Testament pentru el

De pe-un pervaz mai prăfuit 

Înflorise arțarul argintit 

Uimit, deschid a mea fereastră 

Și văd o pasăre măiastră 

Sclipind de aur și de viață 

Îmi zice ea a ei povață:

''Tânăr bătrân uitat de lume 

Caută de vezi un nume 

Ce conține perechea opusă ție 

Căci vii scris să vă întâlniți 

Și poate, chiar să vă iubiți ''

Eu m-am râs zâmbind ironic 

Și am închis fereastra melancolic 

Pasărea s-a supărat 

Dar de-atunci n-a mai plecat

Plictisit de-a ei așteptare 

M-am dus tiptil la culcare 

Așezat pe un sarcofag 

Din plastic sau din lemn de fag 

Pornesc micul calculator 

Care, abil ca un orator 

Începe visul digital 

Sclipind ca un pixel ireal

Uite apare un videoclip 

Și dispare un microcip 

Iar din chat, toți strigă în cor 

''Ce-i iubirea?Nebunie 

Ce-o urmăresc numai o mie 

Noi ,ai somnului înțelepți 

Stăm lipiți ca doi bureți 

Veșnic enervați 

Dar foarte bine informați!''

''Ce gloată amară de ratați ''

Răspunde un gând în sinea mea 

Și mă afundă mai adânc în vis 

Fără să-mi ceară vreun permis!

Trece ziua, trece noaptea 

Apar programe, dispare-o lume 

Un nou serial capătă renume 

Dar eu , tot rămân legat 

De-al meu scaun uzat 

Pe cap încep să mi se țeasă

Mărăcinișuri de păianjen 

Ce se întind în ritmu de tren

Pielea mi se face scrum 

Iar inima nu face nici bum!

A încetat să bată sărăcuța...

A luat-o moartea cu căruța 

S-a dus și mintea mea departe 

În lumea-n care toți au parte 

De un cod și vieți banale 

Și-o varietate de canale

Brusc, mă trezește o lumină 

Ce pare a veni dintr-o mină 

Uimit, privesc încet în jur 

Și m-am crezut nebun,vă jur!

În fața mea comod ședea 

Un uriaș cu solzi de nea 

Ochii roșii precum focul 

Capul lung, cât mi-e norocul 

Clipesc uimit și încerc să uit 

Că seamănă cu-n șarpe 

Apoi,în oglindă când mă uit 

Urlu de în gât mă rupe 

Pielea în loc mi s-a lipit 

Iar mintea-mi a ciripit 

Veselă nevoie mare 

Îmi bate inima mai tare

Iarăși viu,întreb pe șarpe:

''Cine ești, de ce m-ai salvat?

Pe mine, un om dezaxat?''

''N-ai să crezi d-ați sunt aproape 

Rudă mai veche și mai mare

Cum îmi mai zice orișicare

Platon cu viclenie mă numea 

Demiurgul ,cel ce-o copiat pe Ea 

''Deci ești...''

''Zmeură de pești ''

Mă întrerupse Demiurgul 

''Da,eu sunt Arhitectul 

Ce a creat un vis din procesoare 

Unde eu țin sufletele prizoniere

Dar, știi, uneori mă plictisesc 

Să văd cum suflete amețesc 

În lene adâncă și falsitate 

Copleșite-n nedreptate 

Deci uneori mai scot pe cei ca tine 

Căci vouă Cel de Sus v-a scris 

Să porniți pe drum neîntins 

În căutare de iubire amară 

Ghidați de pasărea măiastră 

Acum, eu plec în mări și peste țări 

Iar tu, să nu uiți de-a inimii chemări!

Zicând aceste stranii vorbe

Se învârte de 3 ori în cerc 

Și dispare într-un semicerc

Confuz,mă întreb nedumerit 

''Și ce să fac în acest moment 

 Liber, la mijloc de apartament?''

