Porți ce s-au închis demult

Lui Simona Halep - găsită dopată

A servit ași cu duiumul,

Şi a fost mereu precisă,

Dar i s-a oprit brusc drumul,

C-a servit o interzisă.

Lui Simona Halep – exclusă din tenis

A încercat un lob în cross,

Peste zona de testare,

Însă i-a ieșit pe dos,

Și-a primit o expulzare.

Lui Ion Țiriac

Cum Samson își purta puterea-n păr,

Şi nimeni nu-i stătea în față,

La Țiriac, e diferit, într-adevăr...

Că el și-o poartă în mustață.

Lui Nadia Comăneci - după operațiile estetice

A fost un zece adevărat,

O stea-n amurg de noapte,

Dar după ce s-a operat,

Arată de un opt spre șapte.

Unora ce îl critică pe Hagi

Toată lumea-l dojenește,

Și-l critică pe jupân,

Că româna o stâlcește,

Dar uită că-i aromân.

Unei femei de moravuri ușoare

Viitura îi spune în sat,

E un nume cam ciudat,

Lumea așa o botezase,

C-a distrus vreo patru case.

Unui amic

Amicul meu e foarte rău,

Și are o față atât de dură,

Că latră câinii în jurul său,

Numai cu juma' de gură.

Femeiești

Nevasta-mea e atâta de bizară,

Că a creat invidie între ele,

La psiholog e-n fiecare seară,

Doar cu problemele mele.

Unui lunatic

Vede fluturi peste tot,

Coloraţi în fel şi fel,

Eu nu-i văd, şi-atunci socot,

Că zboară în cap la el.

Soției infidelă

Soţie curvă…se mai poate,

Sintagma nu-i bătută-n cuie,

Dar numai ţie dintre toate,

Amanţii ţi-au făcut statuie.

Zicală sau beție

Bând cu amândouă brațe,

Unul dintre-ai mei vecini,

A plecat să dea la rațe,

Deși avea numai găini.

Zicală sau hoție

Când din pepeni ei l-au scos,

S-a crezut că e nervos,

Însă s-a clarificat,

El era chiar la furat.

Defect profesional

Îngâmfat e…Mi s-a spus,

Însă bine eu îl știu,

El priveste numa în sus,

Fiindcă e macaragiu.

Unui sudor – întors a doua zi la serviciu

Cu ochi roșii a venit,

Și ne-a spus că-i de la flamă,

Însă am aflat subit,

Că dormise aseară-n cramă.

Pe zidul tău cad umbrele pieziș,

Și-un colț de lună șade spânzurat,

Cu ochii verzi, mereu deschiși,

Îmi pari smaralde c-ai furat.

Lumina ta se frânge-n lungi fiori,

Ce cad ca niște stele pe pământ,

Și-n bezna nopții scânteie culori,

Iar eu privesc uimit și mă-nspăimânt.

Sub pleoapa nopții, inima-mi tresare,

Când chipul tău se scurge prin ferestră,

Și ca un râu ce-și caută sfârșitu-n mare,

Mă leg de glezne și sar în noaptea albastră.

Privesc în jurul meu și lumea-i stinsă,

Și totuși focul tău, mă luminează tot,

Și sap sub zidu-ți gros cu mâna ninsă,

Căci umbra ta piezișă n-o suport.

Trei sferturi astăzi sunt în rai,

Dar mâna ta mă trage înapoi,

Și-ntruna plângi, și fără grai,

Încerci pe moarte s-o despoi.

Te văd de undeva din depărtare,

Cu fața-n palme prăbușită,

Apoi aprinzi ușor o lumânare,

Și rogi pământul să te-nghită.

Trec norii grei, dar eu nu mai aștept,

Mi-am pus tăcerea-n piept ca pe o haină,

Și sunt străin de gândul tău nedrept,

Ce vrea să mă întorc ca dintr-o taină.

Tu strigi, dar glasul tău nu mă mai doare,

E doar ecoul ce se frânge-n mine,

Fiindcă-am gustat din lacrima ce moare

Sub ochii-ți goi ca două vechi ruine.

Și totuși, nu te las, și-am să te iert,

Să fii în mine ca un legământ,

Iar când vei plânge, voi simți discret,

Iubirea noastră trăită pe pământ.

