Pamflet pandemic

Scumpã salbã de mãrgean,

Crin de lângã casã,

Stea, ce, de la an la an,

E tot mai frumoasã!

Verde ramurã de nuc,

Filã-nchisã-n carte,

Care plânge, când mã duc

Undeva, departe...

Preaiubit şi scump odor,

Lirã acordatã,

Cartonaş câştigãtor,

Asta-mi eşti, tu, fatã!

Te iubesc, frumoasa mea,

Şi mi-e dor de tine;

Sper sã vin de ziua ta,

Anul care vine!

Azi, din calendarul tãu,

S-a mai rupt o filã;

Însã tu vei fi mereu,

Gingaşã copilã!...

Pentru nepoata noastră, Salomeea , de ziua ei.

Pentru Dana, de ziua ei, la 42 de ani.

Vol. "Din Viaţă"

Te ştiu din anii de demult, 

Când te jucai cu mine,

În pajişti cu miros de fân

Şi-n zumzet de albine.

Ce mititei eram atunci

Dar şi ce plini de viaţã

Şi în zãvoaie şi în lunci,

Cu chef şi praf pe faţã!

Şi prin otavã şi prin fân,

Dãdeam noi fuga-fuga,

Când jocul ne era stãpân

Şi voioşia - sluga.

Nici satul nu era prea lung,

Nici Bulza prea departe;

Şi nici prea mult ca sã citim

Poveştile din carte.

Era, în fiecare zi,

Sublimã sãrbãtoare,

În liniştite preerii,

La aer şi la soare.

Pe vale sau pe Izvorel

Ne retrãgeam în tainã,

Strigând pe nume, pe cãţel

Şi-uitând prin crengi, vreo hainã...

Priveam vreo broascã, clipe lungi,

Cum sta...  ziceai cã crapã!

Şi-ntotdeauna ne speriam

Când ea sãrea în apã.

Cu ac şi aţã de cusut

Voiam sã prind vreun peşte;

Şi simţãmântul din trecut

Şi azi mã urmãreşte.

A iernii hainã, o brãzdam

Cu douã tãlpi lucioase

Şi-o cucuvaie, lung striga

Pe hornul vreunei case...

Aşa creşteau şi se jucau

Copiii de-altãdatã,

Cu hazul vreunui camarad

Din curtea-alãturatã.

Dar, peste toate, la un loc

Se aşternurã anii.

Şi azi ne amintim cu drag

De timpurii pãţanii.

Urmaşii noştri mititei

Ne scriu acum pereţii,

Cã ajunserãm amândoi

La jumãtatea vieţii!

Având în spatele meu nori,

În faţă, mândrul soare,

Am reuşit adeseori

Rămâne în picioare.

Atunci când vântul a bătut,

Spunând că doar adie,

Văzui că nu sunt decât lut

Şi puf de păpădie.

Lovindu-mi des al meu picior

Şi-apoi strigând: "Mă doare!"

Eram convins că n-am să mor,

Ci doar mă fac mai tare.

Iar apelor ce, zeci de ani,

Au spumegat într-una,

Prin crengi pustii şi bolovani,

Le-a mai rămas doar spuma!

Cât încã te mai poţi mişca,

Cât câinii te mai latrã,

Cât, încãlzind fiinţa ta,

Mai arde focu-n vatrã,

Cât bate vântul printre brazi,

Cât ploaia te mai udã,

Să te ridice-atunci când cazi

De mai găseşti vreo rudă,

Fii bucuros că poţi vedea

A soarelui lumină

Căci cetina bradului tău,

Spre vale se înclină!

                  ☆

Cât ploaia te mai udã, cât te mai latr-un câine,

Cât ştii concret ce-nseamnã "a fi" sau "a nu fi",

Cât ai cui da în tainã bucata ta de pâine,

Gândeşte-te cã poate fi ultima ta zi!

Un nume bun, e-aşa cum ştim,

O mare bogãţie

Ce-atârnã greu şi pentru Timp

Şi pentru Veşnicie!

Strãmoşii noştri ne-au lãsat

Când au plecat din lume,

Un grai plãcut, duios, curat,

O glie şi un nume.

O, voi, strãmoşi ce v-aţi luptat

Târându-vã în coate,

Pe un tãrâm îndepãrtat,

S-avem noi libertate,

Voi sunteţi în inima mea

O amintire vie;

Şi, cel puţin, ţãrâna grea,

Uşoarã sã vã fie!