Atunci speranța mi-a venit 

''Pasărea măiastră, știe ea 

 Unde să merg și cum să dreg 

 Deschid fereastra ,nu-nțeleg

 De ce-i ea neagră ca un neg?

''Ah,m-ai ignorat un an întreg!

Parazitule, crezi tu oare 

Că noi, păsări călătoare 

Nu avem altceva de făcut 

Decât la pervazu-ți de stătut?

''Îmi cer iertare de-asteptare

Dar chiar încep să caut iubire''

''Bine, fie voia ta,

Un pic te voi ajuta 

Du-te mergi în lumea largă 

Tot ce poți, vezi de-ncearcă

Iar ca sfat ți-l dau pe acesta 

Nu tot ce strălucește e aur ''

Zicând acestea,ea se ridică 

Și dispăru în a cerului azur

Oftând, pe-o ușă scundă ies 

Știind că nu prea am de-ales 

În jos mă uit și văd un labirint 

Din scări verzi și balustrade 

Iar mai jos întuneric de ciment 

Unde o lampă chioară arde 

Înfricoșat,pășesc țipând în gând 

Și aud tăcerea de mormânt 

Cobor încet cuprins de frică 

Să mă împiedic de-o pietricică

Ating peretele străvechi 

Și mă lipesc de ziare vechi

Trag un pic ,se dezlipește 

Mai fac un pas orbește 

Și simt cum picură pe păr 

Tencuiala luată în răspăr 

Îngrozit,mă pun pe fugă 

Întind mâinile a rugă 

Și cad,pierzându-mă-n abis

Neguri grele mă-nfășoară 

Izbindu-mă în treapta ușoară

Apoi cad lin parcă-s ucis

Ieșind ușor din lunga scară

Ajung în fața chiorului bec 

''Mda, sunt ca un berbec ''

Zisei ,după ce mă văd

Vânăt la ochi ,julit la nas 

''Nu trebuia să fi pornit hoinar 

 Umblând pe scări făr' felinar ''

Clipesc un pic și o minune!

Îmi strălucește din genune 

Ieșirea din bloc, vopsită baroc 

În trei culori de omenie 

Galben, albastru-rozalie

De-afară soarele pătrunde cu foc

Încurajat, urmez raza-i de toamnă 

Strada, legendar stradă !

Mă primește ca pe-o ladă

Colo sus în mult noroi 

Se ascunde aprig un moroi 

Drept în față un râu de oameni

Ocolește lungi băltoci 

Pitindu-se prin trotuare 

Sau într-o floare de cicoare

Cocoțați pe doi uluci 

Tot se ceartă 4 cuci

În mijloc, precum o regină 

Tronează o falnică uzină 

Ruginită,sânge-i curge 

Din perete și din sobe 

Iar de afară vântul muge

Muge turbat de boli amare 

Lovind eratic în pereți 

Rupând ramuri de puieți 

Jos,pierdut se uită 

Adolescenți turbați,uitați 

Ce strâng cu scrâșnet de oțel 

Țevi lungi, fragede din fier 

Toți se adună în angoasă 

Urlând cu glas acuzator 

Blestemând pe lume și pe viață

Închinând un templu fără față -

Damei cu coasa 

Iar din cer pe ei veghează 

Soarele palid, precum omul

Răpus de vălul neființei

Urmărind pe toți precaut 

În râul uman un loc îmi caut 

Și mă amestec la un loc 

Cu toți cei fără noroc 

Cu birjari și mici țărani 

Funcționari și năzdrăvani

Când fac stânga împrejur 

Văd că am numai în jur 

Un alt, lung labirint!

