Category: Love poems
All author's poems: Ilie Adelina
Date of posting: 1 сентября 2023
Comments: 2
Views: 644
Comments
Poems in the same category
Zâmbet blestemat.
Nu știu să trăiesc,
Conjug trăind verbul a distruge,
Nu știu să iubesc,
Când eu zâmbesc, un înger plânge.......
Am un zâmbet blestemat,
Parcă de Picasso pictat,
Îl folosesc când sunt dezarmat,
Să nu știe nimeni că-s debusolat.......
Pacea din gând,
E spulberată de un sentiment,
Se distruge un suflet blând,
Pentru o iubire de moment......
Fericirea ce părea permanentă,
Se spulberă într-o clipă,
Femeia ce tu o vezi perfectă,
Lângă tine nu poate fi fericită....
Sar de la persoana întâi,
La persoana a treia,
Dar rămân la dragostea dintâi,
Nu-mi înșel femeia.......
Zâmbesc când vorbesc cu tine,
Zâmbesc și atunci când mi-e dor,
Am zâmbit și când a fost el lângă tine,
Dar pe interior simțeam că mor......
Laudă zilei
Să lauzi această zi, oricum va fi!
Ceva din Frumusețe, cu frumusețea ta de acum va răsplăti.
Exită-n fiecare rid o tinerețe, e negreșit, în fiecare pas, un drum,
Ascuns în marmura vestită de tristețe, e răsăritul unui nou cătun.
Oricum ar fi, același glas împarți, cu cel ce cântă viața mai departe,
Și pentru bucuria zilei celorlalți, să lauzi ziua ce-ți aduce moarte.
O.T.
Copila
O luna și o stea
Te mai gândești la ea?
La fata ce te iubea
Ea ți ar fi adus și o stea
Ea încă te are n gând
Nu te va uita nicicând
Ea ți a îndrăgit privirea
Și ți a vrut doar fericirea
Copila cu suflet curat
Te a iubit neîncetat
A plâns zi și noapte
Când tu erai departe
A suferit în tăcere
Privea apusul cu durere
Își spunea mereu în gând
Ne vom revedea curând
Astăzi de o întrebi ce vrea
Nici nu mai știe de ea
Vrea liniște și un apus de soare
Asa uita ce o doare
NĂSCUȚI MEREU ALTFEL
În fiecare zi ne naștem în alte ființe
Ieșim din alte cuvinte, poate și din alte inimi
În fiecare zi, devenim alte personaje,
Mergând consensual pe aceleași drumuri
Doar că ele devin fără să vrem mereu altele,
Ne par zi de zi un pic mai lungi, mai sinuoase
Poate noi suntem mai obosiți, sau poate doar mai lenți,
Vrem să încetinim într-un fel fuga secundelor, a orelor, a zilelor
Vrem să luăm cât mai mult nectar din dulceața verilor
Cât mai multă căldură din aprinsele răsărituri sub care ne naștem.
Poate dorim să fim alții decât eram ieri, arși în apusuri
Oh, Doamne, câte mai vrem străbătând prin labirintul oniric
Dar nu știm că trăim cu adevărat dacă nu suntem păstrați în alte inimi
Nicidecum simple reflexe perene în multiple oglinzi amăgitoare
În doritele suflete, suntem ceea ce am sperat mereu să fim,
sau poate chiar am rămas pentru un timp nedefinit
Acele simple ființe, pline de iubire și dorințe nesfârșite și ele
Pierdute în fumul unei pipe glamour, lângă un câmp plin de lalele.
IOAN CRISTINEL ZAHARIA
Februarie 2024 BRASOV
DOR DE TINE
Mi-a rămas să-mi duc povara
Zilelor ce vin ,fără tine
Sunt vie -moartă
Te găsesc doar în album.
Și te mângăi cu privirea
Lăcrimând păreri de rău
Dragule te simt aproape
Așa cum mi-ai fost mereu.
Poveste de iubire, Ramira&Alexander
Cânta povestea în amurg,
Când luna sus mijește,
Cânta un simplu trubadur
Povestea scurtă a vieții.
