Înger ceresc

Din cer coboară lin, încet,

Un înger alb, cu pas discret,

Pe umeri poartă-un strop de nor,

În ochi — o rază fără dor.

 

Cu aripi moi, de nea și foc,

Deschide lumea-ncet, pe loc,

Și spune: „Nu te teme-acum,

Lumina naște chiar din scrum.”

 

Când plângi, el strânge-ntr-un inel

Toți pașii tăi ce dor și-s grei,

Și îi transformă-n vis ușor,

Să dormi, să uiți, să nu mai doar’.

 

El nu rostește multe, nu —

Doar bate vântul altfel, tu

Simți cum o pace te cuprinde

Și rana-n piept ți se aprinde.

 

E-n colț de stea, e-n fir de gând,

E-n cântecul ce curge blând,

E glasul tău din alte vieți

Ce ți-a promis că vei trăi, să speri, să iubești.

 

Și chiar de nu-l vezi, e aproape —

În șoapte dulci, în vise-ncape,

E îngerul ceresc trimis

Să-ți fie scară între vis.


Categoria: Poezii diverse

Toate poeziile autorului: Diana poezii.online Înger ceresc

Data postării: 28 iulie 2025

Comentarii: 1

Timp de citire: ~2 min.

Vizualizări: 511

Loghează-te si comentează!

Comentarii 1

author Cosmin Alexescu

Cosmin Alexescu

Poezia „Înger ceresc” este o imagine a îngerului, care devine simbol al speranței, alinării și renașterii sufletești. Prin metafore delicate — aripi de nea și foc, rază fără dor, scară între vis — autoarea conturează un univers protector, unde credința și pacea interioară vindecă orice rană. Limbajul simplu, dar încărcat de muzicalitate, transmite un mesaj reconfortant: chiar și în momentele de durere, există mereu o prezență nevăzută care ne sprijină și ne ridică spre lumină.

Alte poezii ale autorului

Sub Semiluna Focului

Sub umbra grea a stelei cu o coadă,

când Semiluna scânteia pe scut,

se ridicau din codri fără teamă

ai noștri, dârzi — cu sufletul tăcut.

 

Cu pieptul gol și spada de-o arină,

cu răni sub zale, dar privirea sus,

purtau în sânge Dunărea și visul

de-a nu-ngenunchea nimănui, supus.

 

Pământul ardea. Și ei tăceau cu cinste.

Sub pași dușmani, plângea un neam de foc.

Dar n-au dat cheia porților din suflet —

ci au răbdat, cu spinii-n trup, cu foc.

 

Acolo-n munți, călugări și ostași

împărțeau coliva și-o rugă.

Și fiecare clopot din cetate

era o inimă ce nu se frângea.

 

Căci nu cu aur, ci cu sânge scris-am

pe porți de istorie: „Aici e-al meu.”

Și-am ars în valuri, dar ieșirăm stâncă.

Și-am fost cucernici, dar și brațul greu.

 

„Pe aici nu trece nimeni cu robie,

nici cu coran, nici cu paloș turbat —

când țara e la noi în piept, nu-n hărți,

și-n codru bate Domnul ne-ntinat.”

Mai mult...

Vara părea aceeași — (dar nu era)

Soarele a intrat pe fereastră ca în fiecare an,

dar mi-a găsit fruntea deschisă, nu zidul obosit.

Am respirat aerul cald și am recunoscut un gust nou:

amintiri vechi amestecate cu curajul de a pleca.

 

Am pășit pe aceleași trotuare —

crăpăturile știau pașii de mult,

dar pașii mei aveau altă greutate:

nu mai fugăream fericirea, o întâlneam întâmplător.

 

Am iubit — cu glas mic, cu glas mare, cu glas tacit.

Unele iubiri au plecat la miezul nopții;

altele au rămas ca umbre calde pe perete.

Am învățat că a iubi nu înseamnă să nu simți frică,

ci să te urnești mai departe cu frica în buzunar.

