Pe aici se plimbă tăcut Dumnezeu ....
Printre coastele strivite de singurătate
Picură liniştea . Nu mai e nimeni ....
Niciun glas de copil nu mai răsună
Până târziu în noapte .
Uliţa este pustie , doar marginile ei
Vorbesc despre o trecere .
Pe aici miroase a iarbă ....
Între cele două respiraţii ale ei
Nu se mai joacă niciun copil .
Şi tălpile au urechi
Prin crăpătura îngemânării am privit cu dor de început.
Respiraţia dimineţii am simţit-o pe obraz
Ca pe ceva ce îmi amintea de prezenţă , de fiinţare .
Din lumea rămânerii în repaus în lumea începutului
Trecerea era lină , era un tumultum de dorinţe ,
De pleoape deschise , de priviri împopoţonate
Cu semne de întrebare .
Am cerut braţelor întânderi peste trupurile goale ,
Uscăţive coloane resemnate .
Paşii s-au format în voia lor lăsând urme involuntare
Atunci când tălpile au auzit drumul .
Buza genunchiului împărţea săruturi tângâietoarelor chemări .
Câte rămâneri în urmă vor fi ?
Toamna ca o durere
Alunec pe frunze şi nu ştiu
De e toamna vinovată sau eu aiurită ,
Cu picuri de apă m-a prins ploaia auriu
Să nu cad pe ora desfrunzită .
În buzunare îmi afund mâinile nefiresc ,
Merg cu urechea uşor aplecată , chemată de un cânt ,
Prind din zbor cuvintele şi-ncerc să le unesc
Şi cu privirea pierdută mă împiedic de vânt .
Mă ademeneşte şoapta de castani ,
Îmi acopăr ochii şi ascult
Cum îmi umblă toamna prin ani
Aducându-mi poveşti de demult .
Pe umăr , ca o tăcere o frunză îmi cade ,
În jurul ei lumina devine mierie ,
Din mine timpul până la os roade ,
Oare , de ce mă doare toamna .... cine ştie ....?
Pe trepte de tăcere
Departe de oameni , trepte de tăcere urc ,
Mă atrage nerostitul în depărtarea neştiutului mâine .
Dansez cu patimă pe cadranul timpului ,
Tălpile mele îmbrăţişează ora ruptă pe jumătate .
Pe tâmple mi se prelinge o lacrimă de zeu ,
O iau în palme şi mi-o pun pandantiv
Legată cu o eşarfă verde la gâtul gândului .
Pe cel mai înalt vârf din mine mă opresc
Şi mănânc vată de zahăr roz pe un băţ invizibil
Şi mă fac vinovată de câte ori privesc curcubeul
Ce pe furiş l-am strecurat în sân .
Ce zi este astăzi ? Dar ce mai contează ....
În jocul visului frământ lutul vremii .
Dragoste de munte
Iubite , nu ştiu ce mi se-ntâmplă ....
Ceva nedesluşit îmi bate-n tâmplă ,
Uneori se aşterne o linişte deplină ,
Să fie muntele de vină ?
Dinspre el o voce caldă şi duioasă
Îmi spune că sunt frumoasă
Şi cumva o mână simt pe frunte
Ce îmi alungă grijile mărunte .
Eu îl privesc cu dragoste-n tăcere ,
El mă îndeamnă să las a lumii plăcere
Să-i urc vârful înalt fără frică
Şi-mi va oferi căzduire în stâncă .
,,Hai vino la mine , departe de lume ,
Departe de tot , eu îţi voi purta noroc ,
Lasă totul în urmă , rău să nu-ţi pară ,
Îţi voi dărui izvoare , râuri , păduri
Şi te voi iubi în anotimpuri
Şi-n plus încă o vară'' .
Te caut pe tine ....
Cu tălpile goale pe pământul rece alerg şi te caut pe tine , iubire .
Te caut pe străzi , te caut în parcuri , te caut în copaci , în iarbă ,
în gingaşele flori , te caut în aerul pe care îl respir , în stropii de
ploaie , te caut scurtând cerul cu privirea , în mulţimea de oameni
te caut . Bat la poarta sufletului meu şi cu emoţie aştept să-mi
răspunzi . Mă strigi de undeva şi mă chemi , mă strigi de peste
tot şi de nicăieri . Unde eşti ? Unde eşti ? Nu te văd , nu te aud ,
nu ştiu cum să ajung la tine . Am obosit căutându-te .
Mă aşez în câmpul cu flori , în iarba moale şi simt cum adierea
vântului îmi mângâie faţa tristă , ochii din care curg lacrimi
formând un şirag de mărgăritare . Vântul îmi trece prin părul
lung asemeni unei mâini ce parcă ar vrea să îl mângâie .
Te aştept .... aştept să mă găseşti , sunt aici .... sunt aici !
Într-un labirint în care singură şi de bună voie am intrat fără
să mă gândesc vreodată dacă mai pot să ies . Îmi şoptesc că da ,
dar nu strig în gura mare . Aş vrea să am aripi să pot zbura .
