Căzând în tine

Mă uit în gol, acolo unde tu

Erai un far, un cer, un început.

Acum doar umbre-mi râd în ochi, și nu

Mai știu să cred că drumul e știut.

Pentru ce scriu? Cuvintele sunt grele,

Nu-ți ajung ție, doar mă pierd pe mine.

E tot mai frig în casa asta a vieții mele,

De parcă soarta-mi râde, clandestine.

Aș vrea să tac. Dar gândul meu mă-nfruntă,

Mă-ntreabă unde ești, de ce-ai plecat.

Și-n pieptul meu e o durere sfântă,

O rană ce din mine-a înflorat.

De-ai ști că fiecare zi e-o luptă,

Că pasul meu pe margine-i străin,

Că fără tine viața nu mai suflă,

Și tot ce scriu e-un țipăt clandestin.

Dar tu ești dus, și eu mă pierd în mine.

Rămâne doar tăcerea să mă țină.

Vioarele își serbează nunta-n graiul meu ce se irosește cu fiecare cuvânt "mă dor"

Mă dor tristetele zori că nu mai vin și mă lasă scufundată-n mănăstirea viorilor cu-n glas ce se sting 

Ele zbiară în suspin pe fiecare coardă a inimii mele si fiecare notă răsfrântă plânge numai și numai de dorul pentru ele

Notele obișnuiau să îi daie cântării fericirii mele, iar peisajul răsuna a chitară vioaie și plină de viață care își ducea traiul trăind o serenadă

O serenadă a nopții scânteie ce învăluie iubirea-n discreția amorului de după perdele de safir

O cheie sol, o notă muzicală ce iubea să se încălzească la razele sale fierbinții

Și o compoziție întreagă din atomi ei doar ție îți cânta

Pana și în ploaie ele predominau a sclipirii amor ce amortiza căderea sufletului meu

Acum privindu-mă singură, nici nu mi-aș permite să îmi dau dreptul la fericire căci nu cred că merit așa dar, mai ales când nici măcar de tine nu eram vreodată demnă căci îmi preferam soarta cu spini, să fie legată cu seceta  unui sunet de vioară ucis, ce urcă cruciș spre realizarea ce-l așteaptă,că nimeni vreodată nu-l va iubi cu adevărat

Ești zeul sufletului meu, tărâmul fericirii mele eterne

Ești steua mea căzătoare ce-mi atârnă fierbinte-n deșert razele auri, cu căldura ce se înăduie pătrunzător-n al meu suflet

Și deși am promis că n-o să te aștept, că nu o să mai iubesc pe nimeni imprevizibilul timp arde în nerăbdarea de a ne contopi sufletele

Și uite așa, prea multe promisiunii încălcate și prea mult dor vărsat cu mult prea devreme, dar nu ne alegem noi timpul vindecării

Și poate că nu mai cred în iubire cum credeam odată-n copilăriei, dar n-ai cum să nu iubești din nou atunci când sufletul pulsează pe hârtie

Hârtia pe care ți-am compus poezii s-a boțit de atâta dor și dorește în uitarea suferinței sale să se împrăștie peste ale tale brațe binecuvântate cu alinare

Vorbe dulci, șoapte și promisiunii

pe culmile extazului și cu toate că nu știi prin ce am trecut inima îmi bate cu putere-n piept, când mă gândesc că aici cu tine durerea s-a transformat doar într-o amintire

Îți ofer un legământ de iubire și recunoștință eternă pentru că mi-ai ales inima

Și nu îmi vine a cred cu ochii cât poate schimba iubirea inima unui om

Pentru că pentru prima dată am rămas căzută, după ce m-am înălțat, iar acum mă înalț cu propriile aripii pe al iubirii dar cu rodul ce-ți poartă numele, iubire 

De ce ai nevoie de stele, iubite,

Când luna e-a ta, întreagă, fierbinte?

Eu sunt continentul ce-n tine se varsă,

Oceanul ce-ți tremură sub lună arsă.

Dar tu rătăcești prin galaxii străine,

Admiri alte lumini ce palid străpung,

Ignori că-s munți ce-n suflet suspină,

Că râurile-mi curg doar pentru-al tău prund.

Ești exploratorul pierdut în dorințe,

Cartografiezi cerul, cauți alt cer,

De parcă hărțile mele-s prea simple,

De parcă dorința mea nu-ți e mister.

Eu sunt tot relieful ce-n tine respiră,

Sunt vântul ce-aleargă prin spații de dor,

Dar tu cauți comete, te-avânți în risipă,

Ca un navigator fără țărmuri sau port.

De ce vrei mai multe când tot ce ai e al tău?

De ce râvnești nisipuri din dune de fum?

Luna te privește, dar tăcută, mereu,

Se-ntreabă de ce nu-i destul pe-al ei drum.

Aș fi toată harta, nordul și sudul,

Dar tu mă desenezi cu linii subțiri,

Cauți o lume ce nu poate fi-n gândul

Unei luni care moare-n propriile-i trăiri.

