despre el...

Ce simplu curge viața

Când nu apasă dor

Poți lesne să dai lecții

Cum se alungă nor

Traești în echilibru

Nu-ți strigă-n gând trecutul

E simplu a fugi

Nu-ți arde-n tălpi pămîntul

Nu cauți o speranță

Nici visele nu dor

De inimă nu-ți pasă,

Ce simplu, ce ușor

În suflet nu te arde

În ochi străluce soare

Nu plănge amintirea

E totul o culoare

Ce simplu, ce ciudat

Iubirea cea albastră

E doar un gând speriat

Pe suflete apasă

Un vânt neașteptat

Ți-aduce amăgire

Te-aruncă exilat

Pe-o simplă amintire

nu stiu de ce
vreau sa te cunosc
vreau sa te simt
vreau sa te împing
și usor sa te ating

nu stiu de ce
m-as uita in ochii tai la nesfârșit
și as vrea sa n-apuci sa clipești a doua oară
și eu sa ți spun ca..
m-am îndrăgostit

nu stiu de ce
vreau sa te apuc de talie,
sa te sărut usor
și sa-ti savurez trupul tau
căzut de pe un norișor

nu stiu de ce
vreau sa te leg
vreau sa fiu deasupra ta
și sa-ți pun mâna pe sâni
dar mi—e teama ca după vrei sa te răzbuni..

nu stiu de ce
îți dedic aceasta poezie
cu mult adevăr și multă iubire
oare e posibil sa ma fii îndrăgostit de tine ?!

tot spun c-am crescut, că m-am maturizat,

dar de ce atunci când îmi treci prin minte, totul a rămas constant?

nu tu în sine,

căci ai crescut și tu, te-ai schimbat acum,

dar...

ale mele sentimente au rămas pe loc, ele nu

s-au extins în altă parte,

nu vor pe altcineva în afara ta.

și mă întreb: de ce?

de ce nu mă vezi la fel și tu?

de ce-mi rămâi în loc

ca o așteptare?

te-am rănit intenționat

și-mi implor iertarea,

iar tu mă pedepsești neîncetat,

însă, sunt om,

mai rănesc intenționat,

iartă-mă.

             glosă

Nu pot iubi decât distrugându-mă,

Ca un suprem pătimaş în iubire,

Nu pot fi iubit decât prăbuşindu-mă,

Într-o melancolică trăire.

Încerc de mine să fiu mai aproape,

Cu fiece pas, triumf ori prăbuşire,

Ca un suprem indiscret o caut prin şoapte,

Poarta închisă de propria-mi iubire.

Arunc lumini şi accept umbre,

Râd din priviri de chipuri groteşti,

De suflete maladive şi sumbre,

Ce-n spiritu-mi şubred le întâlneşti.

Caduc, în trup, vremelnic hoinăresc,

Prin trucuri viclene demascându-mă,

Strigând la toţi ce-i întâlnesc,

Nu pot iubi decât distrugându-mă.

Tăcerea îmi pare un urlet atunci,

O bestie perversă cu care mă lupt,

Că-mi lasă în conştiinţă urme adânci,

Urme mârşave de care sunt supt.

De nebunia supremă un pas mă desparte,

Un simţ netrăit îmi erupe din fire,

Acopăr infinitul cu tot ce împarte,

Ca un suprem pătimaş în iubire.

Inundaţii de foc şi incendii de apă,

Ca pe o nălucă mă cuceresc,

Chiar moartea din mine se adapă,

Dându-mi rezerve să mai trăiesc.

Plăcerea mi-i suferinţă iar suferinţa plăcere,

Spre culmile voluptăţii o simt ducându-mă,

Fiind singurul nefericit făcut să spere,

Că nu pot fi iubit decât prăbuşindu-mă.

Cu lacrimi izvorâte din singurătate,

Îmi ard obrazul pur şi inocent,

Iar ochiul în orbită mi se zbate,

Simţindu-se stingher şi delincvent.

Cascade de tăcere îmi tună în chip,

Lovit de fulger cad în nesimţire,

Iar sufletul şi zâmbetul se înfirip,

Dintr-o melancolică trăire.

Sunt cunoscut drept violatorul de mistere,

Fiindcă toate le ştiu sau le pot afla,

Numai împotriva-mi nu am această putere,

Iar a mea taină nu o pot dezlega.