 

Am spus „te iubesc” și cuvintele au sunat diferit:

uneori au fost grele ca pietrele,

alteori au zburat ca frunze — ușoare și adevărate.

Am tăcut când trebuia vorbit,

am vorbit când tăcerea mă omora.

 

Am trimis mesaje pe care le-am regretat,

și mesaje pe care le-am șters, ca pe o hârtie arsă;

am primit răspunsuri care au salvat nopți,

și tăceri care m-au învățat ce nu vreau să fiu.

 

Am râs până mi s-au încleștat obrajii,

iar râsul acela m-a făcut să uit chipuri.

Am plâns în mașină, singură, la semafor,

căci plânsul nu cere audiență — doar curaj.

 

Am pierdut persoane cu picioare de sticlă:

se spărgeau când voiam să le ating.

Am întâlnit oameni care au venit cu mâini larg deschise,

au luat bucăți din mine, le-au curățat și le-au pus la loc —

mai bine aliniate, mai luminoase.

 

Au fost seri în care m-am îmbătat cu conversații,

seri-oglindă în care mă vedeam pe mine altfel;

au fost dimineți în care m-am temut de liniște,

dar liniștea mi-a vorbit blând și mi-a arătat rosturi.

 

Am învățat să las lucruri să cadă:

nu toate zborurile-s menite să ajungă la tine.

Am învățat că regretul se naște din atașament,

nu din eroare — și-l pot primi ca pe-un oaspete,

îl pot servi și-l pot lăsa să plece.

 

Fericirea a venit fără fanfară:

într-un cafea băută pe o treaptă,

într-un „bună” spus de cineva care nu știa că mă căuta,

în hohote de râs sub un cort de stele.

Tristețea m-a vizitat cu tărie:

m-a făcut să știu ce e prețios.

 

Vara asta m-a frânt în bucăți care n-au mai ținut de vechi:

m-a aruncat, m-a adunat, m-a lipit cu alt lipici —

mai sincer, mai cald, mai curat.

Nu e că am devenit altcineva,

ci că mi-am dat permisiunea să fiu eu —

cu toată nesiguranța și cu toată veselă.

 

Seara ultimă mi-a adus un port reticent de lumină:

o ușă s-a deschis, nu grandios, ci lin,

și dinăuntru a venit o mână care mi-a spus „rămâi”.

N-a fost un erou, n-a fost un discurs;

a fost o simplă alegere: să fim aici, unul lângă altul,

în întuneric care nu ne mai speria.

 

Am plecat din vară cu buzunarele pline de lucruri mărunte:

o bancă pe care am râs până-am uitat de ploaie,

o floare pierdută într-o carte,

o melodie care-mi aparține acum.

Și cu o certitudine blândă:

orice s-a terminat nu m-a răpit;

mi-a dat teren.

 

Am purtat doruri ca pe niște benzi subțiri,

le-am cusut la marginea cămășii ca pe ornamente;

au devenit parte din mine, nu poveri.

Am acceptat că nu pot repara toate ferestrele sparte,

că unele priviri nu se mai întorc — și e în regulă.

 

Am făcut greșeli mari, și mici, și albe;

am recunoscut că perfecțiunea nu-mi e prietenă.

M-am iertat în oglindă, încet, cu vocea mea,

și m-am recunoscut din nou.

 

Acum, când o dimineață nouă mă prinde,

deschid geamul nu pentru a căuta soarele,

ci pentru a-l primi:

cu pielea încă-mprentată de vara care-a părea la fel,

dar n-a mai fost.

 

Zâmbesc fără motiv — sau cu toate motivele,

căci am învățat că un început e doar un alt cuvânt

pentru curaj.

Și chiar dacă totul e fragil, totul e viu.

Asta e povestea mea de vară:

a durut, a iubit, m-a schimbat —

și am ales să rămân luminos.

 

Și dacă m-ai întreba acum ce-am învățat:

îți spun simplu, fără clătinare:

că a fi întreg nu înseamnă să nu-ți fi pus niciodată foame,

ci să știi să mănânci și când masa e golă.