                  ☆

Îmi stãruieşte-n minte-un gând,

De-o bunã vreme-ncoace

Şi-a scrie despre tine-un rând

Nu vrea sã îmi dea pace.

Ţinând la pieptu-mi, poza ta

Din vremuri depãrtate,

Te-aş zugrãvi, dac-aş putea,

Pentru posteritate.

Te vãd, privind înspre trecut,

- Din ce-mi spusese tata -

Trimis fiind, ba peste Prut,

Ba peste Munţii Tatra.

Noi nu ne-am cunoscut deloc

- Te ştiu din auzite -

Însã jucãm acelaşi joc

În ere diferite.

Ţie nu ţi-a trecut prin gând

Cã vin şi eu pe lume;

Cã-ţi sprijineai capul în mâini

Şi-mi cãutai vreun nume...

Din dosul carului cu boi,

În Mai, când râde vara,

Mi te chemarã în rãzboi,

Sã aperi şi tu, ţara.

Şi, ai plecat. Şi... dus ai fost,

Pentru atâta vreme!

Iar, îndãrãt, n-au vrut cei mari

Vreodatã, sã te cheme.

Dar, într-o zi, ca într-un vis

Citişi, într-o ţidulă,

Că gura morţii s-a închis,

Fiind de-acum sãtulã.

Ah, cât de mult te-ai bucurat

Visând aburul pâinii!

Şi te-ai oprit, intrând în sat,

S-auzi cum latrã câinii...

Îţi spuserã şi cei doi fraţi,

Îţi spuserã hangiii,

Cã te aşteaptã-ngrijoraţi,

Nevasta şi copiii.

Iar eu acum, mai-mai plângând,

Cum pot descrie, oare,

Venirea ta, ce-a pus în rând

O mare sãrbãtoare?

                  ☆

Azi, când aud din nou cântând

Fanfarele şi corul;

De omul care vã vorbesc,

Mã prinde, parcã, dorul.

Printre acei ce au scãpat

De recea morţii ghearã,

O umbrã vãd, intrând în sat,

Într-o ploioasã searã.

Un om, venind dintre cei mulţi

Ce n-aveau sã mai vinã,

Ci au rãmas flãmânzi, desculţi,

În ţara cea strãinã.

Un cetãţean, cu suflet bun,

Cu sorã-sa, Larissa,

L-au ajutat, cu luntrea lor,

Sã treacã râul Tisa.

Un biet pescar, bãtrân şi slab,

Zãri, pe înserate,

Venind spre el vreo câteva

Fãpturi neajutorate.

El luã atunci din peştii sãi

Şi se grãbi sã-i frigã

Iar, mai apoi, puse mujdei

Şi-un boţ de mãmãligã.

Ei au mâncat şi-au prins puteri

Sã meargã mai departe,

Parcã nemaiavând dureri

Şi nici fricã de moarte.

Iar, luntrea lui, din lemn de brad,

Pufoaica lui şi brâul

Le dete unui camarad,

Sã treacã şi el râul.

C-un vechi prosop, murdar şi ud,

Cu-oglinda lui concavã,

Cu-atât a mai venit 'napoi

Din vechea Bratislavã...

Cei tineri parcã simt şi ei

Urgia din redutã,

Când mâna ta, de brav oştean

Ţi-o strâng şi te salutã.

                  ☆

Ai chip plãcut, ai ochi frumoşi

Şi ai un rost sub soare;

Ai bani. Dar dacã n-ai strãmoşi,

Rãmâi un oarecare!

Într-o bunã dup-amiazã,

- Lucrãtura lui doi-lei -

Sã vã zic în trei cuvinte

Ce pãţi eu, dragii mei!

Tam-nesam, în faptul serii

Ce îmi vine, mãi nepoate:

Sã pornesc într-o plimbare,

Cãţãrat pe douã roate.

Sfânta Vineri? Nana Veta?

Ce pãrere aveţi voi?

Nu ştiu cine mã împinse

Sã mã duc cu motoreta

Pân-la Recea şi-napoi.

Sã vedeţi voi poznã mare

- Lucrãtura lui doi-bani -

Sã dea drumul pe cãrare,

Om la patruzeci de ani!

