Aș vrea...
Aș vrea să te pierd în cuvinte tăcute,
Să-ți simt umbra grea peste timpul uitat,
Să-mi fie dorința în tăceri abătute,
O vină ce arde într-un trup sfârtecat.
Aș vrea să te port ca pe-o haină în vis,
Prin nopți făr' de margini, prin umbre ce dor,
În zori și apusuri să mă simt interzis,
Rămânând o enigmă pierdută-n amor.
Aș vrea să te strig în noaptea pustie,
Să răspundă doar vântul c-un ecou abătut,
Să-mi fie dorința o veche stafie,
Ce-și poartă regretul printr-un lut neștiut.
Aș vrea să mă scurg din mine-n tăcere,
Să-ți rămân doar o umbră sub ochiul de jar,
Să-mi fie iubirea doar o scurtă adiere,
Un ultim suspin din oceanul de amar.
Aș vrea să rămân ca o frunză căzută,
Din care pământul să-și facă altar,
Să-mi fie izvorul ca o apă stătută,
Să mă bei însetată ca pe-un ultim pahar.
Category: Love poems
All author's poems: Gabriel Trofin
Date of posting: 27 декабря 2024
Added in favorites: 1
Views: 222
Poems in the same category
Un vin... tratament
Încă o seară plină de lună ce-mi amintește
Că mi-e dor de cineva și... știe
Dar niciodată nu a știut cât de mult,
Mi-a fost și încă îmi este... drag mie.
Privesc la ea... speranța nu mai sună a dramă
M-am tot ferit să o mai simt de-o vreme
Am pus-o toată într-o ramă
Lângă tabloul cu vise efemere...
Savurez un cocktail de medicamente
Răceala iernii din nou m-a răpus
Și mă-ncalzesc scriind pe pergamente
Frânturi dintr-o poveste ce-a apus.
Azi parcă, aș avea nevoie și eu, de un asistent
Să mă vindece cu al său vin...tratament,
Frisonul să-l alunge cu o îmbrățișare caldă
Să îmi uit gândul, că nu aș fi contat vreodată....
Să îmi pună perfuzii cu "dulceața sa"
Să mă-ndulcească, să mă pot vindeca
De durerea ce nu vrea să se risipească
Că povestea a rămas...un pahar gol, pe masă.
Spune-mi că vei fi a mea...
Regretele mă apasă,
Nimic nu-i întâmplător,
Vino lângă mine și spune-mi că-ți pasă,
Vino și nu mă lăsa să mor.......
Mai dă-mi o dată dulcele tău sărut,
Mai oferă-mi puțin din dragostea ta,
Spune-mi că nu te-am pierdut,
Și încă vrei să fi a mea.......
SA fi bogat
SA fi bogat,maret,falos
Toti si-ar dori d-ai cu folos?
Nu toti bogati-s fericiti
Au piedici multe -s rataciti
Maret in viata poti fi cand
Faci bine-n lume,ajutand
Falos ar fi bine sa fi
Cand impartí doar bucuri
Au totul si putin le pare
Ar vrea mai mult, dar timp nu are
Timpul e viata ce-o traim
Am vrea mai multe,ne grabim
Cu mult efort le faci pe toate
Viata si timpul ne desparte
Si din bogat,maret,falos
Nu ai nimic,e de prisos
Am plâns!
Am plâns și lacrima n-ai văzut-o
Că am ascuns-o după pleoapă,
Iar când n-am mai putut-o ține
Ochiul a devenit, izvor de apă
Am căutat să văd ce se întâmplă
Cu noi și-a noastră despărțire,
Ce a săpat adânc, urme lăsând
Și-n suflet aducând dezamăgire
Cu tine am încercat să vorbesc
Poate găsim unde-am greșit,
Să discutăm deschis ca altădat'
Și s-amânăm rostit, cuvântul s-a sfârșit
Nu cred că poți să uiți așa ușor
Povestea noastră plină de iubire,
Și care-n timpul petrecut în doi
Nouă ne-a adus atâta fericire
Știu că între noi au fost tensiuni
Și vorbe grele aruncate la mânie,
Ce ne-au rănit și lăsat cicatrici
Purtând și un microb de gelozie
Voi continua să lupt cu putere
Dragostea să mi-o aduc înapoi,
Să fim din nou perechea potrivită
Și fericiți în astă lume..amândoi!