Cum o mândrețe de băiat,
Ce s-a născut într-un palat,
Într-un palat ca de cristal,
A devenit mândru bărbat.
Tu te-ai născut pe pat de flori,
Alături, tatăl rege,
Regină mama ta a fost,
Iar tu frumosul prinț.
Toți cărturarii buni
Te lăudau în gând,
Iar popii și curtenii
Îți închinau mătănii.
Au așteptat cu toții
Un domn ca să se nască,
Un rege viitor
De rău să îi păzească.
Banchete și petreceri
În cinstea ta au fost,
De dănțuiau și robii,
Și preoții cu toți.
În fragedă pruncie,
Curtenii se mirau
Cât de dibaci e prințul
Și ce frumos era.
Cu fața sa de înger
Și mersul așezat,
Îi cuceri îndată
Pe toți de la palat.
Dar, iată, anii au trecut,
Iar prințul deveni adult,
Un soare strălucind plăcut
Cu cerul, mantie și scut.
Cu drag și fală îl privea
Mărețul tată rege
Și lumea toată-l lăuda
Pe prințul Alexander.
În ziua aceea de april,
Chemând în mare taină
Pe fiul său la căpătâi,
Bătrânul rege zise:
„Eu sunt bătrân, copile drag,
Și boala mă răpune,
Te du acum, copile drag,
Mireasă de-ți alege”.
Plecă în lume prințul nostru
Cu un alai din zece,
Călare pe un roib frumos,
Cum altul nu fusese.
La pas de cal în tot regatul,
Bătând ținutu-n lung și latul,
Prin curți frumoase boierești,
El nu găsi vreo dragă fată.
Dar într-o zi, pe înserat,
Zări ca o nălucă,
Abia mijind de după stânci,
O preafrumoasă fată.
Era copila lui Tavoi,
Un biet bătrân din Tashke,
Ce nu era un soi domnesc
Și-avea o simplă barcă.
Îl ajutase de cu seară
Cu barca sa să treacă
De râul Rhen, învolburat,
De pe un mal pe altul.
În noaptea aceea minunată,
Cum alta nu fusese,
Văzu învăluită-n taină
Pe preafrumoasa fată.
Ca un boboc de trandafir
Cu talie subțire,
Întâmpină pe bietul prinț
Îmbujorat la față.
Cu vocea caldă cristalină
Și ochii ei căprui și blânzi,
Făcu ca prințul să se piardă
În mrejele-i de fată.
Așa o eleganță rară
Nu-i fuse ca să vadă,
Nici pe la curțile domnești,
Nici la prea buna mamă.
În noaptea-ceea fermecată,
Un jurământ făcu îndată,
Că astă fată va să fie
În viitor, prea scumpa lui soție.
Învăluit în vraja nopții
Cu luna ca un astru sfânt,
Stătea îngândurat bătrânul
Copila-și sărutând.
Cu înțeleaptă judecată
Amarnic surâzând,
Înțelegea că biata fată
E un copil pierdut.
„Te cheamă dorul de iubire”,
zise, încet, Tavoi.
„În ochi-ți văd acea sclipire,
al tinereții foc.”
„Te-ai întristat, zise copila,
de focul ce mă arde.
Nu l-am chemat, nu l-am vrut eu”
răspunse-n plâns copila.
„E focul dragostei, copilă,
Ce arde în neștire,
Te cheamă azi neîncetat
În drumul spre iubire.
Nu darul dulce al iubirii
E cel ce mă-ntristează,
E teama mea de om bătrân
Că vei pleca în grabă.
Pe drumul vieții ai să pleci,
Curând vei da uitării
Bătrâna casă din Tashke
Și pe bătrânul tată.”
În lacrimi izbucni copila
Și, ascunzând dezamăgirea,
Îi spuse cu un glas duios:
„Rămân cu tine, tată!”.
Buimac de tot ce auzi,
Cu inima în piept să-i spargă,
Stătea în umbră pitulat
Oșteanul cel de strajă.
Degrabă prințul anunță
Această veste tristă,
Iar el ca hotărâre luă
Să meargă mai departe.
