Vara părea aceeași — (dar nu era)

Pe-o vale adâncă, sub stânci cu ecou,

Trăia un flăcău, sărac, dar voinic rău.

Cu pieptul curat și cu fruntea senină,

Dar lumea-l striga „prostul din țarină”.

La curtea domnească, cu pași de căprioară,

Fata cea mică a domnului coboară.

Nici zale, nici tron n-o făceau să tresalte,

Ci ochii băiatului cu inima-n spate.

„Ce caută ea cu un simplu păstor?”

Strigau boierii cu glas răcoritor.

Dar ea le-a răspuns cu o floare-n cosiță:

„Mai mare e dragostea decât o solniță!”

L-a luat de mână, l-a dus între viteji,

I-a dat călimara, l-a învățat legi.

El s-a făcut stâncă, și-a tras sabia-n mână,

Și-a apărat țara cu vrednică-și bună.

A fost râs la-nceput, dar ajuns-a erou,

Cu nume cântat prin sate și prin rouă.

Dar soarta, haină ca-n toate baladele,

L-a rupt de iubire în focul cetății.

Când moartea l-a prins cu steagul în sân,

Ea n-a plâns cu lacrimi, ci cu doruri din gând.

S-a dus într-un codru și n-a mai grăit –

Doar codrul o știe și azi c-a iubit.

Se spune c-adesea, când norii se-adună,

Ea cântă la fluier sub raze de lună.

Iar flăcăii ce luptă cu pieptul deschis,

Îi aud glasul tainic, ca un vechi vis.

Iar au înflorit crizantemele,

tăcute martore ale vremurilor ce trec.

Petalele lor, fragile ca amintirile,

se deschid cu grație spre lumina care nu rămâne.

În culorile lor arse de toamnă

se ascunde un suspin de viață și moarte,

o poveste nerostită despre timpul ce ne curge printre degete,

despre clipele ce se sting, ca frunza căzândă.

Fiecare floare e o mângâiere și o taină,

o respirație între început și sfârșit,

o chemare la contemplare:

să prețuim scurta strălucire a fiecărui moment

înainte ca umbrele să le înghită.

Iar crizantemele înfloresc, iar noi ne pierdem în ele,

în culori care ard fără zgomot,

în parfumuri care amintesc că frumusețea adevărată

nu ține decât atât cât o privim cu inima deschisă.

Spune ce doare

fără rușine,

că tăcerea

nu vindecă —

doar sapă mai adânc.

Spune că pleci

chiar dacă rămâi,

minciuna cu ochi blânzi

taie

mai rău decât adevărul crud.

Spune ce-ai visat

în nopțile reci,

că visele spuse

devin drumuri

sau despărțiri.

Spune „te iert”

chiar când nu poți —

iertarea nu e o rană închisă,

e curajul

de-a lăsa rana să respire.

Spune cine ești

fără să ceri voie —

numai umbrele

se roagă

să nu fie privite.

Spune și când taci,

căci ochii au glas,

iar inima scrie

când gura

se teme.

Te-am sorbit din priviri ca pe-un vin interzis,

Cu buzele tale, păcatul s-a scris.

Erai foc și miere, erai blestem blând,

O dulce otravă ce-mi curge prin gând.

Ai zâmbit ca o lună pe cerul trădat,

În ochii tăi negri, un dor blestemat.

Mi-ai promis infinitul, dar m-ai închis

Într-un vis ce apune, tăcut și închis.

Pe limbă-mi mai arde parfumul tău greu,

Un strop de lumină, un strop de ateu.

Te port ca o rană, cu drag îngrijită,

O crimă cu zâmbet, perfect isprăvită.

Aș bea iar din tine, deși știu prea bine

Că nu-i leac în lume să mă țină de tine.

Dar chiar de mă-ncearcă durerea cea gravă,

Te-aș alege din nou – tu, dulce otravă.

A căzut dintr-o mână grăbită

în gura mării,

o scrisoare

care n-a apucat să spună

„te iubesc” până la capăt.

Apa a pus punct

în locul ei.

Pe fundul oceanului

s-a desfăcut în metafore:

fiecare literă

a devenit un pește,

fiecare frază

o epavă

plină de promisiuni ruginite.

Cerneala i-a sângerat albastru

iar marea a băut-o,

devenind mai adâncă

din tot ce nu a fost auzit.

Eu, marea,

am citit scrisoarea

cu limba mea de sare.

Am ascuns numele tău

într-o scoică,

ca să nu-l fure furtunile.

Am spălat rănile propozițiilor

până au devenit

tăceri lucioase

care se rostogolesc pe nisip.

Scrisoarea știe

că nu vei veni.

Dar nu se supără.

Unele iubiri

sunt făcute

doar ca să se piardă

frumos.

Când valurile îți ating gleznele,

eu îți vorbesc.

Îți trimit

toate cuvintele

care nu au ajuns niciodată

la tine —

dintr-o inimă,

dintr-o scrisoare,

dintr-o mare

care încă te caută.