Jertfe aduse toamnei
Coroana din frunze moarte
Vrea să ne arate
Măreția întunericului liniștitor
Ce adie asupra gândului, ca un inutil decor
Ce îmbată îndrăgostiți pe alei pierdute
Printre nuanțele acestei toamne mute,
Dar noi rămânem tot atât de vii,
Suntem spectatorii tristețelor târzii,
Suntem unicile rămășițe de viață suspendată
De regina timpului, cea spulberată,
Luptătoare îngâmfată
Împotriva veșniciei ce-și are începuturile aici,
În interiorul înflorit cu senzații mici,
Cu ai dragostei dizolvată-n aer, licurici.
Și totuși cât de vii am fi,
Ne hipnotizează luciul șters al toamnei cenușii,
Noi întindem brațele - canale lungi
Spre cosmosul răbdător, căci doar el așteaptă
Însuflețirea toamnei cea deșartă.
Las-o, părăsește-ți amanta melancolică,
Părăsește-ți nostalgica vrăjitoare,
De doruri și suferințe alinătoare,
Coboară-te aici, în raiul construit din gunoi,
Gunoi strălucitor din care sunt creată,
Căci după toată măreția,
Toamna, amantă îndrăgită, are pustiirea
Sufletească-n care vei cădea,
Iar toamna te va digera,
Transformându-te într-o invizibilă stea,
Și eu îți voi vedea doar chipul
Șters pe fundalul forfotei de viață,
Sufletul se va încrucișa cu măreața crăiasă,
Iar eu îl voi simți doar toamna
Printre frunze moarte,
Printre foi umplute cu sentimente exagerate,
Printre alei înghițite de noapte,
Printre șoapte sfielnice împletite
Cu lacrimi uscate,
Iubitul și distrugătorul viselor mele necoapte!
Dragă Mărie!
Simt cum mă-ndrăgostesc din nou
De tine scumpa mea soție,
Credeam că nu mai pot să spun
Ce mult eu te iubesc...Mărie
Sunt ani de când ești lângă mine
Și totul pare o rutină,
Dar de lipsești mai mult de-o zi
Ceva în mine începe să suspină
Abia atunci încep să simt
Că tu îmi ești jumatea,
Și tot ce fac iese pe dos
Iar ziua o confund cu noaptea
Timpul parcă se alungește
Până ce pragul case-l treci,
Inima cu greu se potolește
Și îmi doresc să nu mai pleci
Da cred că asta e iubirea
Și dragostea adevărată,
E ceea ce nu poți descrie
Iar el și ea mereu..se-așteaptă!
Un vin... tratament
Încă o seară plină de lună ce-mi amintește
Că mi-e dor de cineva și... știe
Dar niciodată nu a știut cât de mult,
Mi-a fost și încă îmi este... drag mie.
Privesc la ea... speranța nu mai sună a dramă
M-am tot ferit să o mai simt de-o vreme
Am pus-o toată într-o ramă
Lângă tabloul cu vise efemere...
Savurez un cocktail de medicamente
Răceala iernii din nou m-a răpus
Și mă-ncalzesc scriind pe pergamente
Frânturi dintr-o poveste ce-a apus.
Azi parcă, aș avea nevoie și eu, de un asistent
Să mă vindece cu al său vin...tratament,
Frisonul să-l alunge cu o îmbrățișare caldă
Să îmi uit gândul, că nu aș fi contat vreodată....
Să îmi pună perfuzii cu "dulceața sa"
Să mă-ndulcească, să mă pot vindeca
De durerea ce nu vrea să se risipească
Că povestea a rămas...un pahar gol, pe masă.