În calea lungă ce urmă
Avea să vadă multe,
Departe de al său regat
Și rătăcind în lume.
Văzu ciudate animale,
Văzu și marea mare,
Văzu palate și cocioabe,
Văzu și-o vrăjitoare.
„Întoarce-te, mărite prinț,
O fată te așteaptă,
O văd în globul de cristal,
O văd cum te așteaptă!”
Ca ars sări prea bunul prinț
Și-n fuga sa cea mare
Zori alaiul printre munți
Ramira să o vadă.
Îi mai vedea în minte chipul,
Surâsul ei fermecător,
Părea că îi aude glasul
Rostindu-i numele cu dor.
În prag plăpânda fată,
Cu ochii mari, înlăcrimați,
Jelea preabunul tată,
Pe barcagiul zis Tavoi.
Rămasă singură pe lume
Și fără niciun ajutor,
Părea pierdută biata fată
Fără bătrânul tată.
Dar într-o zi pe înserat,
Pe drum din miazănoapte,
Văzu departe-n zare
Pe prințul ei călare.
Se bucură frumoasa fată,
Iar cu năframa-și șterse fața,
Ca nimeni să nu vadă
Obrazul străbătut de lacrimi.
S-au regăsit în ceas de taină,
Când totul părea ca pierdut,
Au dat cuvintele pe sărutări
Și s-au pierdut în noapte.
În dimineața ce urmă,
În drumul lor către palat,
Au străbătut cu bucurie
Întregul lui regat.
Văzând că locurile sunt frumoase
Și lumea toată este bună,
Ei s-au jurat cu-adevărat
Așa ca să rămână.
Întâmpinați în prag de vară
De lumea ce se bucura să-i vadă,
Se auzeau în tot palatul
Doar strigăte de bucurie
Și tot regatul mulțumit
Îl aclama pe cel venit,
Să fie rege peste toți,
Când vremea va să vină.
S-au veselit atunci curtenii,
S-a bucurat și biata mamă,
Iar bunul rege fericit
Își ascundea o lacrimă.
Mirați de preafrumoasa fată,
De zâmbetu-i fermecător,
Au acceptat pe loc să facă
O nuntă cum n-a fost alta.
O nuntă mare împărătească,
Cum nimeni n-a văzut vreodată,
Cu lăutari și saltimbanci,
Cu diferite feluri de bucate.
De sus, din ceruri își priveau
Și își vegheau comoara,
Bătrânul barcagiu Tavoi
Cu a Ramirei mamă.
Zâmbet blestemat.
Nu știu să trăiesc,
Conjug trăind verbul a distruge,
Nu știu să iubesc,
Când eu zâmbesc, un înger plânge.......
Am un zâmbet blestemat,
Parcă de Picasso pictat,
Îl folosesc când sunt dezarmat,
Să nu știe nimeni că-s debusolat.......
Pacea din gând,
E spulberată de un sentiment,
Se distruge un suflet blând,
Pentru o iubire de moment......
Fericirea ce părea permanentă,
Se spulberă într-o clipă,
Femeia ce tu o vezi perfectă,
Lângă tine nu poate fi fericită....
Sar de la persoana întâi,
La persoana a treia,
Dar rămân la dragostea dintâi,
Nu-mi înșel femeia.......
Zâmbesc când vorbesc cu tine,
Zâmbesc și atunci când mi-e dor,
Am zâmbit și când a fost el lângă tine,
Dar pe interior simțeam că mor......
Laudă zilei
Să lauzi această zi, oricum va fi!
Ceva din Frumusețe, cu frumusețea ta de acum va răsplăti.
Exită-n fiecare rid o tinerețe, e negreșit, în fiecare pas, un drum,
Ascuns în marmura vestită de tristețe, e răsăritul unui nou cătun.
Oricum ar fi, același glas împarți, cu cel ce cântă viața mai departe,
Și pentru bucuria zilei celorlalți, să lauzi ziua ce-ți aduce moarte.
O.T.
Copila
O luna și o stea
Te mai gândești la ea?
