Cu tine

Într-un fel sau altul,
prin universul întâmplărilor
imprevizibile,
amprenta pe care
o vei lăsa, zănatic,
în tot ce vei iubi -
va purta semnătura mea.

Mă strecor încet pe bulevard,
noiembrie aleargă ca un nebun.
sub paşii mei, lumea prinde contur...
ce noiembrie mahmur.

Sub masca nopții
ancorez razele lunii`n părul tău;
atât de sublim, chipul tău îmi cotrobăie prin
sertarul ultimelor sentimente
și-mi mângaie dorul ce spre tine
se unduie
neincetat,
neincetat!

O mie de cuvinte rostogolite
din tăcerea nopții, fur,
iar din șuvițele tale
poemele, în șoaptă, ți le scriu.

Am patul plin de stele
și de câte ori tresar,
exilat în paradis,
sărutul tău deliric
e izvorul speranțelor
ce-mi pictează tot universul.

Citind aceste rânduri
inima-ți surâde
draga mea
și știu,
știu prea bine
că zâmbetul tău tainic de-acum
mă va urmări oriunde.
O altă noapte se va-ntâmpla mereu,
dar nu uita,
doar zâmbetul tău
naște frumusețea
în sufletul lumii.

Ãsta e dorul meu ce te cheamă!

Te chem acum.

În numele iubirii.

Apari aici.

Respiră prin mine.

Arde în mine.

Fii în mine.

Cuvântul meu e templu.

Tăcerea mea e jurământ.

Prezența ta - împlinire.

Noi doi suntem

altoirea marilor

speranțe.

Apari acum.

În numele iubirii.

Te chem aici.

Zâmbetul meu e o busolă,

după care te ghidezi în iubire,

ca și cum nordul ar fi un dor,

iar sudul - o promisiune nerostită.

Pe harta inimii tale

nu există granițe,

doar valuri care se izbesc

de țărmul privirii mele,

căutând mereu limanul liniștit.

Când pașii tăi rătăcesc

prin lumea de tăcere,

zâmbetul meu devine lumină,

un semn scrijelit pe cer

de îngerii care nu dorm.

Și-atunci, între noi,

se întinde o cale tăcută,

unde iubirea nu rostește întrebări,

ci doar răspunsuri scrise

cu litere de foc, în eter.

Iar tu,

te lași purtată de această busolă,

fără teamă, fără ezitare,

ca și cum întreg universul

ar încăpea într-un singur zâmbet -

al meu.

Zâmbetul meu dereglează, delicat,

busola tăinuită a inimii tale,

și o face să uite nordul,

rătăcind printre curenți de dor.

Nu mai ascult demult
cum picăturile de ploaie fac
gâlceavă în fereastră,
căci în noaptea asta
prefer
să simt simfonia
ritmului tău cardiac.

sper să cauți asta pe net și să vezi
ce am scris, poate să ți-aduci aminte de ochii mei verzi

tu, ochii mei frumoși, ochii mei triști,
nu știi cât mă doare mereu când insiști
că nu poți câștiga atunci când mintea ta
te îneacă cu scenarii, iar eu nu te pot ajuta

patul-i gol, e frig fără tine,
îmi e așa dor să adormi în brațe la mine,
să te strâng la piept, să simți cum inima-mi bate,
eu să mă uit de sus la ai tăi ochi și gene curbate

ochii tăi căprui, aproape negri,
îi iubesc, dar de ei mă și sperii,
Doamne, câtă ură e în spate,
însă eu doar aud ușoare șoapte
ce ar vrea să strige tare din al tău adânc:
„ai grijă de mine ca de un prunc”

Of, of, ochii mei frumoși, ochii mei triști,
ce mi-aș dori să încerci, poate să mai riști,
să duci lupta cu gândurile negre,
și când te-ntreb ce crezi, să nu-mi mai spui că n-ai vreo părere,
căci eu te vreau aproape,
vreau să sărut ale tale pleoape,
a ta frunte și ai tăi obraji,
să văd iar cum iubire degaji,
cum îți sclipesc ochii și cum îmi spui:

„Te iubesc”

Iubire, pe un an ai plecat.