Dup-aceea mi-am dat seama,

Când mã întorsei în sat:

De mergeam cu bicicleta,

Eram mult mai câştigat!

Ce sã vã mai zic eu, vouã?...

Pe la pod la Dobârleşti,

Îmi fãcui o pozã, douã:

"Ptii!", zic, "cã bãtrân mai eşti!"

Plec la drum...nevoie mare!

Neoprind, huh, decât, doar

Pentru-o scurtã rãsuflare

Lângã cruce, la Stejar.

De tras, trage. N-am ce zice.

Nici nu cred în ghinion,

Cã-i mergea rablei motorul

De credeai cã-i avion!

Stai aşa...sã dãm o turã

Şi, ca sã mã rãcoresc,

Pânã sus, în fundãturã

Nici gând n-am sã mã opresc!

N-am mers trei sute de metri

Şi, aşa cum intuiţi,

Îmi blocã Ocolul, drumul:

Ãştia-s primii nesimţiţi!

Sã nu lase peregrinul

Sã ia aer de pãdure,

Sã-i opreascã-n drum motorul

Şi plãcerea sã i-o fure!...

Nu-i nimic! Lasã cã mergem

Pân-la Recea, de-astã datã!

Sper sã n-aibã-n gând şi aia

Sã ne-aştepte încuiatã!

Şi, pornirãm împreunã...

Toate bune şi frumoase,

Prin pustia de pãdure,

Fãrã câini şi fãrã case.

Cel puţin cu prima roatã,

Nu ştiu cum am nimerit

Cã m-am pomenit deodatã,

Peste-un şarpe-ncolãcit.

Când vãzui cum scoase limba

Şi striga: "Ia stai, niţel!"

Mã-ntorsei, cu amândouã,

Înc-o datã, peste el.

Şi îl ajutai sã moarã:

De-aia mã-ntorsei grãbit.

Cã voiam, de bunãoarã,

Sã fiu sigur c-a murit.

Mã opri în drum, la Romcea

Şi-i fãcui câteva poze

Mobrei, care, uite, nene,

Merge-un ceas, cu douã doze!

Iacã Recea şi cabana,

Uite capãtul de drum!

Dar, pânã la capãt iacã

Ce noroi!... Acum, e-acum!

Mã îmbãrbãtez în sâne-mi,

Îmi fac vânt...ce credeţi voi?

Ce-i a trece cu motorul

Drept prin groapa cu noroi?

Urc pe şauã, bãrbãteşte,

Îi dau gaz şi mai apoi

Intrai, cât ai zice "peşte",

Pân-la osie-n noroi!

Apoi, ce sã mai vezi, frate?

Un tractor trage acum

Douã trunchiuri, rãsturnate

De o drujbã, peste drum.

Lemnele de-a curmezişul,

Tu, urcat pe douã roţi,

Drumul tãu înspre Fintoaga

Mai continuã-l, de poţi.

Nu ştiu dacã mã veţi crede

Ce vã spun eu vouã-acum:

Mobra ajungea-n Fintoaga,

De nu se strica pe drum.

Înc-un amãnunt uitasem,

Fraţilor, şi voi, surori,

Scumpul lanţ, pânã la Recea

Mi-a sãrit de şapte ori!

Când vãzui eu cum stã treaba,

Zisei: "Hai, cã plec-napoi!

Şi, zicând, trecui cu groazã

Înc-o datã, prin noroi.

Şi, atunci când n-ai ce face

Şi când nu ai ce lucra,

Te mai duci şi pân-la Bulza

Cu motorul... numa-aşa!

Şi aşa cum apucasem

Sã vã povestesc eu vouã,

Pe la panta de la Moarã

Mi se rupse lanţu-n douã.

Uuuiii...ce mai chinezãrie!

S-o-ncãlzit de... sã ia foc!

Şi întins, şi-o zalã ruptã,

Ce sã-l pot pune la loc?!

Şi, cãznindu-mã cu lanţul,

Cum eram murdar pe mâini

Aş fi dat anunţ în presã:

"Dau motorul pe doi câini!"

Întunericul se lasã

Se aud paşi prin frunziş...

Trebuia sã fiu acasã,

Nu cu mobra pe Peştiş!

Scot degrabã telefonul,

Cat un numãr, cat...şi cat...