La fata ce te iubea
Ea ți ar fi adus și o stea
Ea încă te are n gând
Nu te va uita nicicând
Ea ți a îndrăgit privirea
Și ți a vrut doar fericirea
Copila cu suflet curat
Te a iubit neîncetat
A plâns zi și noapte
Când tu erai departe
A suferit în tăcere
Privea apusul cu durere
Își spunea mereu în gând
Ne vom revedea curând
Astăzi de o întrebi ce vrea
Nici nu mai știe de ea
Vrea liniște și un apus de soare
Asa uita ce o doare
NĂSCUȚI MEREU ALTFEL
În fiecare zi ne naștem în alte ființe
Ieșim din alte cuvinte, poate și din alte inimi
În fiecare zi, devenim alte personaje,
Mergând consensual pe aceleași drumuri
Doar că ele devin fără să vrem mereu altele,
Ne par zi de zi un pic mai lungi, mai sinuoase
Poate noi suntem mai obosiți, sau poate doar mai lenți,
Vrem să încetinim într-un fel fuga secundelor, a orelor, a zilelor
Vrem să luăm cât mai mult nectar din dulceața verilor
Cât mai multă căldură din aprinsele răsărituri sub care ne naștem.
Poate dorim să fim alții decât eram ieri, arși în apusuri
Oh, Doamne, câte mai vrem străbătând prin labirintul oniric
Dar nu știm că trăim cu adevărat dacă nu suntem păstrați în alte inimi
Nicidecum simple reflexe perene în multiple oglinzi amăgitoare
În doritele suflete, suntem ceea ce am sperat mereu să fim,
sau poate chiar am rămas pentru un timp nedefinit
Acele simple ființe, pline de iubire și dorințe nesfârșite și ele
Pierdute în fumul unei pipe glamour, lângă un câmp plin de lalele.
IOAN CRISTINEL ZAHARIA
Februarie 2024 BRASOV
DOR DE TINE
Mi-a rămas să-mi duc povara
Zilelor ce vin ,fără tine
Sunt vie -moartă
Te găsesc doar în album.
Și te mângăi cu privirea
Lăcrimând păreri de rău
Dragule te simt aproape
Așa cum mi-ai fost mereu.
Poveste de iubire, Ramira&Alexander
Cânta povestea în amurg,
Când luna sus mijește,
Cânta un simplu trubadur
Povestea scurtă a vieții.
Cum o mândrețe de băiat,
Ce s-a născut într-un palat,
Într-un palat ca de cristal,
A devenit mândru bărbat.
Tu te-ai născut pe pat de flori,
Alături, tatăl rege,
Regină mama ta a fost,
Iar tu frumosul prinț.
Toți cărturarii buni
Te lăudau în gând,
Iar popii și curtenii
Îți închinau mătănii.
Au așteptat cu toții
Un domn ca să se nască,
Un rege viitor
De rău să îi păzească.
Banchete și petreceri
În cinstea ta au fost,
De dănțuiau și robii,
Și preoții cu toți.
În fragedă pruncie,
Curtenii se mirau
Cât de dibaci e prințul
Și ce frumos era.
Cu fața sa de înger
Și mersul așezat,
Îi cuceri îndată
Pe toți de la palat.
Dar, iată, anii au trecut,
Iar prințul deveni adult,
Un soare strălucind plăcut
Cu cerul, mantie și scut.
Cu drag și fală îl privea
Mărețul tată rege
Și lumea toată-l lăuda
Pe prințul Alexander.
În ziua aceea de april,
Chemând în mare taină
Pe fiul său la căpătâi,
Bătrânul rege zise:
„Eu sunt bătrân, copile drag,
Și boala mă răpune,
Te du acum, copile drag,
Mireasă de-ți alege”.
Plecă în lume prințul nostru
Cu un alai din zece,
Călare pe un roib frumos,
Cum altul nu fusese.
La pas de cal în tot regatul,
Bătând ținutu-n lung și latul,
Prin curți frumoase boierești,
El nu găsi vreo dragă fată.
Dar într-o zi, pe înserat,
Zări ca o nălucă,
Abia mijind de după stânci,
O preafrumoasă fată.