Să mă înalţ sus , cât mai sus , să pot atinge cerul cu mâna .
Să pot atinge soarele , luna , stelele în cerul senin de vară ,
să pot ţine în palmă steaua care îmi zâmbeşte de câte ori
ne privim şi care mă însoţeşte în nopţile singurătăţii mele
şi mai apoi în dimineţile unui timp numit Azi .
Un Azi când eu ar trebui să mulţumesc , un Azi când eu
ar trebui să primesc bucuria acestui Azi . Un Azi când trebuie
să-mi spun rugăciunea , când trebuie să eliberez frumosul
din mine , bunătatea , blândeţea , răbdarea , toate adunate
într-un buchet numit iubire . Azi când Dumnezeu îmi zâmbeşte ,
mă ia de mână şi mă plimbă prin frumuseţile acestui Azi , ca apoi
copleşită să îmi aşez capul în palmele lui şi îl rog să-mi ierte tot
ce i-am greşit acestui Azi .
Mă întorc înlăuntrul meu şi intru în fiecare cămăruţă a sufletului .
În cămăruţa tristeţii unde depun lacrimile mele în cupa deja plină ,
în cămăruţa dorinţelor unde las o nouă şi în acelaşi timp o veche
dorinţă . Apoi , cu paşi timizi , intru uşor de parcă n-aş vrea să
deranjez , în cămăruţa iubirii de unde cu sfială mă priveşte o gingaşă
copilă . O strâng cu drag în braţe îndemnată de ceva ce doar eu simt
să-i cer mereu iertare . Ies din lăuntrul meu şi mă izbesc de realitate .
O realitate dură , o realitate unde mă simt singură , unde sunt singură ,
unde nu am protecţie , unde nu ştiu încotro s-o apuc , unde nu am direcţie .
Aştept ca din cerul albastru ceva magic să vină spre mine .
Nu ştiu cum , nu ştiu de ce , dar într-o zi ştiu că voi zbura . Nu-mi este frică ,
nu ştiu cum .... nu ştiu de ce .... Mă simt împovărată , dar încă mai aştept
ca ceva magic din cerul albastru să vină spre mine şi când va veni , voi fi
eliberată din temniţa gândurilor , a aşteptărilor , a speranţelor deşarte ,
a dorinţelor neîmplinite , a singurătăţii şi a luptei cu mine , a temerilor
şi a răului . Atunci voi fi doar eu , voi fi uşoară şi voi putea să zbor .
Voi zbura .... Iubire , viaţa mea va fi o mare aşteptare de tine .
Uliţa copilăriei mele
Pe uliţa aceasta nu mai răsună
Până târziu în noapte glasuri de copii .
Pe uliţa aceasta tăcerea se sufocă
La ora când umbrele dorm .
Uliţa aceasta este tristă ,
E ca o clepsidră cu vieţi ,
Timpul exersează picurând ultimul fir .
Pe aici se plimbă tăcut Dumnezeu ....
Printre coastele strivite de singurătate
Picură liniştea . Nu mai e nimeni ....
Niciun glas de copil nu mai răsună
Până târziu în noapte .
Uliţa este pustie , doar marginile ei
Vorbesc despre o trecere .
Pe aici miroase a iarbă ....
Între cele două respiraţii ale ei
Nu se mai joacă niciun copil .
Şi tălpile au urechi
Prin crăpătura îngemânării am privit cu dor de început.
Respiraţia dimineţii am simţit-o pe obraz
Ca pe ceva ce îmi amintea de prezenţă , de fiinţare .
Din lumea rămânerii în repaus în lumea începutului
Trecerea era lină , era un tumultum de dorinţe ,
De pleoape deschise , de priviri împopoţonate
Cu semne de întrebare .
Am cerut braţelor întânderi peste trupurile goale ,
Uscăţive coloane resemnate .
Paşii s-au format în voia lor lăsând urme involuntare
Atunci când tălpile au auzit drumul .
Buza genunchiului împărţea săruturi tângâietoarelor chemări .
Câte rămâneri în urmă vor fi ?
Toamna ca o durere
Alunec pe frunze şi nu ştiu
De e toamna vinovată sau eu aiurită ,
Cu picuri de apă m-a prins ploaia auriu
Să nu cad pe ora desfrunzită .
În buzunare îmi afund mâinile nefiresc ,
Merg cu urechea uşor aplecată , chemată de un cânt ,
Prind din zbor cuvintele şi-ncerc să le unesc
Şi cu privirea pierdută mă împiedic de vânt .
Mă ademeneşte şoapta de castani ,
Îmi acopăr ochii şi ascult
Cum îmi umblă toamna prin ani
Aducându-mi poveşti de demult .
Pe umăr , ca o tăcere o frunză îmi cade ,
În jurul ei lumina devine mierie ,
Din mine timpul până la os roade ,
Oare , de ce mă doare toamna .... cine ştie ....?