Vreun viteaz din Cãprioara,

Sã mã tragã pânã-n sat.

De-aş avea eu cum o duce

Pân-la podul de beton...

Ce sã am? Cã n-aveam, tatã,

Nici semnal la telefon!

Scuturai cumplita rablã,

Chit cã nu era a mea,

Şi-i dãdui douã picioare,

Cã nu mã putui rãbda!

Cât clipeşti, veni iar gândul:

"Cine mã pusese, oare,

Ca sã mã complic degeaba,

Sã car rable? N-am picioare?

De am poftã de plimbare?"

Ştiu ce zici: despre Yamaha

Cum poţi sã vorbeşti aşa?

Dar tu o lãsai acolo

De erai în pielea mea!

Mã porni eu la plimbare

Şi, cu gândul la zãvoi,

Nu mi-am luat nici de mâncare,

Cã...vin repede-napoi!

Şi aşa, pe nemâncate,

Motoreta lui Dobrei,

N-a fost ea cãratã-n spate

Niciodatã-n viaţa ei...

Cum vã povesti, Yamaha

Îmi veni mie de hac!

Da-i spusei şi eu, cumetrii:

"Hârburi nu mai vreau în veac!"

Mã trezi cã îmi intrarã

Nişte pietre în papuc;

Şi-n curând se fãcu searã:

L-aşa om, aşa bucluc!

~Peisagistică și grai bănățean ~

Frica începe cu dorința,

dorința ca dorințele și sentimentele să-mi fie înțelese,

de mine, de tine,

și să nu mai fie doar gânduri neînțelese.

Să înțeleg tot ce simt și ce gândesc,

însă eu tot mă pierd în gânduri

și amintiri ale căror părți nu mi le amintesc

și mă abțin zilnic să nu răbufnesc.

Dorința de a crește

a venit cu frica de a ști lucruri,

dar a nu-mi aminti decât pasaje.

Toate cuvintele astea, tata,

le spun cu gândul la tine,

la tine, la mine

și dorința de a fi o familie normală,

și când eram mică

să ne fi jucat cu figurine.

Însă tu ai ales să te joci cu mine

și cu tot ce puteai,

ca eu să nu fiu bine. (...)

Bunule al meu vestitor,

Trimis să-mi fi de-ajutor,

Înger, îngerașul meu,

Ce mi te-a dat Dumnezeu.

Pe mine a mă veghea,

Să-ai grijă de viața mea 

Bunul Dumnezeu să-mi fie,

Cu iubire pe vecie.

Te rog nu te depărta,

Ești al meu, doresc așa:

Tu sa mă iubești pe mine,

Cum eu te iubesc pe tine.

Când greșesc eu te-as ruga,

Corectează-ma în bine,

Ești al meu, ești doar cu mine.

Și te rog nu mă lăsa,

Te rog fi tu paza mea.

Când te supăr eu pe tine,

Te rog nu te supăra.

Mă îndreaptă tu pe mine,

Așa cum este mai bine.

Duhul sfânt ce e cu mine,

Să te învețe ce e bine.

Și domnul Isus să știe,

Că mă aperi pe vecie.

Mulțumesc lui Dumnezeu,

Că e cu mine mereu,

Trinitatea e cu mine,

Și am pace de la tine.

Vreau și eu să zbor mereu,

Spre văzduh la Dumnezeu,

Să nu uiți nici când de mine,

Eu să fiu veșnic cu tine .

Pentru toate-ti mulțumesc,

Nu uita că te doresc,

Și împreună cu tine,

Totdeauna va fi bine.

drumuri lipite
cu leucoplast precum rănile cauzate de
absențe incontrolabile. șterse cu iod
în mod insistent pentru dezinfectare.
părul meu lung e o revoltă împotriva sistemului.

//uneori mă trezesc cu mâinile încleștate,
ca și cum aș fi visat că țin pe cineva
și nu l-am putut salva.//

panorama orașului
îmi ascute simțurile.
simțurile mele sunt un atac la adresa sistemului.
pentru mine dragostea e războiul.
frumusețea este războiul.
frica este războiul.
lumile pierdute ale miliardelor de oameni
care au trăit — este războiul.
cineva stă în căsuța lui și scrie toate astea.
aș putea să spun că e iarnă.
nimeni nu mai trece pe drum.