Oriunde mă întorc 

Apar rânduri de bloc 

Umbrind cu bolta lor uriașă 

Cerul acoperit de-o planșă 

După perdele încet se-ascund 

Figuri gălbui de grei scheleți

Lângă ele atârnă în gol 

Zeci de balcoane în vârfuri rupte

Încovoiate precum fețele triste 

Brăzdate în lemn de lacrimile ploii 

Urmăresc încet a străzii agonie 

De la parter la părăsita farmacie 

Toate își întind plăcuța de metal 

Asemeni unor mâini ridate 

Ce nu pot fi-n pământ redate

Drumul lung numai băltoci 

Se scurge în valuri sure

Ce-și cântă doine mute

În ritmul metalic al mașinii 

Pierdu-te în necuprinsul cărămizii 

Unui bloc mai post industrial 

Pășesc în apă, afundat ca în troiene 

Pierdut în mulțime grea de plumb 

Mă întreb, cum e cu putință 

Să nu pot urla a neputință?!

Într-un oraș din ținte și morminte 

Unde-i iubirea ce-o tot caut?

Un alt parter lipsit de fler …

Urmat de-o neagră farmacie

Și o albă bancă lucie…

Plictisit, mă opresc în loc 

Și încerc, mai mult în joc 

Doar în față să mă holbez

Iar în față se ridică 

O mare casă luminoasă 

În curcubeu vopsită 

Părea un rai ce viu străluce

Cu a sale becuri zece 

Unite într-un singur nume -

Clubul violetelor alune 

Curios ,mă-ndrept încet 

Spre Clubul celor fără regret 

Deschid o ușă, trec de hol 

Și nimeresc extazul gol 

Asurzit de boxele de plastic 

Orbit de un clarobscur fantastic 

Încerc să ies înapoi afară 

Dar zeci de mâini și corpuri amestecate 

Pe mine cu ele mă luară 

Ca înecat tot dau să ies la suprafață 

Însă vârtejul mă ia tot mai adânc 

Rupând cu muzica-i mai ascuțită 

Minți și timpane 

Nimeni nu-mi știe, nici de nume 

Nici de prenume 

Și totuși fiecare salută 

Lipindu-se precum o lipitoare 

Sau o altă târâtoare 

Băieți cu părul uns în lac

Și fețele zâmbind un posac 

Zboară rapid ca niște drone 

În același ritm de clone 

După fete mai cochete 

Toate-n blugi de marcă scumpă 

Ținând în mâini o mică cupă 

Toate cu părul negru strâns în coadă

Pomadă fadă în pudră groasă 

De păreau Fantome toate 

Din noianul de arlechini 

Prinși de fantome fără forme 

Se ridică Ea, nemaivăzuta!

Cu gene negre de cristal 

Ochii adânci din noaptea marelui abis

Obraji din flăcări otrăvitoare 

Și părul în șuvițe de cobră 

Ce conturează drăgălaș 

Un căpșor de îngeraș 

Trupul suplu de catifea 

Se îndură ca o lalea 

Țintintindu-mi pașii cu un sărut 

Îmi strigă ea triumfătoare 

Să știi că sunt o vrăjitoare !

Acum vei fi al meu pe veci 

Vei fi un sclav de-al meu nebun 

Căci numai eu știu să te îmbun

Moleșit ,schițez o fugă 

Dar ea Iarăși mă sărută 

Mă las topit de caldu-i senzual 

Și înghit cu nețărmuită plăcere 

Și muzică,și club, și slaba mea durere

Ah, tu demon-îngeraș

Crescut în centru de oraș 

Mai dă-mi să gust din vorba ta 

Și să-ți acopăr fața ta 

Într-o prelungă sărutare 

Sânii tăi mă prind într-o îmbrățișare 

Din care nici tu nu ai scăpare 

Nu pot gândi, nu pot simți 

Tot ce eu știu e numai tu

Și parfumul tău violaceu 

De liliacul și scorțișoare 

Dar tu, tu râzi a nepăsare!