Cum aș putea ca să citesc, 

Scrisorile ce n-au ajuns, 

Căci doar acestea împărtășesc, 

Imense clipe-n care ai plâns. 

De atâtea ori te-ai răzgândit, 

Scrisoarea să o pui în plic, 

Căci nu credeai că te-am iubit, 

Pe cât de tare ai fi voit. 

Și câte rânduri necitite,

S-au șters sub palma ta-n tăcere,

Rămas-au foile lipite,

De-atâtea lacrimi și durere.

Dar oful tău, oricât l-ai stinge,

Mai arde-n umbra unui rând,

Și-n visul nopții mă atinge,

Și-ți scrie numele plângând.

Și de-aș fi fost în scrisu-ți pana, 

Ce curge molcom pe hârtie, 

Cu patos ți-aș fi oblojit și rana, 

Făcându-ți tușul apă vie...

Într-un sertar uitat de lume,

Iubirea-n file ai ascuns,

Și n-ai lăsat ca slova să-și asume,

Atât amor, și-atâta plâns.

Eu L-am dat jos pe Iisus de pe cruce, 

cu mâini ce nu meritau să-L atingă,

și lemnul încă mai ținea în el

urma cuielor pline de sânge —

ca un legământ cu oamenii.

Nu era moarte în trupul Lui,

ci o liniște care mustra toată suflarea lumii.

Ochii Lui — două adâncuri deschise —

nu priveau spre mine,

ci prin mine,

ca și cum ar fi căutat ceva

ce eu pierdusem demult.

Și am înțeles:

nu El era răstignit acolo,

ci noi, toți cei fără iubire.

Rana din coastă nu sângera,

ci rostea încet, fără glas, din trupul inert:

„Iartă-i Tată, că nu știu ce fac. ”

Mi-am plecat fruntea în țărână 

și am simțit cum vinovăția

nu mă apasă, ci mă înalță. 

Sângele Lui nu curgea — ierta.

Se așeza peste lume, 

ca o ploaie caldă peste un pământ uscat,

și fiecare strop spunea:

„Pace vouă!”

I-am atins mâinile

și nu erau reci —

erau ca o ușă întredeschisă spre ceva ce nu știu să numesc,

dar care mă chema... 

Și atunci am văzut limpede, 

cum crucea lui crește în mine. 

Cuiele nu fuseseră scoase,

ci adâncite în necredința mea,

iar lemnul, ca o mlădiță, 

își făcuse rădăcină în inima-mi pustie. 

Și El — coborât din trup — se înălța din rană, 

în timp ce eu mă adânceam în rana Sa,

având crucea în brațe. 

Ne este vorba caldă și mieroasă,

Dar zilnic jefuim morminte,

Trădăm pe fratele din casă,

Și-n spovedanii siluim cuvinte.

Avem și măduva stricată-n oase,

C-am  adoptat noi legi și ritualuri,

Iar simțurile calde și frumoase,

Le-am înecat voit în false idealuri.

Ologilor pantofi le-am comandat,

Iar ciungilor mănuși brodate,

Apoi i-am prins și spânzurat,

Pe acei ce ne-au cărat în spate.

Ne ard biserici zilnic din senin,

Și căutam prin ceruri piromani,

Prescura ni-i dospită cu venin,

Și totul se rezumă doar la bani.

De-i negru, tu trebuie să spui că-i alb,

De e bărbat, tu minți, ea e femeie,

De-i frig, gândește că ți-e cald,

Dă foc la cărți, la tuș și la condeie.

Va trebui să ne-ascundem toți în hrube,

Aceasta cred că-i unica salvare,

Ne-om curăța de mucegai și bube,

Plângând pe acei rămași sub soare.

Cine ești când nu te vede nimeni,

Când umbrele-ți dansează pe pereți,

Când gândurile-ți curg asemeni,

Poveștilor nespuse, așezate-n vers?

Cine ești când ziua se sfârșește,

Și noaptea vine, blândă, peste cer,

Când masca vieții se desprinde lin,

Și sufletul se pierde în mister?

Ești visătorul, cel ce-și scrie

Poveștile în taina serii calde,

Sau poate ești un simplu muritor,

Cu doruri neștiute și întrebări miliarde?

Ești strop de ploaie, rătăcit prin lume,

O rază-n întuneric, fără nume,

Sau ești un fluture ce zboară,

Din floare-n floare, căutând comoară?