Era copila lui Tavoi,
Un biet bătrân din Tashke,
Ce nu era un soi domnesc
Și-avea o simplă barcă.
Îl ajutase de cu seară
Cu barca sa să treacă
De râul Rhen, învolburat,
De pe un mal pe altul.
În noaptea aceea minunată,
Cum alta nu fusese,
Văzu învăluită-n taină
Pe preafrumoasa fată.
Ca un boboc de trandafir
Cu talie subțire,
Întâmpină pe bietul prinț
Îmbujorat la față.
Cu vocea caldă cristalină
Și ochii ei căprui și blânzi,
Făcu ca prințul să se piardă
În mrejele-i de fată.
Așa o eleganță rară
Nu-i fuse ca să vadă,
Nici pe la curțile domnești,
Nici la prea buna mamă.
În noaptea-ceea fermecată,
Un jurământ făcu îndată,
Că astă fată va să fie
În viitor, prea scumpa lui soție.
Învăluit în vraja nopții
Cu luna ca un astru sfânt,
Stătea îngândurat bătrânul
Copila-și sărutând.
Cu înțeleaptă judecată
Amarnic surâzând,
Înțelegea că biata fată
E un copil pierdut.
„Te cheamă dorul de iubire”,
zise, încet, Tavoi.
„În ochi-ți văd acea sclipire,
al tinereții foc.”
„Te-ai întristat, zise copila,
de focul ce mă arde.
Nu l-am chemat, nu l-am vrut eu”
răspunse-n plâns copila.
„E focul dragostei, copilă,
Ce arde în neștire,
Te cheamă azi neîncetat
În drumul spre iubire.
Nu darul dulce al iubirii
E cel ce mă-ntristează,
E teama mea de om bătrân
Că vei pleca în grabă.
Pe drumul vieții ai să pleci,
Curând vei da uitării
Bătrâna casă din Tashke
Și pe bătrânul tată.”
În lacrimi izbucni copila
Și, ascunzând dezamăgirea,
Îi spuse cu un glas duios:
„Rămân cu tine, tată!”.
Buimac de tot ce auzi,
Cu inima în piept să-i spargă,
Stătea în umbră pitulat
Oșteanul cel de strajă.
Degrabă prințul anunță
Această veste tristă,
Iar el ca hotărâre luă
Să meargă mai departe.
În calea lungă ce urmă
Avea să vadă multe,
Departe de al său regat
Și rătăcind în lume.
Văzu ciudate animale,
Văzu și marea mare,
Văzu palate și cocioabe,
Văzu și-o vrăjitoare.
„Întoarce-te, mărite prinț,
O fată te așteaptă,
O văd în globul de cristal,
O văd cum te așteaptă!”
Ca ars sări prea bunul prinț
Și-n fuga sa cea mare
Zori alaiul printre munți
Ramira să o vadă.
Îi mai vedea în minte chipul,
Surâsul ei fermecător,
Părea că îi aude glasul
Rostindu-i numele cu dor.
În prag plăpânda fată,
Cu ochii mari, înlăcrimați,
Jelea preabunul tată,
Pe barcagiul zis Tavoi.
Rămasă singură pe lume
Și fără niciun ajutor,
Părea pierdută biata fată
Fără bătrânul tată.
Dar într-o zi pe înserat,
Pe drum din miazănoapte,
Văzu departe-n zare
Pe prințul ei călare.
Se bucură frumoasa fată,
Iar cu năframa-și șterse fața,
Ca nimeni să nu vadă
Obrazul străbătut de lacrimi.
S-au regăsit în ceas de taină,
Când totul părea ca pierdut,
Au dat cuvintele pe sărutări
Și s-au pierdut în noapte.
În dimineața ce urmă,
În drumul lor către palat,
Au străbătut cu bucurie
Întregul lui regat.
Văzând că locurile sunt frumoase
Și lumea toată este bună,
Ei s-au jurat cu-adevărat
Așa ca să rămână.