Și înjuri cumplit a mea visare 

Uneori,mă lași să fiu lucid o clipă 

Și-atunci mă întreb, mă întreb, mă întreb 

Nu ești cumva o belladona

Ce omoară după ce înghit

Al tău divin, miros 

Nu știu de când eu stau pe-aicea 

Înlănțuit de pasiune

Dar neajuns nici prizonier

Acum ,eu înțeleg, dar prea târziu!

Tu ești vampir ce suge viața 

Lăsând în urmă un om păpușă 

Cu mintea ascunsă în mica-ți nișă 

Am devenit un căpcăun,

Un monstru ce-ascultă numai de tine 

Cu părul albit,și ochi tulburi 

Stau nemișcat ca o statuie 

Până îmi clipești, zâmbind a șotie

Într-o noapte, în Club apare

Un om bătrân, cu-o cruce mare 

Barba căruntă și ochi senini 

Ce nu mai au la ce râvni

Ascuns într-o lungă sutană

S-apropie de mine și de Ea 

''Frumos mai ești călugărașe

N-ai vrea să-ți dau și ție dragă

Un mic pupic, că nu-i nimic

Să guști din darurile cărnii 

Călugăr,drept se ridică 

Și lovi în chipul Ei odată 

Tunând ca un munte la cutremur:

Adevăr a zis cel ce a scris 

''Creșteți de vă înmulțiți

Și pe toate să le stăpâniți 

Ai crescut asemeni unui păianjen 

Dar vei cădea cu atât mai crâncen 

Strivită-n propria ta plasă ''

Atunci, pământul se cutremură 

Lumina întreagă se întunecă 

Și-o ceață de negreață 

O luă, fierbând într-o spirală 

Ce curse în a amurgului năvală 

Rămas în fața lui,el îmi zâmbește 

''Pe lume sunt un simplu pion 

Slab, ca o cetate făr ' bastion 

Tot ce am de la Dumnezeu primesc

De asta,pe El veșnic îl mulțumesc 

Văd că ți-am fost trimis în cale 

Să te îndrum spre vechea-ți căutare 

Neîncrezător privești

Deci uite a mea alinare 

Știu că vei găsi iubire 

Căci de ea nu ai scăpare ''

''Mulțumesc, dar nu cred c-am putere 

Să trec Iarăși prin durere 

Lasă-mă aici să mor

Sau du-mă în câmpul de mohor 

A trăi e a fugi

După dorințe tot mai mari 

Ce ne orbesc de-un vid lacustru

Ce noi îl numim sufletul nostru ''

''Călător rupt în zbor

 Ești bolnav ,dar boala-ți face bine

Căci te vei scula mai sus, mai tare 

Tot ce-ți cer e vii cu mine 

Și nu uita să crezi în tine 

Știu,e greu să începi a merge drept

După ce ai călcat o viață strâmb 

Dar, mai încearcă, crede Iarăși 

Căci de-acum, nimic nu ai 

De a pierde sau de a câștiga ''

Înviorat ,l-apuc de braț

Și îi zic,aproape sufocat :

''Într-adevăr, sunt liber să sufăr 

Ca să pot scăpa și eu trăind

De repetabila povară 

A golurilori ce mă cuprind ''