Cu strigăte îmi trăiesc viaţa ciudată,

Îndopând-o cu tot ce se mai poate,

Cu speranţa demult anulată,

Încerc de mine să fiu mai aproape.

Faptul că exist, râd sau plâng,

Îmi ascunde orice pudoare,

Doar în mine se risipă sau strâng,

Bucurii amare şi tristeţi zâmbitoare.

Eu sunt Dumnezeul meu; afirm cu eroism,

Căci în mine toate au intrare sau ieşire,

Din mine pornesc spre culmi de paroxism,

Cu fiece pas, triumf ori prăbuşire.

Izvorăşte în flux din apele vieţii,

Iubirea supremă dorită de toţi,

Se stinge-n reflux în agonia tinereţii,

Cărând cu ea a fericirii porţi;

Lacrimile-mi reflectă cer şi infern,

Apusuri de ziuă şi răsărituri de noapte,

Şi-n ochi eclipsaţi, ele discern…

Ca un suprem indiscret le caut prin şoapte.

Aici mi se pare fatalitatea o glumă,

Eternitatea o vorbă rostită, un joc.

Iluzia-împlinire şi dorinţă comună,

Adevărul minciună iar ghinionul noroc.

De-o inimă plăpândă, găsesc ferecată,

Cu lanţuri împletite din gânduri intime de mire,

Cu lacăte de nervi şi-o cheie sângerândă,

Poarta închisă de propria-mi iubire.

Poarta închisă de propria-mi iubire,

Ca un suprem indiscret o caut prin şoapte,

Cu fiece pas, triumf ori prăbuşire,

Încerc de mine să fiu mai aproape.

Într-o melancolică trăire,

Nu pot fi iubit decât prăbuşindu-mă,

Ca un suprem pătimaş în iubire,

Nu pot iubi, decât distrugându-mă.

Ionela își amintește tot parcă toate acestea s ar fi

întâmplat mai ieri. Timpul este însă neiertător nu-i

stă nimic în cale,trece peste noi fără milă lăsând  în

urmă imagini dragi de care sunrem legați,chiar dacă

ne despart mulți de acele vremuri.Ionela își amintește

cu nostalgie de copilăria ei fericită alături de bunici,în

anii de lumină,când nici o grijă nu-i umbrea fericirea.

    Undeva la poalele unei  seculare,unde bunucul își

avea gospodăria a deschis ochii spre lumia înconjură

toare.De aici  pleacă primele amintiri,presărate cu  au

rul și argintul poveștilor fermecate pe care le  ascultam-

de la duioasa mea bunică din partea mamei.Pe o colină

dulce ,învăluită în verdeață, se profilează  căsuța albă și

cochetă,ța marginea pădurii,iar de la șoseaua paralelă cu

apa molcomă a râului, se desprinde  o alee lungă și îngus-

tă, câ să încapă șareta trasă de cei  doi bidivii cu coama stu-

foasă , de care bunicul era tare mândru.

        Adesea ,din peregrinările bunicului, care era pădurar se

întorcea cu câte un pui de cuc căzut din cuib,un pui de iepure

orfan sau chiar un pui de căprioară rănit Puiul de căprioară a

fost cel mai bun prieten al meu de joacă până în primăvară,când

bunicul i-a dat drumul în pădure,că se făcuse mare și era sănătos.

           Am strigat după el ,parcă a înțeles chemarea mea ciuta s-a

întors s-a lăsat mânâiată  pe cornițele ce doar se ghiceau doar ,și

cu pași șovăitori,întorcând mereu capul , s-a pierdut în umbra pădurii

Îl rugam adesea pe bunicul ,să mă ia cu el când pleca în pădure  spe-

rând  să-mi întânlesc prietenul nu puteam crede că ne-am  despărțit-

pentru totdeauna.