Spune-mi că vei fi a mea...
Regretele mă apasă,
Nimic nu-i întâmplător,
Vino lângă mine și spune-mi că-ți pasă,
Vino și nu mă lăsa să mor.......
Mai dă-mi o dată dulcele tău sărut,
Mai oferă-mi puțin din dragostea ta,
Spune-mi că nu te-am pierdut,
Și încă vrei să fi a mea.......
SA fi bogat
SA fi bogat,maret,falos
Toti si-ar dori d-ai cu folos?
Nu toti bogati-s fericiti
Au piedici multe -s rataciti
Maret in viata poti fi cand
Faci bine-n lume,ajutand
Falos ar fi bine sa fi
Cand impartí doar bucuri
Au totul si putin le pare
Ar vrea mai mult, dar timp nu are
Timpul e viata ce-o traim
Am vrea mai multe,ne grabim
Cu mult efort le faci pe toate
Viata si timpul ne desparte
Si din bogat,maret,falos
Nu ai nimic,e de prisos
Am plâns!
Am plâns și lacrima n-ai văzut-o
Că am ascuns-o după pleoapă,
Iar când n-am mai putut-o ține
Ochiul a devenit, izvor de apă
Am căutat să văd ce se întâmplă
Cu noi și-a noastră despărțire,
Ce a săpat adânc, urme lăsând
Și-n suflet aducând dezamăgire
Cu tine am încercat să vorbesc
Poate găsim unde-am greșit,
Să discutăm deschis ca altădat'
Și s-amânăm rostit, cuvântul s-a sfârșit
Nu cred că poți să uiți așa ușor
Povestea noastră plină de iubire,
Și care-n timpul petrecut în doi
Nouă ne-a adus atâta fericire
Știu că între noi au fost tensiuni
Și vorbe grele aruncate la mânie,
Ce ne-au rănit și lăsat cicatrici
Purtând și un microb de gelozie
Voi continua să lupt cu putere
Dragostea să mi-o aduc înapoi,
Să fim din nou perechea potrivită
Și fericiți în astă lume..amândoi!
Jertfe aduse toamnei
Coroana din frunze moarte
Vrea să ne arate
Măreția întunericului liniștitor
Ce adie asupra gândului, ca un inutil decor
Ce îmbată îndrăgostiți pe alei pierdute
Printre nuanțele acestei toamne mute,
Dar noi rămânem tot atât de vii,
Suntem spectatorii tristețelor târzii,
Suntem unicile rămășițe de viață suspendată
De regina timpului, cea spulberată,
Luptătoare îngâmfată
Împotriva veșniciei ce-și are începuturile aici,
În interiorul înflorit cu senzații mici,
Cu ai dragostei dizolvată-n aer, licurici.
Și totuși cât de vii am fi,
Ne hipnotizează luciul șters al toamnei cenușii,
Noi întindem brațele - canale lungi
Spre cosmosul răbdător, căci doar el așteaptă
Însuflețirea toamnei cea deșartă.
Las-o, părăsește-ți amanta melancolică,
Părăsește-ți nostalgica vrăjitoare,
De doruri și suferințe alinătoare,
Coboară-te aici, în raiul construit din gunoi,
Gunoi strălucitor din care sunt creată,
Căci după toată măreția,
Toamna, amantă îndrăgită, are pustiirea
Sufletească-n care vei cădea,
Iar toamna te va digera,
Transformându-te într-o invizibilă stea,
Și eu îți voi vedea doar chipul
Șters pe fundalul forfotei de viață,
Sufletul se va încrucișa cu măreața crăiasă,
Iar eu îl voi simți doar toamna
Printre frunze moarte,
Printre foi umplute cu sentimente exagerate,
Printre alei înghițite de noapte,
Printre șoapte sfielnice împletite
Cu lacrimi uscate,
Iubitul și distrugătorul viselor mele necoapte!
Dragă Mărie!