Astfel purcesem afară

Unde altădată arară 

Înalți plugari și frumoase domnițe 

Și acum în loc le cresc mici romanițe 

Mă duc unde au ieșit primele oase 

Și au cântat cele trei coase 

A morții, a sorții și a suferinței

Mă duc la falnicii brazi 

Ce-au ospătat nomazi 

Mă duc în adâncile izvoare

Ce n-au cunoscut hotare 

Să beau din nou din roua vieții 

Ce curge la apusul dimineții 

Ajutat de micul stareț

Ajung la mijloc de-un lac mai des 

Unde toate păsările ies 

Mă cufund în apa rece 

Și tristețea îndată-mi trece 

Bat de cinci ori pasul pe loc 

Și simt că am chef să mă joc 

Mă îngrop în iarbă verde

Unde nimeni nu mă vede 

Și privesc pe îndelete 

Cerul de un închis albastru 

Ce se tot întinde aspru 

Stele încinse câte o mie 

Rupte de pe o osie 

Iar în centru e regina 

Cu fața ovală ,e însuși luna 

Regina trimisă a sferelor cerești 

Să farmece pe toate cele pământești 

Treptat, se pierd în infinit 

Și lacul, și pădurea cea de negăsit 

Și luna cu a sale stele 

Și omul cu zece bretele 

Rămâne numai o tăcere 

Dincolo de orice durere 

Rămâne numai eternitatea

Ce ne-a adus libertatea 

Rămâne numai gândul nespus

Ce-n viață pe noi ne-a adus 

De-acolo mă-ntorc mai lin 

În lumea omului divin 

Și apare un Apostol călare 

Și-mi zice cu dragă nepăsare 

Sunt Petru om de drumul mare 

Să nu-ți fie cu supărare 

Dar te întorc în lumea mare 

Atunci, am înțeles

De ce eu totuși am purces

M-am întors în trup degrabă 

Și m-am întors în oraș cu grabă 

La o masă de cafenea 

O văd pe EA--Sofia

Îi zâmbesc cucernic, drăgăstos:

''Aici ai fost, iubirea mea…

Notă explicativă:În greacă Sofia înseamnă înțelepciune

Oare tricoul ce mereu l-am purtat sau l-am aruncat uneori pe pat,

Nu-ți povestește de mine și cum îi e dor de zilele senine ?

Oare pătura ce m-a învelit, în care eu fericită  am adormit,

Nu ți-a trezit niciodată fiori și nu te-a întrebat de-ai mei umeri goi ?

Poate aș fi rugat uneori perna sa îți trimită un coșmar

Și să-ți trezescă sufletul o secundă măcar

Aș fi rugat și cana sa își facă de cap și să răstoarne tot pe locul unde-am stat!

Dar e târziu acum și nici măcar ea nimic din tot ce e nu poate schimba

Căci niciun act nu mai are rost când tu atât de rece privirea ți-ai întors…

Tu ești soarele 

Eu sunt Luna 

Eu te încălzesc cu nima curată 

Și iubire reală

Tu privind asta ca pe o greșeală

În timp ce te încălzesc cu zâmbet

Îți scriu versuri pe caiet

Inima îmi bate tare

În timp ce iau o gustare

Ma gândesc numa la tine

Oare asa ca mine cine o sa te mai iubească, cine?

Nu știu ce sa întâmplă cu mine... a trecut atâta de mult timp și încă ma gândesc la tine.

A trecut atâta de mult timp și tot mai vreau sa te întâlnesc, sa te iau tare în brate și să încep să-ți povestesc. 

Nu pot sa te uit, oricât as încerca ești gravat pe o parte din inima mea. 

De asta mereu o parte din mine o sa ofteze greu când ma gândesc la tine.

As vrea să-ți spun tot ce gândesc, ce simt, cum sunt și cât de mult vreau să te privesc.

Dar nu am cum, acum cică sunt mare și trebuie să-mi controlez emoțiile cât pot eu de tare. 

Nu am voie sa te sun, sau sa ma plâng, sa aștept sa ma liniștești ca atunci nicicum. 

Of! Și cât mi-e dor de ieșirile de alta data când povesteam și ne plimbam, mai vreau încă o data! 

Acum totul e schimbat nu mai sunt acel copil descreierat, acum când am probleme și vreau să-ți povestesc, îmi sun psiholoaga și ma liniștesc.

Dar vreau sa știi ca tu mereu o sa fi mai bun decât orice psiholog al meu.

Dimineața ne sculam 

Și la școală noi plecăm 

triști și veseli intr-o zi

depinde de zi la zi

Când la școală am ajuns 

Profesoara ne-a răspuns

Că nu facem ora azi

Ca am ceva de lucrat

Am crezut, cu nevinovăție,

Că dacă îmi țin respirația îndeajuns

Aș evita

O nouă săritură în abis.