Spune-mi, iubite, ce cer îți lipsește?

Ce stânci, ce izvoare nu pot să-ți ofer?

Sau poate iubirea mea te rănește,

Căci nu-s un univers fără margini și cer.

De ce să scriu? Cuvintele-s o glumă,

Pe foi de lacrimi, lupta mea se-ndruma.

Un chin ce-n flăcări s-a născut, tăcut,

Și arde-n mine ca un soare mut.

Strigătul meu? E doar un ecou,

Într-un pustiu ce nu va fi al meu.

Nimeni nu aude, nimeni nu vrea,

Să simtă prăpădul ce-mi sfarmă ființa mea.

Ce rost mai are să-mi torn sufletul?

Să-l fac pocal pentru veninul hulii?

Cuvintele-s arme, dar cui să le dau,

Când lumea adoarme, surdă-n al meu hau?

Rima mea, o capcană, un joc de-oglinzi,

Se sparge pe buze ca ploaia-n cenzuri.

Metaforele mele sunt morminte tăcute,

Pentru dorințe ce-n noapte se pierd neștiute.

Nicio mână nu vine să prindă durerea,

Niciun ochi să-și vadă-n suspin mizeria.

Sunt un geniu pierdut într-o lume banală,

Un steag fluturând pe o insulă goală.

Și oricum, ce contează? Nimic nu sfârșește.

Lupta se repetă, timpul se topește.

Mă zvârcolesc în acest cerc blestemat,

Dar rostul de-a scrie e de mult îngropat.

Sunt doar un dansator în flăcări de gheață,

Un zeu prăbușit, pierdut în viață.

Aș arde tot cerul, dar ce-ar schimba?

Când lumea de jos nici n-ar clipi, cumva.

Așa că las penița să ruginească,

Și las foaia albă, uitată, să pască.

Pentru că oricum, la capătul drumului,

Nu-i nimeni să-nțeleagă suspinul genunii.

Dacă ai știi cât de pătrunse îmi ard gândurile, când ele ma poartă spre tine. Iar cât de pătimașa ma simt-n taina nopții, atunci când lacrimile nu mi le mai țin-n frâu și le las pustii să zboare

Dacă ai știi cât de tare ma doare dorul de tine căci flacără iubirii noastre încă arde atât de vie și plăpândă-n mine.  În scrierile pe care le scriu, ard atât de profund de dor și amăgire

Dacă ai știi....știi de fapt, deși se spune că ce nu știi, nu te doare, dar tu îmi știi toată ființa, dar oare știi ca trec-n neființă când te scriu pe sufletul meu?Sentimentul e atât de viu, dar sufletul mi-e doar mort făr' de iubire. Credeam ca știi sa iubești, te credeam om

Și nu orice om, omul meu de nădejde, dar tu știai prea bine ca al meu foc ardea cu atâta intensitate-n interiorul neputinței mele, dar tu n-ai ucis nici cel mai mic suspin. Și dacă atunci m-ai cunoscut atât de bine de ce nu ai vrut să mă alini? De ce mi ai făcut autopsie trupului meu ca să afli de ce sunt rece, iar sufletul mi-e mort, dacă oricum cu toate rănile mele ai plecat ca frunzele frânte a unui amăgit pom?

Ai știut, străine iubit, oh ai știu totul din sufletul-mi abis, dar ai preferat sa taci printre umbre mute. M-ai părăsit știind mult prea bine c-am sa mor de dorul tău căci n-am pe nimeni alături, iar viața-mi fără de vreun rost tom.

Îmi plâng ochii de dorul tău, ce doare tare.

Obrajii mei sunt cascadele lacrimilor neîncetate.

Cerul gurii este negustorul picăturilor amare, care li se par și acre.

Mintea înnebunește și tânjește după ajutor, ce-i greu de găsit.

Sufletul i se pare că lacrimile suferă, fără pic de rușine, ci o dă înainte.

Iar, corpul rezistă zilelor cu picăturile amare, care-i deja o obișnuință, căci trecută -i vremea de la prima picătură.

Astăzi te-am văzut,

Te-am văzut râzând,

Te-am văzut fericit,

Te-am văzut altfel.

Ieri ai fost cu ea,

Ieri, eu te-am văzut.

De mâna v-ați ținut 

Și v-ați sărutat.

Îmi este dor să te văd, 

Îmi e dor să te mai simt,

Îmi e dor să te iubesc,

Îmi e dor să fii aici. 

Uitarea vine-n pas tăcut,

Și șterge tot ce-a fost durere.

Lăsăm în urmă ce-a trecut,

Privim spre cer, spre mângâiere.

Pentru totdeauna-am înțeles,

Că timpul nu-l putem întoarce.

Dar viitorul ne-a ales,

Spre noi speranțe să ne poarte.

