1  

Melancolie

 

Și totul e atât de complicat și trist, 

Încât mi-am scris eu însumi o scrisoare, 

Mi-am întrebat vecinii dacă mai exist,

Ori dacă m-au văzut din întâmplare.

 

Și stau pe prag, cu ochii goi în zare,

Ascult cum ploaia bate fără rost,

Se scurge timpul greu, fără scăpare,

Și parcă nici nu știu dacă am fost.

 

În camerele reci, cu ziduri ude,

Ecoul pașilor mă minte blând,

Iar gândurile ca niște umbre crude,

Se sting în mine, rând pe rând.

 

Și-n noaptea grea, cu aer de morminte,

Îmi caut trupul, poate îl găsesc,

Dar mă împiedic doar de oseminte,

Ce cad din mine chiar dacă trăiesc.

 

Sub lampa slabă tremură hârtia,

Îmi scriu din nou, și-amân răspunsul,

Deodată-mi bate-n geam melancolia,

Citesc scrisoarea și m-apucă plânsul.


Categoria: Poezii diverse

Toate poeziile autorului: Gabriel Trofin poezii.online Melancolie

Data postării: 20 martie

Timp de citire: ~2 min.

Vizualizări: 339

Loghează-te si comentează!

Alte poezii ale autorului

Am scris...

 

Am scris despre viață și moarte,

Cu slove din carne și sânge,

Cu lacrimi și clipe deșarte,

Cu plânsuri ce ochiul își plânge.

 

Am scris despre tine și îngeri,

Cu nesomn și clipe amare,

Despre mine și marile frângeri,

Despre gândul ce nu vrea să mai zboare.

 

Am scris despre oameni și lume,

Despre abstract și  divin,

Cu versuri ce-aveau să rezume,

Unde plecăm și de unde venim.

 

Am scris despre scris și înscrisuri,

Despre cosmos și ce-a mai rămas,

Dar lumea cu ale ei compromisuri,

În proteste de stradă le-a ars.

 

Apoi s-au strâns să mă-nfrunte,

Insultându-mi întruna versetul,

Și mi-au scris cu jăratec pe frunte:

Iată poetul...!

Mai mult...

Iubirea care a murit

 

Hai să mergem la înmormântare,

La iubirea noastră care a murit,

Doliul să ne fie astăzi sărbătoare,

Haide să-ngropăm tot ce-am iubit.

 

Pune-ți rochia nepurtată de mireasă,

Eu mă-mbrac în mire să ne știm,

Cheamă muzică lăutărească aleasă,

Să pornim cu-alaiul înspre țintirim.

 

Hai să mergem la înmormântare,

La iubirea noastră care a murit,

Hai împinge dricul, nu mai e salvare,

Spune-le să sape, groapa de sfârșit.

 

S-aruncăm în ea vorbe spuse-n grabă,

Visuri, jurăminte tot ce-a fost în noi,

Crucea fără nume, doar o cruce oarbă,

Să nu ne mai știe, nici viața de-apoi.

 

Coborâți în bernă timpul fără nume,

Orele ce-au curs ca apa în pământ,

Să ne stea cenușa în iubiri postume,

Despărțirea noastră plânsă la mormânt.

 

Hai să mergem la înmormântare,

La iubirea noastră care a murit,

Să ningă amorul alba sa uitare,

Drumurile noastre astăzi au sfârșit.

Mai mult...

Decorporalizare

 

Sufletul mi se-nalță cu aripi de jar,

Îmbrățișând vântul care nu doarme;

Inima-mi pulsează undeva într-un far,

Și stârnește pe mări furtuni și alarme.

 

Fiecare zbor e tremur, e foc și scântei,

Durerea se-mpletește-n dorințele mele;

Lumina e frântă în palme de zei,

Și apoi prin mine e trimisă în stele.

 

În ochii-mi orbi văd reflecții de infinit,

Iar glasul meu ca un tunet răsună;

Întreg universul se așază smerit,

Și-l hrănesc neîncetat cu lapte de lună.

 

Și iarăși port cu mine nemărginirea,

În piept am un soare care nu piere;

Noaptea și cerul îmi fură privirea,

Și devin brusc: Nematerie și Înviere.

 

Mai mult...

Deznădejde

 

Se stinge focul vechi din vatra lumii,

Și-n scrum rămâne umbra unui vis,

Pe umeri ne apasă greu străbunii,

Iar moartea ne trimite jalbe-n scris.

 

Sub pașii lenți se frâng făpturi uitate,

Ecoul lor se pierde-n nesfârșit,

Iar cerul, obosit de nedreptate,

Își varsă stelele pe un pământ rănit.