 

Vara aceasta a plecat, dar mi-a lăsat mâna întinsă —

iar mâna mea a răspuns: „Hai.”

 

 

Mai mult...

Spune

Spune ce doare

fără rușine,

că tăcerea

nu vindecă —

doar sapă mai adânc.

 

Spune că pleci

chiar dacă rămâi,

minciuna cu ochi blânzi

taie

mai rău decât adevărul crud.

 

Spune ce-ai visat

în nopțile reci,

că visele spuse

devin drumuri

sau despărțiri.

 

Spune „te iert”

chiar când nu poți —

iertarea nu e o rană închisă,

e curajul

de-a lăsa rana să respire.

 

Spune cine ești

fără să ceri voie —

numai umbrele

se roagă

să nu fie privite.

 

Spune și când taci,

căci ochii au glas,

iar inima scrie

când gura

se teme.

Mai mult...

Sub cerul din Seoul

În Seulul plin de ploi tăcute,

Ea fuge iar prin nopți pierdute,

El, rece, blând, cu ochi de gheață,

Ascunde dorul ce-l învață.

 

Pe banca unde flori de cireș

Cad ca promisiuni ce nu mai eș,

O mână tremură în vânt,

Un „te iubesc” nerostit crunt.

 

O moștenire, o rană veche,

Un tată crud, o mamă stearpă,

Destine scrise cu sânge fin

Pe filele unui scenariu chin.

 

El pleacă, ea plânge, trenul nu stă,

Dar undeva, dragostea dă.

După zece ani, un ceas se oprește –

În inimă, totul renaște.

 

Un OST pe fundal suspină,

Priviri ce spun mai mult ca o vină,

Un ultim episod, un ultim sărut –

Și tot ce a fost devine început.

Mai mult...

Scrisoarea care a devenit mare

A căzut dintr-o mână grăbită

în gura mării,

o scrisoare

care n-a apucat să spună

„te iubesc” până la capăt.

Apa a pus punct

în locul ei.

 

Pe fundul oceanului

s-a desfăcut în metafore:

fiecare literă

a devenit un pește,

fiecare frază

o epavă

plină de promisiuni ruginite.

 

Cerneala i-a sângerat albastru

iar marea a băut-o,

devenind mai adâncă

din tot ce nu a fost auzit.

 

Eu, marea,

am citit scrisoarea

cu limba mea de sare.

Am ascuns numele tău

într-o scoică,

ca să nu-l fure furtunile.

 

Am spălat rănile propozițiilor

până au devenit

tăceri lucioase

care se rostogolesc pe nisip.

 

Scrisoarea știe

că nu vei veni.

Dar nu se supără.

Unele iubiri

sunt făcute

doar ca să se piardă

frumos.

 

Când valurile îți ating gleznele,

eu îți vorbesc.

Îți trimit

toate cuvintele

care nu au ajuns niciodată

la tine —

dintr-o inimă,

dintr-o scrisoare,

dintr-o mare

care încă te caută.

Mai mult...

Soare de iulie

Arde cerul fără milă,

Peste câmp și peste vie,

Zarea tremură-n lumină

E-un sărut de iulie.

 

Grâu-n picioare de lumină

Se închină blând în vânt,

Soarele, cu mână plină,

Scrie aur pe pământ.

 

Se prelinge peste case,

Peste inimi obosite,

Peste doruri rămasese

În tăceri nedeslușite.

 

Pe sub nucii vechi din vale,

Umbra pare rugăciune,

Și-o fântână cântă-n șoapte

Despre vechea sărbătoare.

 

Într-un timp ce nu se grăbește,

Soarele dogorește lin,

Și din tot ce se trăiește

Curge-un dulce și-un venin.

 

Soare de iulie-aprins,

Pui în suflet cer întins.

Ne usuci și ne-nflorești –

Tu ne doare, tu ne ești. –

Mai mult...