Întâmpinați în prag de vară
De lumea ce se bucura să-i vadă,
Se auzeau în tot palatul
Doar strigăte de bucurie
Și tot regatul mulțumit
Îl aclama pe cel venit,
Să fie rege peste toți,
Când vremea va să vină.
S-au veselit atunci curtenii,
S-a bucurat și biata mamă,
Iar bunul rege fericit
Își ascundea o lacrimă.
Mirați de preafrumoasa fată,
De zâmbetu-i fermecător,
Au acceptat pe loc să facă
O nuntă cum n-a fost alta.
O nuntă mare împărătească,
Cum nimeni n-a văzut vreodată,
Cu lăutari și saltimbanci,
Cu diferite feluri de bucate.
De sus, din ceruri își priveau
Și își vegheau comoara,
Bătrânul barcagiu Tavoi
Cu a Ramirei mamă.
Other poems by the author
Tu și eu
Tu și eu împreună,
Ce idee minunată !
Tu și eu ca o cunună
De cer legată
Mi-am dorit atât de mult
Să fim împreună
Șoaptele să îți ascult
Sub clar de lună.
Tu și eu, un tot
Am vrut să sper, să pot
Dar a fost doar o iluzie
Dureroasă concluzie !
Mă hrănesc cu amintiri
Și dezamăgiri
Durere, parfum de regrete
Nu mai sper la iubiri perfecte...
Tu și eu ar fi fost minunat,
Dacă nu ai fi plecat
Las timpul să trecă
Și mă întreb cum ar fi fost dacă...
N-am putut fi
Un dor apăsător
Și lacrimi nu mai cad,
Trăiesc în propriul meu iad
Mă usuc și mor...
Mă sting,
Mă doboară durerea
Îți caut mângâierea,
Dar nu mai pot să te ating.
Din tot ce îmi plăcea odată
Azi nu-mi mai pare a fi nimic
Căci nu mai vreau să mă implic
Și nu o să mai doresc vreodată.
Tristețea mea e molipsitoare
Și mă ascund de orișicine
Ca să nu ajungă ca mine.
Să nu se simtă cât mă doare.
Sunt vie dar mă simt moartă,
Și-aș da orice ca tu să știi
Că ai putea ca să mă învii
Că ai putea să schimbi o soartă.
Dar tu nu știi,
Ești prea departe
Ne desparte
Tot ce n-am putut fi.
Ești
Ești ca mirosul de cafea, dintr-o dimineață,
Ești ca un zâmbet bine pus pe față,
Ești ca mirosul de rouă al dimineții,
Ești scânteia ce dă sens vieții.
Ești mirosul de iarbă proaspăt tăiată,
Ești lacrima dulce pe obraz picurată,
Ești curcubeul de după furtună,
Ești soarele ce stă să apună...
Ești locul comod și cald,
Ești razele de soare în care mă scald,
Ești mirosul de fân prospăt cosit,
Ești câmpul de rouă stropit.
Ești ca un dulce miros de parfum,
Ești mai mult decât aș putea să spun,
Ești început și sfârșit,
Ești tu, tot ce mi-am dorit!
Nuanțe de gri
Cu nuanțe de gri mă hrănesc
Încerc să le depășesc
Dar din minte cresc
Aceste nuanțe gri.
Mă pierd prin nuanțe
Mereu îmi fac speranțe
Adun restanțe
De nuanțe gri.
Imi doresc un alb imens
Sau un negru intens
Vreau să depășesc
Aceste nuanțe gri.
Aș vrea să scap de povară
Să nu mă mai doară
Tot ce mă înconjoară
Sunt nuanțele gri.
Voi fi la mijloc
Sau voi scăpa de joc
Alb sau negru în loc
De nuanțe gri?
Imperiul groazei
În imperiul groazei
Ce îmi străbate inima
Un singur lucru poate pătrunde
Durerea!
Aud și acum strigătul durerii
Caut capătul uitării!
Privește soarele ce a răsărit pentru ultima oară
Ce niciodată nu o să mai răsară
Haosul din minte scoate-l dacă poți
Și lacrimile durerii
Ce curg de atâtea nopți...