 

S-a 'ncimentat tăcerea printre ziduri,

Și nici un glas n-ajunge până-n cer,

Iar moartea s-a 'ncrețit de riduri,

Și tristă-și bate coasa-ntr-un ungher.

 

Pe străzi, tăcerea curge ca o boală,

Din ochi străini cad lacrimi și oftat,

Toți câinii latră noaptea pe afară,

Căci duhul morții se plimbă ne-ncetat.

 

Pământul geme sub atâtea cruci,

Iar cerul tace-n semn de neputință,

La porți de case se zăresc năluci,

Ce-mpart scripturi și cer credință.

 

În piepturi, inimi bat fără de vlagă,

Și de pe umeri îngerii-au fugit,

Căință așteaptă o lume întreagă,

Și-un nou Iisus să fie răstignit.

Mai mult...

Să nu-mi mai scrii...

 

Doar vântul nopții poate,

Să-ți poarte-al meu oftat,

Prin viscol de uitare,

Prin timpul destrămat.

 

Iar plânsul ce îți pare,

Atât de nevăzut,

Va inunda pământul,

Sub pasul tău tăcut.

 

Iar seara, când tăcerea,

Te va chema-napoi,

Vei auzi departe,

Un glas străin prin ploi.

 

Și poate-n acea clipă,

Când ceru-ți va fi gol,

Vei regăsi-n tăcere,

Și gestul tău frivol.

 

Și-atunci, de va fi astfel,

Să nu-mi mai scrii nicicând,

Căci dorul ce se-ntoarce,

E cel mai greu mormânt.

Mai mult...

Orfan de Tată

 

De tunete și fulgere mi-e cerul azi lovit, 

Privirea îmi este-n ceață de-atâtea privegheri, 

Și cerul greu apasă pe trupu-mi istovit, 

Iar moartea a-nceput să-mi ia din primăveri. 

 

Îmi simt în palmă umbra, nu trupul, nu căldura,

De parcă mă desprind încet din rostul firii, 

O rază de lumină îmi poartă-n zbor făptura, 

Și parcă bate-un clopot în turla mănăstirii. 

 

Sub mine roata lumii îşi macină tăcerea,

Nimic nu e la fel, văd doar o noapte oarbă, 

Cum varsă din orbite o beznă precum mierea, 

Vrând printr-o viclenie lumina să-mi absoarbă. 

 

Se-nvârte roata-n carne, nu-n stele, nu-n afară,

Și scrâșnetul ei surd îmi intră-n rădăcini, 

Aud cete de îngeri cum trâmbiță-n fanfară, 

Și văd ca printr-o ceață, coroana Lui de spini. 

 

Dar moartea nu mai vine, se pare c-a plecat, 

Privesc ca-ntr-o oglindă cum norii grei se frâng, 

Tot zborul meu spre El, păcatul l-a curmat, 

Ca un orfan de Tată, mă uit spre cer, și plâng.

Mai mult...

Poezii din aceiaşi categorie

Psalmi - XLVIII - Copacului vieții

 

La marginea sufletului meu,

ai sădit, Doamne, un copac

care nu cere apă, ci răbdare.

Și timp.

Și tăcere.

 

Zi de zi a crescut în mine,

prin toamne de îndoială

și veri de patimă,

prin ierni de uitare

și primăveri abia simțite.

 

N-am știut că Tu ești rădăcina,

că trunchiul e cruce,

și frunza — rugăciune.

Că fiecare ram

duce către cer

o parte din mine

pe care am vrut s-o păstrez.

 

Și când am vrut să-l tai,

să-l smulg din adâncuri

pentru că nu dădea rod,

Tu ai șoptit:

„Fructul nu-i pentru azi,

ci pentru ziua

când vei muri pe deplin

ca să trăiești întreg.”

 

Acum îl privesc —

nu ca pe o podoabă,

ci ca pe o scară vie

între dor și împlinire.

Mai mult...

Psalmi - XXII - Iertarea pentru dușmani

 

Iartă-mi dușmanii, Doamne,

pentru că sunt în mine.

Căci nu doar în ceilalți se află ura,

ci și în inima mea,

acolo unde nu am loc pentru Tine.

 

Iartă-mi dușmanii, Doamne,

care mă rănesc fără cuvinte,

și pe cei care mă rănesc cu tăcerea lor.

Pe cei care mă insultă,

pe cei care mă înfruntă,

pe cei care mă uită ca și cum n-aș fi.

 

Mă doare că nu pot să iubesc,

că mă frâng în fața răului lor

și în fața răului din mine.

Dă-mi iertarea care se naște dintr-o tăcere adâncă,

dintr-o iubire ce nu așteaptă răsplată.