Poezii din aceiaşi categorie

Trecut, prezent și viitor

Prezentul azi, mi-e o luptă pentru supraviețuire 

Când trecutul vrea doar să mă bântuie 

Totul pare o lume gri....trecătoare

Dar țin fruntea sus... vreau să vindec tot ce mai doare!

 

Să fiu din nou cum eram, o pată de culoare, de viață 

Să-mi dau și mie, nu doar celor din jur, zâmbete pe față 

În toată lumea de azi, ce se vrea tot mai tristă 

Vreau să fiu cea care speră, că iertarea și iubirea există!

 

Să uit de lacrimile amare strânse în batistă 

Așteptând zadarnic de la tine un "iartă-mă!"...un semn,

C-o să-ntelegi într-o zi că te respiră un suflet

Ce cu tăcerea, l-ai făcut de respect, să fie nedemn.

 

Să șterg vreo urmă de regret și orice tristă amintire, de la tine,

Să pot privi din nou cu soare, în viitor

Să înec în zâmbete durerea despărțirii 

În lumea asta tristă, gri..să trăiesc din nou, o viață în culori!

 

Și de va fi trecutul să-ncerce să m-apese

Cu-al despărțirii noastre peisaj decolorat

Am să-i interzic sufletului să îi mai pese

Nimic nu are să se schimbe și tot ce a putut, deja... a dat!

 

 

 

 

Mai mult...

Pășind printre ziduri..

Din culoarul de demult, 

Împăienjenit pe la colțuri,

Ecoul trecutului ascult 

Din căntul de pe timpuri. 

 

Podeaua scârțâie sub talpă,

Gem balamalele n rugină,

Oglinda mată se crapă,

Clipocind în surdină..

 

 

Ticăie pendula uitată 

Din odaia părăsită, 

Pălpăie lampa pătată 

De sub bolta gălbejită

,

În fața mesei scorojite

Foșnea umbra gărbovită,

Cu ochii scurși din orbite,

Privea în gol măhnită.

 

Mima din brațele chircite 

Ìngäna cu glas släbit

Fraze n dodii ,bântuite 

De stafia celui iubit..

 

O prind uşor de mână, 

Tresare din gânduri,

Mä urmäri ca o străină 

Pășind printre ziduri..

Mai mult...

Vameșul deșertăciunii...

 

Există, oameni buni, un soi de om...
un specimen al secetei de duh.
Nu că n-ar vrea să râdă —
n-are cu ce!
Mușchii feței îi sunt în exil,
iar zâmbetul — o relicvă îngropată sub asfalt.


Îi livrezi o glumă, o scânteie —
se uită la tine ca la o factură de curent:
o parcurge, n-o pătrunde,
dar simte, undeva adânc, că-l costă.


— Ai înțeles? îl întrebi.
— Am înțeles... dar nu-i clar.
Ei, cum să nu fie clar, omule?
Umorul nu e teoremă, e stare de grație!


Sunt paznicii suspicioși ai bucuriei altora.
Dacă râzi în preajma lor, te confiscă din priviri:
— „Dar ce-i așa de vesel?” te întreabă,
de parcă ai fi sustras fericirea din gestiunea statului.
Râzi pe datorie, cetățene!


Omul fără umor e ca ploaia fără nori.
Ești sub cer senin, în tihnă —
și deodată... te stropește o răceală.
Te uiți în sus — e soare.
Te uiți în jur — e El.
Și-nțelegi: nu e ploaie.
E doar condensul lui la viață.


Are și-o patimă grea: exegeza deșartă.
Vrea să-i explici de ce râzi.
— „Explică-mi mecanismul!”
Măi frate, dacă disecăm gluma,
nu mai rămâne nici hazul, nici spiritul.
Rămâne doar cadavrul unei poante.


Dar știți unde e tragismul?
Oamenii ăștia nu râd, dar sunt arhivarii noștri.
Adună glumele ca pe monede scoase din uz.
Le stivuiesc în seifuri de tăcere.
Le păstrează cu sfințenie...
ca pe niște bani într-o monedă în care
nu se mai poate cumpăra nimic.