Simt cum mă-ndrăgostesc din nou
De tine scumpa mea soție,
Credeam că nu mai pot să spun
Ce mult eu te iubesc...Mărie
Sunt ani de când ești lângă mine
Și totul pare o rutină,
Dar de lipsești mai mult de-o zi
Ceva în mine începe să suspină
Abia atunci încep să simt
Că tu îmi ești jumatea,
Și tot ce fac iese pe dos
Iar ziua o confund cu noaptea
Timpul parcă se alungește
Până ce pragul case-l treci,
Inima cu greu se potolește
Și îmi doresc să nu mai pleci
Da cred că asta e iubirea
Și dragostea adevărată,
E ceea ce nu poți descrie
Iar el și ea mereu..se-așteaptă!
Other poems by the author
Cântec
În noapte plânge un poet,
Cu gândul printre stele,
Și murmură ceva încet,
Târând picioare grele.
Agale merge spre pustiu,
Și nimeni nu-l mai știe,
Cu ochiul mic și pământiu,
În toate vede poezie.
Și urlă moartea lângă el,
Iar îngerii îi plâng pe umăr,
Din spate pare-un bătrânel,
Dar trupu-i încă-i tânăr.
Și pasu-i cade neatent,
Iar toamna de sub talpă urlă,
Un gin sosit din transcendent,
Ce lacrimi împrejur azvârlă.
Își cântă versul funerar,
Zdrobit de ploaia rece,
Și-un bocet se aude clar,
Pe unde trubadurul trece.
Se prind în valsuri hohotind,
Și ploi, și toamne, și-un vânt lent,
Și cântă-ntruna, suferind...
Un biet poet cu pasul neatent.
Puterea
Vremelnice posturi avem,
Iar ele ne oferă putere,
Uităm ce… şi cine suntem,
Iubim doar a noastră părere.
Ne credem neclintiţii titani,
Beţia puterii e oarbă,
Colegii acuma-s duşmani,
A început viclenia să fiarbă.
Ne pare de aicea de sus,
Că “cei foşti” sunt acuma prea mici,
Şefia punând mai presus,
I-am trădat mişelesc pe amici.
Vremelnice posturi, vremelnici şi noi,
Fiorul izolării o să apară,
Aroganţa a aşternut peste noi,
O răutate amară.
Omul de vrei să-l testezi,
Oferă-i puţină putere,
Şi nici n-o să-ţi vină să crezi,
Cum transformă iubirea-n durere.
O ultimă stare…
Am căzut într-un vis,
Fără cer, fără soare,
Cu trupul închis,
Într-o rană ce doare.
Nu mai știu dacă sunt,
Sau doar umblu prin mine,
Ca un vânt furibund,
Ce din trecuturi revine.
Te aștept fără timp,
Fără chip, fără zare,
Și zilnic mă schimb,
Într-o ultimă stare.
Mi-e tăcerea mormânt,
Mi-e durerea povară,
Și tresar la cuvânt,
Ca un clopot de ceară.
Dacă vii, nu rosti,
Nici regret, nici iertare,
Doar privește, să știi,
Ce înseamnă întristare.
De-ai veni, ți-aș rosti,
Fără vorbe încărcate,
Ce înseamnă, a iubi…
Și s-aștepți pân' la moarte.
Și-aș păstra acel ceas,
Ca pe-un cântec în piept,
Tu, lumina din glas,
Eu, tăcerea ce-aștept.
Plâng...
Plâng iarăși peste adânca-ți rană,
Ca sângele să ți-l încheg în vers,
Iar lacrimi lucind pe obraz în goană,
Străbat același drum prin univers.
Ți-e gândul mort și steaua neagră,
Cu ochii mei albaștri o reaprind,
Și muguri curg din inima-ți beteagă,
Pe pieptul meu de gheață, înflorind.
Și nu mai știu de ce și cum dar plâng,
Cu ochii înecați în ochiul tău tăcut,
Umil m-aplec cu buzele și strâng,
Săruturi rătăcite de când ne-am cunoscut.
