ochii mei frumoși, ochii mei triști

sper să-ți aduci aminte chipul meu
la fiecare apus
când vezi cerul portocaliu
sau frunzele de toamnă,
să-ți aduci aminte de părul meu roșcat
cum te jucai cu el și ușor mă mângâiai pe cap
și o lacrimă rece să-ți ajungă în colțul gurii
care zâmbește la amintirea ochilor mei verzi

când vezi focul roșu
să-l simți fierbinte cum se simțea și dragostea mea
și când vezi pietre ciudate
să-ți aduci aminte de pistruii mei

sper să simți oasele feței mele
de fiecare dată când o atingi,
iar apoi să închizi ochii
să oftezi ușor că nu sunt eu.
când o să o săruți,
să înghiți în sec că nu sunt buzele mele

și când te mai duci la meci
poate îți amintești și bucuria de pe fața mea
de când m-ai dus prima oară

poate atunci ți-ai dori să fiu și eu,

iar lângă tine

M-am întors acasă…

Dorul de tine, iar mă apasă.

A trecut juma’ de an,

în cap și-n inimă tot te am.

Am încercat orice, doar să te șterg din minte,

însă orice baiat de tine mi-aduce aminte.

Niciunul nu-i ca tine,

niciunul bun pentru mine.

Tu deja m-ai dat uitarii,

eu încerc să-ți uit ochii înecandu-mă-n tării…

ești azi în bratele ei,

ești în patul altei femei.

n-am mai scris demult, speram că am trecut peste.

sunt acasă și de la tine aștept vreo veste.

aștept să-mi scrii, să mă cauți…

îmi e dor să ma vezi și ușor să mă săruți

te-am văzut, m-ai salutat

speram să văd că m-ai sunat.

azi iubești pe altcineva,

pe mine m-ai lăsat undeva,

undeva în trecut,

întrebându-mă ea cu ce m-a întrecut...

cu ce e ea mai buna, ce are ea

ce nu am eu și ce poate ea să-ți dea?

nu mai plang, dar încă mă gândesc la tine,

deși m-am forțat să te șterg din mine

nu te pot scoate din minte...

îmi aduc aminte de toate acele jurăminte,

ce ni le-am făcut când ne iubeam,

când din priviri ne absorbeam.

mă-ntreb zilnic dacă ți-e dor,

mă-ntreb dacă ți-ar păsa de-ar fi să mor…

încă mă gândesc la tine la orice melodie

viața fară tine e o dureroasă tragedie.

ai trecut așa rapid și usor la altă iubire,

iar mie nu mi-ai lăsat nici măcar o privire.

vreau să te sun atât de mult,

însă trebuie mintea să mi-o ascult…

inima te vrea și totuși mintea nu-mi zice la fel

chiar speram să-mi dai acel inel…

pe mâna dreaptă încă ai brățara de la mine,

totuși pe aceiasi mână ai prinzătoarea ei la tine…

sper să te uit și să nu-mi mai simt inima goală.

tu în sufletul meu ești boală!

aș vrea atât de mult să te urăsc,

dar cu gândul la tine tot mă amărăsc.

îmi pare rău după iubirea ta,

și tânjesc zilnic dupa arta

pe care o făceai cu inima mea,

de liniștea pe care chipul tău mi-o dădea.

Blestemat să fii iubire!

mi-ai trimis inima spre zdrobire,

Blestemat să fii!

să mă cauți în toate și să nu mă poți găsi,

să-ți fie dor de mine, să arzi, să te sufoci,

să cauți ceva din mine în ale lor voci,

să te faci scrum de dorul meu,

să vezi cât poate fi de greu

să iubești un om ce azi nu mai există

să rămai doar cu o simplă amintire tristă.

Au, mă doare, mă doare!

Simt pe ai mei obraji lacrimi amare

Ce-mi mistuie sufletul de supărare

Și inima de tulburare.

Of, voi gânduri necoapte…

Ce nu mă lăsați să dorm zi și noapte

Vă rog și implor să-ncetați

Mintea să mi-o întunecați!

Noduri în gât și-un gol în stomac,

Oizys, spune-mi, cât să mă mai prefac?

Că nu am nimic, că nu te cunosc,

Deși când mă privesc

Nici ochii nu-mi recunosc

De la atâta plâns cu suspine

Și pumnii de pastile.

Aș vrea o zi… o ultimă zi

În care să-mi revăd ochii mei verzi

Plini de viața și iubire

Și de vise de-nflorire.

Of cât îmi mai doresc…

Astă agonie s-o opresc

Din mintea mea înveninată

De apus și groapa măcinată.

Însă… deși încerc, nu mai pot

Să opresc acel zgomot

Zgomotul gândurilor mele

Gândurilor cele rele.

Salvați-mă vă rog!

Nu mă mai ajută nici un drog

Să mă scap

De răul ce-l am în cap.

Să-mi dea cineva antidotul

Și să-mi umple golul

Din ochi, din minte și din pat

Și să mă scape din groapa

ce singura mi-am săpat.

Gândurile astea necoapte

Ce ziua sunt șoapte,

Iar noaptea vor fapte

Mă chinuie și după-mi rup

Sufletul de acest trup.

Trupul meu acum lovit și tot tăiat

Pe care mult l-am neglijat.

Sper și tot sper,

Că atunci când am să pier

Să dispară agonia

Iar sufletu-mi murdar

să accepte armonia.

Noaptea, când valurile mării

Se sparg de țărmul obosit,

În umbra dulce-a înserării

Un vis din ape a sosit.

Lumina lunii argintie

Coboară lin pe valul greu,

Iar marea-n șoapte parcă știe

Ce poartă acum sufletul meu.