Dar odată ce ajung la margine,

Mi se taie mocnita poftă de viață

Și orice soi de zbor

Apare prea seducător.

Se-nchid în ochi spre încântare vise mute

Acoperind cu aripi ude zborul orb

Târând spre noapte amintirile flămânde

Se-necă-n valuri căutând albastrul mort

Pălind culorile umbresc fără lumină

Se prăbușesc din curcubeu sfârșind anost

Răspund doar razele marcate pe retină

Arzând scrisorile trimise-n avanpost

Vorbind tăcerile ne-aude luna plină

Se-abțin cuvintele aflându-se în post

Călugărind așteaptă șoapte să devină

Trăiesc prin gânduri întrebâdu-se de rost

Cărând păcatele dorința e-o toxină

Veninul oarbelor speranțe poartă cost

Amenințate cu inspecția divină

Caută-n grabă prin uitare adăpost

Toate durerile întreabă de morfină

La judecată ajungând nu recunosc

Sunt condamnat la existență clandestină

Un personaj intempestiv și fără rost

Cade cortina peste noiembrie,

Iar sufletul strigă că-i la ananghie.

Ale timpului pânze par de nestrăpuns

Și ale iernii mreje parcă m-au ajuns...

Mii de iluzii se pierd în egoticul vals,

Dar spune-mi tu, inimă, ce-i cu acest fals?

Îmi aud sufletul rostind un pregnant ultimatum,

În timp ce eu refuz a pierde lupta cu sobrul bucium.

Las deoparte armele, deschid larg ochii...

Zăresc stropul de speranță ne-nsoțit de confuzii...

Și reușesc a înțelege busola sorții.

- poezie redactată pe 27.01.2024 - Sergiu Țandără

Mi-e dor..ți-aș spune că mi-e dor... tu știi?

Dar bate vântul și-ar duce dorul pe câmpii 

Și tu mi-ai rămas umbra nopților târzii 

Un nume scris pe-un colț de vis...

Mi-e dor...te-aș căuta... nu știu la ce folos

Prăpastia dintre noi nici tot pământul n-o astupă 

Iar pașii tăi au dispărut repede și frumos

Ca ploaia când soarele de vară o usucă...

Mi-e dor... de-al tău parfum de vin... și simt că mor

Că sufletul mi-l cere în continuu

Nu pot să scriu cuvinte... să-l măsor

Știu doar că azi imi bate, un dor ingenuu

Ce frumoasă e noaptea,

O privesc pe geam… uneori simt

Că-mi strecoară secrete

Într-un limbaj doar de ea știut;

Felul în care mă privește

Și mă ascultă fără să ceară nimic

Mă face să cred

Că ne-am promis ceva, demult.

Când îmi lipsești, o urmăresc,

Ea tace mai adânc decât o tăcere poate,

Ca să-mi pot imagina că ești tu

Și eu să-i fiu, la rându-mi, noapte.

Mă întreb cu rușine la ce se gândește

Când vede cât de ușor mă pierd în gânduri cu tine,

Și dacă te îmbrățișează pentru mine,

Cu brațele ei nevăzute, calde și pline.

O, e atât de frumoasă,

Cum își așterne liniștea peste munți și văi,

Îți seamănă atât de mult și totuși… tot mi-e dor…

Doar de-ar avea chipul tău,

vocea ta…

ochii tăi.

Iubirea mea, lumină blândă,
Îți scriu din umbra vieții sumbră,
Cu inima-mpovărată și rătăcită,
Dar plină de dorință nemărginită.

Nu ți-am fost stâlp, nici adiere ușoară,
De multe ori, doar o umbră fugară.
Te-am rătăcit printre visuri și flori,
Fără să văd că tu plângi uneori.