Cine ești când nimeni nu privește,

Când inima ți se aude doar în șoapte,

Când sufletul ți-e singurul prieten,

Și timpul parcă stă, uitat de toate?

Poate ești tu, cel adevărat,

În liniștea adâncă regăsit,

Un suflet liber, neîncorsetat,

De-a lumii zgomot, de-al ei infinit.

Cine ești când nu te vede nimeni?

Poate răspunsul stă în liniștea ta,

În acele clipe rare și senine,

Când ești doar tu, și ești așa cumva.

Lacrimi fără ochi,

Carne fără sânge,

Parcă-s un deochi,

Ce întruna plânge.

Zboruri fără aripi.

Gânduri fără minte,

Condamnat la urlet,

Fără de cuvinte.

Pas fără de mers,

Palmă ce nu strânge,

Sunt un neînțeles,

Care încet se frânge.

Flori fără sămânță 

Umbre fără trup,

Cerul mă denunță,

Cu pământ m-astup.

Uși fără perete,

Rugă fără cer,

Savurez regrete,

Și-ncontinuu cer.

Drum fără pământ,

Sete fără apă,

Nici un legământ,

Nici un om nu scapă.

Noduri fără sfoară,

Trepte fără scări,

Sufletul îmi zboară,

Înspre alte zări.

Am plecat departe

să găsesc centrul.

La întoarcere, casa arăta altfel —

nu ea se schimbase.

Azi nu te-am zărit prin curtea casei,

să-ți spun bună dimineața,

Și griji îndată mi-am făcut, cu cine

oare merg să îmi fac piața.

Vorbesc despre a mea bună vecină,

pe care o cunosc de-o veșnicie,

De când făceam naveta amândoi,

având și eu și ea aceeași meserie.

Țin minte cum alergam să prindem

rata și cât era de-aglomerat,

S-ajungem la serviciu în timp util,

ca șeful să nu ne facă referat.

Erau până în "89 alte vremuri și toată

lumea mergea la muncă,

De dimineață până seara să facem

planul și rar gustam o țuică.

Și peste tot era organul de partid,

care știa câte-n lună și-n stele,

Primind note de la informatori, iar

noua ne făceau zilele grele.

Dar iată că în curte a apărut vecina

și mă grăbesc să-i dau binețe,

Așa că mă opresc să povestesc,

spunându-vă ca nu e rău..la bătrânețe!

Am început să mă topesc,

Deși atât de multă ceară am,

Şi curg torent, și absent privesc,

Cum lacrimile vieții bat în geam.

Am început să mă topesc,

Deși fitilul mi-i deja cenușă,

Şi ard intens, și absent privesc,

Cum flăcările îmi bat la ușă.

Am început să mă topesc,

Și curg în picuri pe-al tău trup,

Căci aș dori să te trezesc,

Să ne iubim neîntrerupt.

Am început să mă topesc,

Iar ceară nu mai este în stup,

Deși aș vrea să mai trăiesc,

Topindu-mă, încet, încet mă duc.

Am început să mă topesc,

Şi mă adun din candelabru,

O altă lumânare să clădesc,

Să-mi pâlpâie la cap macabru.

Când se ia familia de tine,
Simţi că nimic din ce faci nu e bine,
Opinia ta e nulă,
Trăiești într-o bulă.
Mi-aș dori, dacă se poate,
Să fiu nebună, măcar în acte,
Să mă evite, să nu-mi vorbească.
Să mă arunc de la fereastră?

Li se pare comic sau câtuși de puţin amuzant
Să mă trateze ca pe un odorizant?
Miros frumos, nu mă observă;
Un pas greșit? Trec la rezervă.

C*aie, te rog eu cât de tare pot,
Aș trece oceanele înot
Ca să scap, în p*la mea,
De batjocura ta și-a ta și-a ta.

Nu-mi spune că n-o să mă descurc la facultate
Și c-o să mor de foame-n străinătate
Și că dacă mă despart de voi pălesc.
Șantaj ieftin, insulte gratuite,
Azi-mâine muriţi, nu uitaţi:
Eu vă cumpăr morminte.

De ce credeţi că-i OK
Să-mi daţi bully de 2 (doi) lei.
Îmi sporiţi anxietatea
Și plâng toată noaptea.