Înfășoară-mi buzele în veșmântul aromelor tale divine,

Ca o flacără de vară în abisul meu,

Tu, lumină ce aduci căldură în întunericul meu, 

Hrănești inima mea cu extazul veșniciei.

Ești floare ce îmbată inima cu atingerea ei delicată,

Ca o simfonie sublimă ce îmbrățișează urechea cu măiestrie,

Îmbrățișare ce învelește trupul în voalul nopții

Tu ești ploaia mea, căci când lacrimile mele cad,

Picuri ca rouă pe solul rece al dorinței mele,

În furtuna sufletului, ești calmul meu,

În brațele tale, lacrimile devin perle de rugăciune

Pe pieptul tău, suferința se transformă în alinare divină,

Lacrimile nu mai secătuiesc izvorul iubirii noastre,

Căci tu m-ai umplut cu nectarul nemuritor al pasiunii

După epoci întregi, când umbra trecutului mă îngropase în adâncul gândurilor mele,

Astăzi, în aura mea, vibrează o inimă renascută, pulsând în armonie cu universul

În strălucirea unei eternități, viața se desfășoară ca un banchet al esenței tale divine, care răzbate prin veșnicie cu o suavă forță. Și sublimate de lumina iubirii noastre, amarele regrete se estompează într-o neantizare glorificatoare, subtilă și solemnă, sub egida uitării

Uneori ies pe stradă  

și mă prefac că nu caut nimic.  

Dar în felul meu modest  

am întotdeauna o întrebare pregătită:  

ce mai face lumea fără mine?

Umbrele nu răspund,  

dar știu să tacă politicos.  

Se lasă conduse de vânt,  

care și el are o părere,  

de cele mai multe ori schimbătoare.

Iubirea?  

Am avut-o, mulțumesc,  

dar termenul de garanție  

era surprinzător de scurt.

Totuși, în buzunarul serii  

găsesc o monedă —  

o clipă mică de singurătate  

ce strălucește mai mult  

decât toate îmbrățișările ratate.

Mi-am spus:  

„Trebuie să fie și asta o formă de viață.”  

Și chiar este.  

O formă ciudată, discretă,  

dar foarte practică  

pentru mersul printre tăceri.

Noaptea mă vede.  

Îmi face cu ochiul,  

ca o veche prietenă  

care a învățat să nu judece.

Iar eu,  

în loc să mă tem,  

îi răspund la fel:  

„Da, știu.  

Ești tot ce a mai rămas din mine.”

Mi-am pus tot sufletul în poezie,

Tăcerea altfel m-ar ucide, 

Și numai el poate să știe

Că foaia albă, gândul nu-l minte.

Mă zbat în amintiri obscure,

Sperând să vină semnul de la tine,

Dar strâng din urmă cioburi de iluzii,

Caci doar tăcere tu ai pentru mine.

Dintr-un morman de vise pastelate,

Ce-n negura amorului se-nfing,

S-au șters promisiuni pierdute-n noapte,

Iar dorurile vechi mă reînving.

Ca un pahar de vin zdrobit de doruri,

Ce lasă-n urmă gustul amărui,

S-a frânt iubirea-n mii de cioburi

În lipsa caldă a cuvântului.

De-aș putea să te zăresc în mine,

Să simt că arzi și tu de dorul meu,

Si visurile toate să se-mbine,

Poate... o clipă ai privi inapoi...

Dar mă lovesc de-un zid de nebunie,

Pe care soarta între noi l-a pus,

Și mă revolt împotriva firii,

Sperând într-o poveste la apus.

Nu știu de gândul tău, prin mări de stele,

Pe undeva îl întâlnește-al meu,

Purtat de vechiul vin al verii,

Pe un fir de taină și de curcubeu...

Se-ntâmplă poate... și se înțeleg,

Fără cuvinte, fără vreo dovadă,

În gălăgia mută din pahare,

Când dorul prinde iarăși să ne vadă.

Ca o căldură fără de motiv,

O umbră ce lipsește, dar apasă,

Lăsând pe suflet amprenta, naiv,

Și-o amintire ca un vin de viță-aleasă.

Nu știu de gândul meu rătăcește,

Spre gândul tău, curgând de-atâta timp,

Dar în tăcerea ce azi ne unește 

Pe furiș, în vis, o clipă ne unim...

Dar cine te-ar putea numi
altfel decât te-am numit eu?

Tu ?

cuvântul în care
mi-am pus toate tăcerile.

Eu te scriu.
Te știu.
Te am
cum are noaptea o stea
pe care n-o poate atinge.

Și dacă într-o zi
n-ai să mai fii a mea,

am să rămân eu
al numelui tău.

Până când și alte ceruri
o să creadă
că tu
ai fost numele meu.

@iamblufi

O floare ofilită de-o galbenă culoare,
o noapte petrecută în galbenă candoare,
o galbenă iubire ce moartea n-o s-o știe,
uitate mai respiră pe-o galbenă hârtie.

Săruturi fără număr pe galbene petale
se-așează cu grăbire și-s gata să răscoale
privirea pătimașă din galbena vedere
o tandră alinare în galbenă durere.

E galbenul din floare a ochilor cântare
pe corzi rămase-n suflet arcușului cărare
ce cheamă în surdină cu galbenă uimire
un dans de lacrimi plânse în chip de amintire.

Învinsă fără milă de-a vremurilor toană,
o galbenă chemare se zbate în pripoană
s-aducă doar o clipă din galbena trăire
pe strada fără zile numită fericire.

Când viața-mi se va stinge în galbenul din zare
pe cer mă voi întinde în curcubeu din mare
să cad în stropi de viață pe galbena hârtie
și trandafirul galben să-l ud cu apă vie.