//uneori aș vrea să ies din corpul ăsta
ca dintr-o rochie de la zara,
dar știu că tot ce am
sunt rănile mele bine cusute
și ochii tăi — singurul semn că războiul
nu e în zadar.//

lumini orbitoare. orașul devorează
precum sistemul — puii vii, nou-născuți
ai nesupunerii.
gladiole la mormântul tău, mamă.
mamelor care au înfrânt sistemul — și tu ai supraviețuit.
dragostea mea e pentru tot ce face
dimineața să strălucească
precum un corp aruncat în beci,
luminat o secundă de flashul unei lanterne.

//e ca și cum aș fi în siberia.nu mai este zăpadă,
doar un ger uscat care conservă tot ce n-am spus,
tot ce-am simțitși mi-a fost rușine să simt.//

mașina de război a dragostei continuă să lupte
împotriva sistemului.

eu nu mai am glas.

//uneori privesc pe fereastră soldații. se întorc liniștiți,
capete aplecate, mișcări cu încetinitorul, priviri goale.//
se întorc în orașul unde războiul e la fel de rapace —

pe străzi,
în morminte,
în grădinițe,
în școli,
în marile clădiri care ascund corporațiile
și viciile.
cineva scrie despre toate astea.
stă în căsuța lui și, din când în când, se uită pe geam.

//aș putea să spun că a trecut timpul. e vară. dragostea noastră
a devenit o emblemă. am o inimă de pluș. în orașul ăsta nu se mai fabrică
decât chei și cartele
mecanice. uneori îmi scot inima și o fac să bată. //

Cer senin, pământ sub soare 

Viața-i scurtă ca o boare, 

Azi te naști și-ncepi să crești 

Luptă duci pân' la plecare. 

Vii cu-al tău destin de Sus 

Și pornești într-o călătorie, 

Nu știi când o să te-oprești 

Pentru că, doar Domnul știe. 

Ești copil și mergi la școli 

Să înveți și să știi carte, 

Toți îți spun că-așa e bine 

De vrei să ajungi departe. 

Ești adult și mergi la lucru 

Să-ți câștigi pâinea cu trudă, 

Vrei să-ți meargă toate bine 

Pân' ți-apare-n viață-o...iudă. 

Ai copii, nepoți și strănepoți 

Ești familia cea mult visată, 

Dar constați că rămâi singur 

Și îți zici cu-amar...ce soartă. 

Stai de vorbă cu soția,  soțul 

Și viața ți-o povestești în doi, 

Și îți spui când vorba-nchei 

Bătrâni suntem...vai de noi. 

Parcă ieri eram copil la mama 

Apoi tânăr-însurat și cu fecior, 

Astăzi Îl rugăm smeriți pe Domnul 

Pază bună să ne fie...și-n viitor!

Iertarea Ta

Curata inima

Curata sufletul de ura

Si-l transforma-n apa pura

Iertarea Ta

Vindeca cicatricile

Ce se strang precum furnicile

Iertarea Ta

Transforma comportamentul

Si schimba rationamentul

Cu blandete Isus a venit

Cu o mare iubire,El m-a coplesit

Eram cazut

De vant batut

Cu mila la mine s-a uitat

Si pe bratul Sau El m-a luat

Iertarea Ta

Schimba totul

Schimba ochii,schimba omul

Dintr-o inima de marne

El a facut o inima de carne

Ce ramane aprinsa pentru El

Iertarea Ta

M-a ajutat sa iubesc

Si cu blandete sa vorbesc

Tot ce-mi doresc

Pe Tine sa Te intalnesc

In Regatul Tau Ceresc...

Eu n-am venit din lumea voastră,
Ci dintr-un gând prea adânc spus,
Cuvântu-mi arde-n piept ca focul
Și-n gură-mi moare, neajuns.

Când râdeți voi, eu aud plânsul
Unui adevăr ce nu încape,
Când voi dormiți, eu stau de stradă
La marginea dintre nopți și ape.

Mi-e sufletul o casă veche
Cu porți ce scârțâie-n pustiu,
Cei ce intrară n-au înțeles
De ce trăiesc… și de ce scriu.

Și-atunci rămân, sub cerul rece,
Cu stelele ce nu vorbesc,
Mai bine singur cu tăcerea
Decât cu lumea ce-o gândesc.