 

Te rog, nu mă lăsa să fiu prizonierul urii,

ci lasă-mă să fiu asemenea Ție,

care știi să ierți și să iubești

chiar pe cei ce Te-au răstignit.

 

Îți dau inima mea, Doamne,

ca pe un dar al iertării,

să o cureți de tot ce-i străin

de iubirea Ta.

Mai mult...

Bacoviană

 

Plouă mărunt iar pasul mi-e strâmb,

Și lasă-n noroi o urmă de plumb,

Frigul mă mușcă de lacrima udă,

Iar luna pustie o simt ca pe-o rudă.

 

Luminile tremură-n sticla murdară,

Pe ziduri bătrâne scârțâie-o scară,

Dar nimeni nu urcă, doar umbre pustii,

Și spaima se-ntinde pe străzi cenușii.

 

În mine se frânge o clipă din neant,

Iar morții îi sunt doar o seară amant,

Pe cer e doar plumb și-un nor răstignit,

Ce picură sânge într-un ritm obosit.

 

Se-aud pași străini pe trepte de vată,

În ziduri uscate suspină o piatră,

Dar nimeni nu vine, doar vântul adie,

Și foșnetul frunzei îmi pare-o stafie.

 

Mi-e frig până-n os, mi-e plumb în artere,

Pământul e ud și în jur simt durere,

Iar strada se pierde în ceața de humă,

Și nu mai e nimeni, nimic nu mai sună.

 

Se lasă tăcerea și cerul se cerne,

Iar stelele-mi par infinite lanterne,

Pasul mi-e greu, și pe ultima treaptă,

Cu-n surâs plumburiu, Bacovia m-așteaptă.

 

Mai mult...

Trag poarta!

Mă uit pe drumul lung pustiu
Care cândva, era plin de lume,
Iar eu copil, fără încălțăminte
Colbul ridicam, 2 m...

înălțime. 

 

Din când în când, doar auzeam
Cum mama mă striga la poartă,
Să trec în curte... c-o fac de râs
Și-i e rușine, de cei ce-o

...ceartă.



Pentru un timp, eram cuminte
Dar repede uitam de urechială,
Și o țâșneam pe vale la scăldat
Iar seara, iarăși...o chelfăneală.



Și-acum parc-o aud pe mama
Te spală, mâncă și... la-nvățat,
Că toată ziua, doar ai hoinărit
Iar cotețul a rămas

...necurățat.

Printre sughițuri și smeorcăieli
Înfulecam, că foamea era mare,
Și-apoi cu mama la lampa oarbă
Citeam, scriam și, iute la culcare.



Astfel, s-a petrecut copilăria mea
Cu bune, rele, împliniri, dezamăgiri,
Pe care o regret... că nu se-ntoarce
Iar praful ridicat, e doar, în amintiri.



Trag poarta și cu zăvorul o închid
Că nimeni nu mai stă în astă curte,
Toți am plecat, la cimitir și-n lume
Nimic nu-i veșnic și zilele prea scurte!



















 

 

 

 

Mai mult...

Jertfă

 

În mine plouă invers, până-n carne,

Cu stropi de gând și reci fiori, 

Și-mi port umbrelele drept arme, 

Deși cu lacrimi umplu aceiași nori. 

 

Îmi trec prin sânge semne fără nume,

Ca niște hărți spre nicăieri precise,

Mă caut printre lucruri vagi, postume, 

Și-mi reînvii tristeți demult ucise. 

 

Rămân atent la zgomotul din mine,

La liniștea ce urlă întruna dinăuntru,

Și merg târâș spre alte lumi străine, 

Arând cu coatele întreg pământul. 

 

În brațe-mi cade noaptea ca un leș smolit, 

Și brusc întreg pământul un altar devine, 

Pe aceeași cruce ca Iisus m-am răstignit, 

Să șterg păcatele părinților prin mine. 

Mai mult...

Regina

Vroiam să plec dar corpul îmi înțepenise 

De parcă devenisem un ac metalic furat de un magnet de trei tesla

Stăteam în lojă cu mâinile încleștate pe balustradă 

Inima-mi intrase în acea arie de staccato

Era cea mai bună voce de soprană de coloratură pe care o auzisem

Cum să plec când "respiram" muzica ei?

De regină a nopții din "Flautul fermecat".

 

Mai mult...

Susține Poezii Online

Sprijinul tău ajută Poezii Online să crească frumos. Donația susține dezvoltarea, îmbunătățirile și acest spațiu dedicat creațiilor personale, locul unde poezia și textul literar aduc inspirație, liniște și o gură de aer pentru suflet.

Îți mulțumim că lași poezia să dăinuie. 🤍