Mai mult...

Acolo pe Golgota el nu o să mai urce.

Acum Iisus ,coboară de pe cruce,

Acolo pe Golgota ,el nu o să mai urce.

Iar diavolul ,ea lumea îl vrea în hău,

Fiindcă îl iubesc, acum pe Dumnezeu.

 

Acum Iisus ,coboară printre noi,

Că suntem necăjiţi, plini de nevoi.

Şi nu mai vrem, să stăm pe la răscruce,

Şi să îl vedem ,acolo pe Iisus pe cruce.

 

Şi nu mai vrem, să îl plângem iar,

Căci răstignit ,EL fost-au în zadar.

Că a mai fost, odată schingiuit,

Pe cruce ,acolo a fost ţintit.

 

Şi pe Iisus ,păcatele să îl izbăvească,

Ca Dumnezeu, mereu să ne iubească.

Nici când, Iisus acolo sus să nu mai urce,

Să fie schingiuit şi ridicat acolo sus pe cruce !

Mai mult...

Prea târziu

Scuze dacă ți-am ruinat distracția,

Dar cu plecați deja atâția,

S-a cam terminat organizația.

Am totdeauna senzația

De care nu mă pot scăpa

Pentru că-s dus cu cârpa.

Nicodată n-am făcut ce-a trebuit,

Și-s așa de-nghesuit.

 

Dacă mă-ntâlnești afară poate te salut,

Chiar dacă poate nu m-ai recunoscut,

Chiar dacă poate asta m-a durut,

Și poate m-am și pierdut.

 

Mâine merg pe drum

Lovind pietre,

Cu supărare ca-i vina mea,

Mereu mă gândesc la ea.

Sunt într-o mare amestecare.

 

Și când mă simt bine

Chiar atunci intru în ruine.

 

Din toate poveștile spuse,

Viața mea-i cea mai proastă.

De-aia că am una bună,

Și io am făcut-o nebună.

 

Și stau să calculez diametre,

Dar văd doar a ei privire,

 

Și cum arăt când halesc eu ca Haplea mâncare,

În pauze cum provoc o distanțare,

Și timpul trece și n-am făcut nimic din lucrare,

Și mă lovește o dureroasă realizare.

 

Și mă gândesc „Pentru ce-i totul?

De la fata asta nu reușesc să termin referatul?”

Așa o să fiu pe veci

Mai mult...

Frica de zbor

Păsărică nătăfleață,

Nu te teme,nu te-omor!

Am vrut doar să te țin în brațe,

Nici de cum să te înconjor!

 

Eu îți mulțumesc copile ,

C-ai seamă de viața mea!

Dar îți zic să știi de acuma’

Nu mă pricep a zbura!

 

Știu că ceru-i gol și mare,

Dar direcția îmi lipsește

Am voință și-aripioare,

Dar teama mă încolțește

 

Am tot auzit de zbor,

De la cei ce au mai zburat

Din cuib le e ușor să-mi zică,

Cât timp ascult de pe asfalt

 

Iar apoi,ce să fac oare,

să mă iau după ceilalți?

Drumul o fi el același,

Dar n-au toți același final

 

Se ivește întrebarea,

Unde urmează tu să mergi?

Pe cărarea vieții tale,

Multe urmează să întâlnești!

 

Apreciez că mi-ai dat drumul,

Mă așteptam să mă rănești

Și-apoi,scuză-mi nesimțirea,

De a te ține la povești!

 

De mă mai revezi vreodată,

Fă-mi cu mâna înspre nori

Iar de știu și eu pe atunci,

O să te învăț să zbori

Mai mult...

Susține Poezii Online

Sprijinul tău ajută Poezii Online să crească frumos. Donația susține dezvoltarea, îmbunătățirile și acest spațiu dedicat creațiilor personale, locul unde poezia și textul literar aduc inspirație, liniște și o gură de aer pentru suflet.

Îți mulțumim că lași poezia să dăinuie. 🤍