Nu o să-ți văd ochii, zâmbetul tău.

Dacă să mai stai, te-aș fi rugat,

Știu că vei pleca, chiar dacă-i greu.

Ochii-n lacrimi, de dorul cumplit,

Aseară iar te-am visat c-ai venit,

Îmbrățișându-mă, pe frunte m-ai sărutat,

Mi-ai spus că mă iubești și ai fi stat.

M-am trezit brusc și rău îmi pare,

Inima și acum din piept îmi tresare.

Te simt, cu gândul la tine trăiesc –

Distanța două inimi nu desparte

Ce cu adevărat se iubesc.

În noaptea albă, visele se pierd 

Și-mi gonesc drumurile de granat 

Cu fața de topaz, tu nu m-ai lăsat

Să plâng după tine. 

Ochii de iolit, suflete de kianit 

Ce mă plimbă pe cărări de labradorit 

Și de demult te-am dorit

Să fiu lângă tine. 

Fața de helidor, fericirea de perlă 

Ce plânge în cristale de stâncă 

Într-o privire adâncă 

Zboară cu bine. 

Lacrimile de ametist 

• —Te rog nu mai plânge
• În sufletul tău se stinge 
• Voia de turmalină

1. Universul cristalelor, rubinul speranțelor
2. Ce se duce departe 
3. Cu gândurile deșarte 
4. Cu tine nu mai pot. 

Te voi iubi mereu ,

Chiar si atunci ,când va fi greu

Chiar si atunci când vor fi nori,

Într-un ocean de sărutări, 

Te voi iubi ,

Chiar de voi suferi,

În lumea asta asa mare,

Te-astept pentru o sărutare,

Te voi iubi ,

Și atunci când, 

Nu voi mai fi ,nu voi zări,

Pe tine încet la geam sa vii mereu,mereu ,te voi iubi

A-si spune ca aceste sunt ultimele randuri,

Pe care le mai scriu despre tine

Dar nu stiu daca e adevarat sau nu,

Caci ai fost atat de diferita.

Ai fost o carte, din care cu cat citeam mai mult,

Cu atat aflam mai multe si vroiam sa o citesc mai departe

O carte despre care le-am spus tuturor si nu ma mai puteam opri,

O carte a carui personaj mi-a ramas in cap.

Dar cartea s-a sfarsit si asteptam continuarea,

Insa nu exista o continuare

Desi de multe ori imi dadeai de inteles ca totusi este una,

Intr-un sfarsit am decis sa ard cartea, caci oricum nu mai are rost asteptarea.

Mă îmbăt în răbdarea ta,

Dar mă sting ca focul lângă apă,

Mă pierd în lumina ta,

Că stau în negură totală,

Mă ridici până la stele,

Și înapoi cad, în gol abis,

Mă găsesc pierdută n-ele,

Și mă trezesc din al meu vis,

Tu ma iei, mă dai deoparte ,

Și îți vezi de al tău drum,

Povestea noastră dintr-o carte,

Are un farmec dur,

Dur ca valul fără urmă,

Urmă goală de mister,

Mister vag fără-nteles,

Neînțeles de al tău suflet,

Suflet gol, ca al tău regret,

Regret plin de vast secret,

Secret dus cu multă ură,

Ură amplă și abhor,

Ce mi-ai făcut, că te iubesc ,

Te urăsc, dar te iubesc ,

Te detest, dar te iubesc ,

Mă urăști și mă iubești..

Povestea ta n-are final,

Ești prezent, mereu constant,

Mă privești neriguros,

Dar nimic nu e frumos,

Atragi tot ce îți dorești ,

Lumea ta e ca n-povești, 

Dar poveștile-s povesti,

Le citești, le prețuiești,

Și e bine să-nțelegi,

Că nu e așa cum crezi,

Între noi sunt doi pereți,

Nu ai voie s-ocolești.