Timpul
Timpul e nemișcat
De atunci când ai plecat
Timpul ne-a uitat
Plouă, și e înnorat.
Curg șoaptele pe lângă mine,
La fel și dorul meu de tine
Curg lacrimi fără rost,
Căci nu te-ai mai întors...
Trec zile și nopți întregi
Nu mi-am dorit să pleci!
Nici să te întorci nu îmi doresc
Din amintiri o să trăiesc.
Tu și eu
Tu și eu împreună,
Ce idee minunată !
Tu și eu ca o cunună
De cer legată
Mi-am dorit atât de mult
Să fim împreună
Șoaptele să îți ascult
Sub clar de lună.
Tu și eu, un tot
Am vrut să sper, să pot
Dar a fost doar o iluzie
Dureroasă concluzie !
Mă hrănesc cu amintiri
Și dezamăgiri
Durere, parfum de regrete
Nu mai sper la iubiri perfecte...
Tu și eu ar fi fost minunat,
Dacă nu ai fi plecat
Las timpul să trecă
Și mă întreb cum ar fi fost dacă...
N-am putut fi
Un dor apăsător
Și lacrimi nu mai cad,
Trăiesc în propriul meu iad
Mă usuc și mor...
Mă sting,
Mă doboară durerea
Îți caut mângâierea,
Dar nu mai pot să te ating.
Din tot ce îmi plăcea odată
Azi nu-mi mai pare a fi nimic
Căci nu mai vreau să mă implic
Și nu o să mai doresc vreodată.
Tristețea mea e molipsitoare
Și mă ascund de orișicine
Ca să nu ajungă ca mine.
Să nu se simtă cât mă doare.
Sunt vie dar mă simt moartă,
Și-aș da orice ca tu să știi
Că ai putea ca să mă învii
Că ai putea să schimbi o soartă.
Dar tu nu știi,
Ești prea departe
Ne desparte
Tot ce n-am putut fi.
Ești
Ești ca mirosul de cafea, dintr-o dimineață,
Ești ca un zâmbet bine pus pe față,
Ești ca mirosul de rouă al dimineții,
Ești scânteia ce dă sens vieții.
Ești mirosul de iarbă proaspăt tăiată,
Ești lacrima dulce pe obraz picurată,
Ești curcubeul de după furtună,
Ești soarele ce stă să apună...
Ești locul comod și cald,
Ești razele de soare în care mă scald,
Ești mirosul de fân prospăt cosit,
Ești câmpul de rouă stropit.
Ești ca un dulce miros de parfum,
Ești mai mult decât aș putea să spun,
Ești început și sfârșit,
Ești tu, tot ce mi-am dorit!
Nuanțe de gri
Cu nuanțe de gri mă hrănesc
Încerc să le depășesc
Dar din minte cresc
Aceste nuanțe gri.
Mă pierd prin nuanțe
Mereu îmi fac speranțe
Adun restanțe
De nuanțe gri.
Imi doresc un alb imens
Sau un negru intens
Vreau să depășesc
Aceste nuanțe gri.
Aș vrea să scap de povară
Să nu mă mai doară
Tot ce mă înconjoară
Sunt nuanțele gri.
Voi fi la mijloc
Sau voi scăpa de joc
Alb sau negru în loc
De nuanțe gri?
Imperiul groazei
În imperiul groazei
Ce îmi străbate inima
Un singur lucru poate pătrunde
Durerea!
Aud și acum strigătul durerii
Caut capătul uitării!
Privește soarele ce a răsărit pentru ultima oară
Ce niciodată nu o să mai răsară
Haosul din minte scoate-l dacă poți
Și lacrimile durerii
Ce curg de atâtea nopți...
Timpul
Timpul e nemișcat
De atunci când ai plecat
Timpul ne-a uitat
Plouă, și e înnorat.
Curg șoaptele pe lângă mine,
La fel și dorul meu de tine
Curg lacrimi fără rost,
Căci nu te-ai mai întors...
Trec zile și nopți întregi
Nu mi-am dorit să pleci!
Nici să te întorci nu îmi doresc
Din amintiri o să trăiesc.
Ilie Adelina