Am crezut că timpul va fi de-ajuns,
Că iubirea noastră e fără apus,
Dar pașii mei grei, nesiguri și goi,
Te-au făcut, iubire, să pleci dintre noi.

Te văd în fiecare rugăciune fierbinte,
În serile reci, printre șoapte și-n minte,
Te simt în lumina ce-n casă pătrunde,
În dorul ce arde, în visul ce-ascunde.

Ne-am iubit printre stele, pe drumuri pustii,
Ne-am găsit fericirea în clipe târzii,
În biserici tăcute, cu palme-mpreunate,
Cu suflete pure, cu inimi legate.

Și-n fața sfântului mormânt, cu dor tăcut,
La mama ta, cu lacrimi, încet am făcut,
Ți-am pus pe suflet un legământ curat,
Să-ți fiu lumină în ceasul întunecat.

Cu inele sfinte-am pecetluit destinul,
Pe drumul vieții, luminându-ne țelul,
Că-n doi vom fi un vis ce nu se risipește,
Cu Dumnezeu, în harul Lui vom crește.

Să-ți fiu alături, sprijin și scut,
Să-ți fiu iubirea ce n-are temut,
Și peste lumea noastră trecătoare,
Să ne rămână dragostea nepieritoare.

Și totuși, iubirea a fost încercată,
De teamă, de timp, de lupta purtată,
M-ai văzut rătăcind, neștiind să aleg,
Iar tu, obosită, m-ai lăsat neîntreg.

Mi-ai spus: „Nu sunt bine, nu pot să mai sper,
Nu vreau să aștept un vis efemer...”
Cuvintele tale, ca vântul de toamnă,
M-au rupt și-au lăsat în suflet o rană.

Și totuși, iubire, nu mă dau bătut,
Nu las tot ce-a fost să piară-ntr-un minut.
Vreau să-ți arăt că acum am înțeles:
Că-n viață iubirea nu-i doar un vers.

Vreau să rătăcim pe drumuri pierdute,
Să lăsăm în urma doar amintiri nesfârșite.
Să râdem în ploaie, să dansăm pe umbrit,
Să știm că iubirea e-un miraj nepierit.

Să fim părinți ce-și strâng pruncii-n brațe,
Să-i învățăm să râdă, să meargă în pace.
Să ne rugăm iar, să cântăm laolaltă,
Să facem din viață o flacără-naltă.

Iar dacă mai vrei să mă ții de mână,
Dă-mi timp să-ți arăt că iubirea o să rămână,
Că eu nu-s acela ce pleacă-n tăcere,
Că sufletul meu doar pe-al tău îl cere.

Iubirea mea, floare de foc,
Te-aștept la capătul acestui noroc,
Cu inima largă, cu pașii spre tine,
Sperând că iubirea... ne va mai ține!

Omiduța mea, te rog, nu uita de mine!

Continui să scriu două cuvinte

În fiecare zi când mă trezesc,

Pentru a mea soție minunată

Spunându-i simplu ,,te iubesc".

Cum aș putea să uit să-i spun

Cuvinte dulci cu multă prețuire,

Când ea îmi este speranța vieții

Și sensul unic ce duce la fericire.

Mult timp ne-am evitat privirile

Că ochii noștri erau pe-altundeva,

Pân' într-o zi când s-au intersectat

Și unul pentru altul am simțit ceva.

Povestea a început cu-o tatonare

Trăind apoi mai mult decât o idilă,

Făr' a gândi că vom semna în timp

La primărie, un jurământ, pe-o filă.

Și anii au trecut peste-amândoi

Furând a noastră dulce tinerețe,

Și ne-au plantat pe chipuri umbre

Ca semne de trecere la bătrânețe.

Acum după o viață cu multe încercări

Continuăm să ne-alintăm cu ,,te iubesc",

Și zilnic înălțam o rugă la Domnul Sfânt

Din care nu lipsește, cuvântul ,,mulțumesc"!