            Nu pot uita nici  plecările  bunicului la pescuit,nu departe nu  de-

parte de căsuța lor ,unde râul parcă se odișnește după ce se rostogolise

din stâncă în stâncă.Apa se mișca încet parcă nehotărâtă să coboare spre

șirul de sălcii ce așteptau în vale.Acolo pe mal,cu picioarle goale în apă nu

mai  pridideam să sct peștii din undița bunicului.Eram de ajuror,adunând  păs-

trăvii care se zbăteau în mânile mele.În apă ,arsă de soare și îmbujorată ziua

părea scurtă iar bunicul își aduna sculele ,înhăma caii la căruță și ne întorceam

acasă.Drumul avea un farmec aparte:bunicul  își dădea drumul la traista  cu po-

vești.Acasă bunica ne aștepta cu bunătăți ,cum numai ea știa să facă

Albișor , căluțul cel năzdrăvan știa drumul singur, bunicul s-a prefăcut că doarme ,

ca să-mi demonstreze cum  se descurcă

            De sărbători,de Crăcin și de Paște ,bucuria  mea era și mai mare.Veneau

părinții mei de la București, încărcați cu daruri: jucării ,hăinuțe frumoase ,dulciuri.

Casa era plină de muzică și voie bună.După masă ,mama se apropia de pianul vechi

la care nu umbla nimeni în lipsa ei ,doar bunica îl ștergea de praf.

Mama , cu mânile ei albe și subțiri ,alunecau pe clape cu o febrilitate emoționantă.

Cu ochii închiși ,trăia melodia care se ridică timidă și lină ,umplând  întreaga încăpere.

Toți o ascultau cu smerenie.Acordurile ,când liniștite ,când furioase,invocau drame și

dezastre,iar mama rămânea adesea adâncită în gânduri.Pentru mine a rămas o enigmă

cât a trăit ! eram prea mică să înțeleg și bunicii nu m-au spus nimic crezând că mai

este timp suficient.Așa se face că nu știu prea multe despre părinții mei. Totuși mama

părea ca o ființă care pierduse ceva ,așteptând ceva sau pe cineva. 

Hai să ne-mpăcăm chiar azi

Că mâine poate fi târziu,

Să credem iarăși în iubire

Iar eu prieten drag să-ți fiu.

Ne știm parcă de-o veșnicie

Și peste multe am trecut,

Doar împreună am luptat

Și rău la nimeni n-am făcut.

A fost și vânt, au fost și ploi

Ba chiar și câteva furtuni,

Dar am știut cum să trăim

În adevăr și nu-n minciuni.

Nu cred că poți uita vreodată

Trecutul când ne-am cunoscut,

Și viața noastră atât de fericită

Pentru că alții răul ni l-au vrut.

Știm amândoi destul de bine

Că-n jur avem destui dușmani,

Iar satisfacții să le dăm nu vreau

Când ne iubim de-atâția ani.

Așa că hai să lăsăm amândoi

Din tot ce e orgoliu păcătos,

Iar lumea să rămână cu ale ei

Și să uităm prostia...de-a fi gelos!

Cu fiecare fulg căzut, 

Eu te iubesc mai mult, mai mult, 

Și te ador și te visez, 

Și vreau doar să te-mbrățișez. 

Cu fiecare fulg de nea, 

Eu mă gândesc dacă mă vrea, 

Dar nu-i destul de clar oare, 

Că eu sunt doar o "oarecare"?

Cu fiecare fulg mărunt, 

Cu dorul tău eu mă înfrunt, 

Și-aștept clipa în care poate,

Mă vei iubii cu semnătate. 

"Domnule polițist, eu sunt nevinovată”
“În inima ta l-ai ținut încătușat,
Ai merita să nu ieși niciodată,
Din pușcărie, să ai și mandat.”

“Dragă instanță, dar cu ce-am greșit?
A fost o greșeală că l-am iubit?”
“Păi dragoste cu sila nu se poate,
Meriți o condamnare chiar la moarte!”

“Nu l-am silit, dar l-am iubit prea tare,
Credeți că pe mine nu mă doare?
Aș da orice să-l am măcar o zi,
Să îi citesc din ale mele poezii.”

Iar polițistul și instanța au tăcut,
Și dânsul din senin a apărut,
Cu o falcă în pământ și una-n cer,
“Îmi cer iertare, mă vei ierta, sper!”

În ochii mei se-aprinde o scânteie,
“Acum tu vei pleca de-aici, femeie!
Dar domnul se va duce la răcoare,
Să vadă și el cât de tare doare.”

Tristețea din a sa privire se vedea,
Lumina din ochii mei se pierdea,
Dar a primit ceea ce-a oferit,
Era mai simplu să mă fi iubit.