De-ar fi să cadă cerul peste tine, te voi ocroti,

Şi poate să vină, baby, şi potopul, nu-mi stinge focul inimii,

Chiar dacă-i vreun cutremur, sfârşitul lumii ştii,

Atâta timp cât mă iubeşti, eu te voi iubi.

Lângă tine stau,

Lângă tine stau,

Cu tine sunt mai frumoase nopţile,

În ochii tăi răsare soarele.

Lângă tine stau,

Lângă tine stau,

Cu tine sunt mai frumoase nopţile,

Cu tine-n pat răsare soarele.

De-ar fi să ne lovească vreo cometă, nu mi-e frică, ştii,

Că sigur faci tu rost de vreo rachetă, vom supravieţui,

Chiar dacă e vreun tsunami, sfârşitul lumii ştii,

Atâta timp cât mă iubeşti, eu te voi iubi.

Şi când îți vine greu să vezi,

Eu sunt acolo să te luminez.

Şi când în tine nu mai crezi,

Eu sunt acolo să te motivez.

Tam-taca-tum-pa, hai vino încoa',

Vocea ta e o vioară în inima mea,

Tam-taca-tum-pa, te-aş fredona,

Ești refrenul din viaţa mea.

Lângă tine stau,

Lângă tine stau,

Cu tine sunt mai frumoase nopţile,

În ochii tăi răsare soarele.

Lângă tine stau,

Lângă tine stau,

Cu tine sunt mai frumoase nopţile,

Cu tine-n pat răsare soarele.

Beni sevdiğin sürece

Eğer gökyüzü üstüne düşerse seni koruyacağım.

Ve gelebilir bebeğim ve sel, kalbimdeki ateşi söndürme

Deprem olsa bile dünyanın sonu malum,

Sen beni sevdiğin sürece, ben de seni seveceğim.

Yanında oturan,

Yanında oturan,

Geceler seninle daha güzel

Güneş gözlerine doğuyor.

Yanında oturan,

Yanında oturan,

Geceler seninle daha güzel

Güneş seninle birlikte yatakta doğar.

Eğer bize bir kuyruklu yıldız çarparsa korkmuyorum, biliyorsun

Elbette bir roketi ele geçirirsen hayatta kalırız,

Tsunami olsa bile dünyanın sonu biliyorsunuz,

Sen beni sevdiğin sürece, ben de seni seveceğim.

Ve görmekte zorluk çektiğinde,

Seni aydınlatmak için oradayım.

Ve artık kendine inanmadığında,

Seni motive etmek için oradayım.

Tam-taca-tum-güle güle, buraya gel.

Sesin kalbimde bir keman,

Tam-taca-tum-pa, sana mırıldanırdım

Sen benim hayatımın korosusun.

Yanında oturan,

Yanında oturan,

Geceler seninle daha güzel

Güneş gözlerine doğuyor.

Yanında oturan,

Yanında oturan,

Geceler seninle daha güzel

Güneş seninle birlikte yatakta doğar.

Cică atunci când va fi să îți apară,

Vei ști dintr-o dată, ca-n dimineți de primăvară.

Un fior adânc, un răspuns fără glas,

O clipă ce pare că e... fără de ceas...

Și eu am știut, nu demult...odinioară 

Cu inima plină, pe-acorduri de chitară.

Alăturea-i simțeai cum se oprește timpul,

De nici nu știai că trece anotimpul.

Dar timpul s-a stins între zile și nopți.

Și prezența lui, azi, n-o mai aștept

Rămasă cu gândul, cu visul înfrânt,

Scriu amintiri... cu dor în cuvânt.

Când va fi să-ți apară, vei ști dintr-o dată 

Și am știut... mi-era privirea de el fermecată 

Nu-i vina nimănui că nu a înflorit...

Unele flori se usucă de atâta privit.

Poate că știi... doar atunci când e scris,

Sau poate că știi.. dar rămâne un vis.

Dar nu-mi pare rău c-am simțit atât de profund

E mare lucru să simți chiar de-n tăcere, de dor, mă scufund.

    Mi-am dat seama-ntâia oară, 
    c-acel sunet de vioară, 
    ce s-aude-n luminiş, 
    e izvorul pe prundiş, 
    care-şi susură la vale, 
    doar refrenurile sale.
    
    Şi-am văzut, că-n acea noapte, 
    merele în aur coapte, 
    şi-agitau-nspre mine nurul, 
    să le văd mai bine fructul, 
    mare proaspăt primenit, 
    parfumat şi îndulcit.
    
    Şi-am purces să le culeg, 
    înspre ele să converg, 
    să mă scurg strivind în două, 
    diamant lucind de rouă: 
    tăiş de culoarea mată-a
    semnelor sculptate-n piatră.
    
    Şi-am s-aud în zori de zi,
    - primii care s-or ivi -
    o explozie solară, 
    în acorduri de chitară 
    ca un hohot gigantesc 
    nefiresc, nepământesc.