Cândva vei spune: el a fost o umbră,
Iar umbra lui era și umbra mea,
Sub ea îmi murmura tăcerea-mi sumbră,
Și tainicul sărut pe buze-mi îngheța.
Acum când sufletul mi-e rece și uitat,
Când amintiri îmi folosesc drept hrană,
Cu al tău sânge în versuri închegat,
Eu plâng cu rana mea, adânca-ți rană.
Azi…
Azi, câinii latră în suflet de om,
Se-ntinde turbarea în ochi și pe buze,
Cuvintele-s goale, iar trupu-i un pom,
Cu ramuri uscate și frunze obtuze.
Sub aur și zgomot, sub masca de fier,
Se vinde dreptatea la preț de minciună,
Iar inima bate tot mai rar, mai stingher,
Ca o flacăra prinsă între vânt și furtună.
Oamenii trec fără chip, fără gând,
Purtând în privire doar umbre străine,
Nevoie și ură, păcatul flămând,
Îi sapă adânc rădăcinile-n sine.
Se-nchină tăcerea pe-altare de lut,
Iar omul, străin de-a sa veche simțire,
E sclavul mărunt al nimicului crunt,
O umbră ce vinde și trup, și menire.
Sub pași se destramă și timpul, și locul,
Nimic nu mai arde, nimic nu mai doare,
Căci omul pierzându-și chipul, și jocul,
Rămâne un lut, deși, i-a fost dat ca să zboare .
Și cine mai strigă? Și cine mai plânge?
Când lumea-i un hohot de râs și de scrum?
Un cer fără stele, un glas ce se frânge,
Un om ce se-abate de la sfântul său drum.
Saint-Nazaire, Petit Maroc
În Micul Maroc am stat câțiva ani,
Loara îmi cânta lângă geam,
Vapoare-mi urau La mulți ani!
Și totuși străin mă simțeam.
În zare priveam către casă,
C-o fi înspre nord ori spre est,
Dorul pe suflet m-apasă,
Și pasul mi-i tot mai funest.
Atlanticul e chiar lângă mine,
Cu apa turcoaz mă încântă,
Dar valuri, mari valuri străine,
Doine de doruri îmi cântă.
Lumina din Far mi-i speranța,
Iar pasărea-n zbor mi-e răbdarea,
De aici, de departe, din Franța,
Vă simt dragii mei răsuflarea.
Cântec
În noapte plânge un poet,
Cu gândul printre stele,
Și murmură ceva încet,
Târând picioare grele.
Agale merge spre pustiu,
Și nimeni nu-l mai știe,
Cu ochiul mic și pământiu,
În toate vede poezie.
Și urlă moartea lângă el,
Iar îngerii îi plâng pe umăr,
Din spate pare-un bătrânel,
Dar trupu-i încă-i tânăr.
Și pasu-i cade neatent,
Iar toamna de sub talpă urlă,
Un gin sosit din transcendent,
Ce lacrimi împrejur azvârlă.
Își cântă versul funerar,
Zdrobit de ploaia rece,
Și-un bocet se aude clar,
Pe unde trubadurul trece.
Se prind în valsuri hohotind,
Și ploi, și toamne, și-un vânt lent,
Și cântă-ntruna, suferind...
Un biet poet cu pasul neatent.
Puterea
Vremelnice posturi avem,
Iar ele ne oferă putere,
Uităm ce… şi cine suntem,
Iubim doar a noastră părere.
Ne credem neclintiţii titani,
Beţia puterii e oarbă,
Colegii acuma-s duşmani,
A început viclenia să fiarbă.
Ne pare de aicea de sus,
Că “cei foşti” sunt acuma prea mici,
Şefia punând mai presus,
I-am trădat mişelesc pe amici.
Vremelnice posturi, vremelnici şi noi,
Fiorul izolării o să apară,
Aroganţa a aşternut peste noi,
O răutate amară.
Omul de vrei să-l testezi,
Oferă-i puţină putere,
Şi nici n-o să-ţi vină să crezi,
Cum transformă iubirea-n durere.
O ultimă stare…
Am căzut într-un vis,
Fără cer, fără soare,
Cu trupul închis,
Într-o rană ce doare.
Nu mai știu dacă sunt,
Sau doar umblu prin mine,
Ca un vânt furibund,
Ce din trecuturi revine.
Te aștept fără timp,
Fără chip, fără zare,
Și zilnic mă schimb,
Într-o ultimă stare.
Mi-e tăcerea mormânt,
Mi-e durerea povară,
Și tresar la cuvânt,
Ca un clopot de ceară.
Dacă vii, nu rosti,
Nici regret, nici iertare,
Doar privește, să știi,
Ce înseamnă întristare.
De-ai veni, ți-aș rosti,
Fără vorbe încărcate,
Ce înseamnă, a iubi…
Și s-aștepți pân' la moarte.
Și-aș păstra acel ceas,
Ca pe-un cântec în piept,
Tu, lumina din glas,
Eu, tăcerea ce-aștept.
Plâng...
Plâng iarăși peste adânca-ți rană,
Ca sângele să ți-l încheg în vers,
Iar lacrimi lucind pe obraz în goană,
Străbat același drum prin univers.
Ți-e gândul mort și steaua neagră,
Cu ochii mei albaștri o reaprind,
Și muguri curg din inima-ți beteagă,
Pe pieptul meu de gheață, înflorind.
Și nu mai știu de ce și cum dar plâng,
Cu ochii înecați în ochiul tău tăcut,
Umil m-aplec cu buzele și strâng,
Săruturi rătăcite de când ne-am cunoscut.
Cândva vei spune: el a fost o umbră,
Iar umbra lui era și umbra mea,
Sub ea îmi murmura tăcerea-mi sumbră,
Și tainicul sărut pe buze-mi îngheța.
Acum când sufletul mi-e rece și uitat,
Când amintiri îmi folosesc drept hrană,
Cu al tău sânge în versuri închegat,
Eu plâng cu rana mea, adânca-ți rană.
Azi…
Azi, câinii latră în suflet de om,
Se-ntinde turbarea în ochi și pe buze,
Cuvintele-s goale, iar trupu-i un pom,
Cu ramuri uscate și frunze obtuze.
Sub aur și zgomot, sub masca de fier,
Se vinde dreptatea la preț de minciună,
Iar inima bate tot mai rar, mai stingher,
Ca o flacăra prinsă între vânt și furtună.
Oamenii trec fără chip, fără gând,
Purtând în privire doar umbre străine,
Nevoie și ură, păcatul flămând,
Îi sapă adânc rădăcinile-n sine.
Se-nchină tăcerea pe-altare de lut,
Iar omul, străin de-a sa veche simțire,
E sclavul mărunt al nimicului crunt,
O umbră ce vinde și trup, și menire.
Sub pași se destramă și timpul, și locul,
Nimic nu mai arde, nimic nu mai doare,
Căci omul pierzându-și chipul, și jocul,
Rămâne un lut, deși, i-a fost dat ca să zboare .
Și cine mai strigă? Și cine mai plânge?
Când lumea-i un hohot de râs și de scrum?
Un cer fără stele, un glas ce se frânge,
Un om ce se-abate de la sfântul său drum.
Saint-Nazaire, Petit Maroc
În Micul Maroc am stat câțiva ani,
Loara îmi cânta lângă geam,
Vapoare-mi urau La mulți ani!
Și totuși străin mă simțeam.
În zare priveam către casă,
C-o fi înspre nord ori spre est,
Dorul pe suflet m-apasă,
Și pasul mi-i tot mai funest.
Atlanticul e chiar lângă mine,
Cu apa turcoaz mă încântă,
Dar valuri, mari valuri străine,
Doine de doruri îmi cântă.
Lumina din Far mi-i speranța,
Iar pasărea-n zbor mi-e răbdarea,
De aici, de departe, din Franța,
Vă simt dragii mei răsuflarea.