Din cer coboară lin, încet,

Un înger alb, cu pas discret,

Pe umeri poartă-un strop de nor,

În ochi — o rază fără dor.

Cu aripi moi, de nea și foc,

Deschide lumea-ncet, pe loc,

Și spune: „Nu te teme-acum,

Lumina naște chiar din scrum.”

Când plângi, el strânge-ntr-un inel

Toți pașii tăi ce dor și-s grei,

Și îi transformă-n vis ușor,

Să dormi, să uiți, să nu mai doar’.

El nu rostește multe, nu —

Doar bate vântul altfel, tu

Simți cum o pace te cuprinde

Și rana-n piept ți se aprinde.

E-n colț de stea, e-n fir de gând,

E-n cântecul ce curge blând,

E glasul tău din alte vieți

Ce ți-a promis că vei trăi, să speri, să iubești.

Și chiar de nu-l vezi, e aproape —

În șoapte dulci, în vise-ncape,

E îngerul ceresc trimis

Să-ți fie scară între vis.

Mă cert cu tine mai mereu

Că nu te-oprești de a fura,

Din anii mei tot mai puțini

Timpule, cât pot eu îndura?

Când m-am născut a fost ursita

Care mi-a zis că voi atinge suta,

Și mi-a urat să am noroc în viață

Și-atent la cum se-nvârte roata.

În timp, ai apărut tu, măi timpule

Și-ai început să iei puțin câte puțin,

Până m-ai dus la vârsta bătrâneții

Fără puteri și doar cu rugă la divin.

Mi-ai luat fără să știu copilăria

Și a urmat la rând și anii tinereții,

La schimb mi-ai dat ceva din boli

Pe care le tratez în zorii dimineții.

Cu toate astea simt să-ți mulțumesc

Că anii vieții mi-au fost prelungiți,

Dar îndrăznesc la tine cu o rugăminte

Timpule, mai lasă-mi timp și ani linistiți!

Văd zări,aud strigăte și simt rouă 

Dimineți intunecate,gri

Îmi caut rostul, îmi cârpesc ecoul

Mă pierd în indiferență,trăiesc al zilei lumine vii.

Legată de ramuri ce se usucă 

Zăresc o pasăre-n zbor grăbit 

Ascultami-ași sufletul și iertami-ași cumpătul 

Să zbor ca pasărea spre răsărit. 

De câte ori m-ai privit pe furiș

De parcă eu nu o fac

Te văd și mă vezi

Dar totuși ne ignorăm 

Din frica de a nu greși 

Sau poate de a ne pierde

Curajul să ne cunoaștem

De teamă de a nu descoperi

Că niciunul nu e perfect 

Fiecare pe malul opus

Fără un pod peste apa

Ce ne desparte simetric

Ne vom întâlni la mijloc

Dacă vom îndrăzni să pășim

Fiecare de pe malul lui

Cu aceeași cadență

Spre centrul apei

Lăsând temerile pe mal

Ne vom pierde pe noi

Pentru a deveni Unu!

Să n-ai să-mi spui că ești un om bolnav

Când stai cu tolăneala tu la mână

Și crezi mereu ce este muncă grav!

A fost prea viețuirea ta o zână

Ce te-a lăsat să dormi, ca de acum

Să-ți verși tot oropsirea pe cea bună,

Cea ce-a lucrat să nu te afli-n drum,

Să hoinărești buimac din lună-n lună?

Respectul trebuind să îl acorzi

Nu te clintește-n loc nici cât o brumă,

Căci vălmășagul de iubiri și corzi

Făcut-a soarta însăși ca pe-o glumă.

Iar îngerii când te-or chema să urci,

Și calea înspre Rai ai să ți-o spurci.

(Imagine de fundal: Wellcome Collection)

Seara,

când căldura se domoșea,

poarta nu era doar poartă,

erau locul unde se adunau oamenii

la o vorbă scurtă,

fără program 

și fără grabă.

Stăteaii un pic, 

te mai uitat pe drum,

mai trecea cineva

apoi intrai în vorbă.

Un gest simplu,

o cană cu apă

dăruită cu drag

parcă spunea tot:

că te vede,

că ești binevenit.

Nu era nevoie de prea mult

doar o cană,  o umbră

câteva vorbe așezate.

Îm astfel de seri

satul se simțea altfel.

Nu ca o idee mare,

ci ca un obicei mic, repetat,

care ținea oamenii aproape,

fără să-i oblige cineva

doar din dragoste  și respect.

Acum Iisus ,coboară de pe cruce,

Acolo pe Golgota ,el nu o să mai urce.

Iar diavolul ,ea lumea îl vrea în hău,

Fiindcă îl iubesc, acum pe Dumnezeu.

Acum Iisus ,coboară printre noi,

Că suntem necăjiţi, plini de nevoi.

Şi nu mai vrem, să stăm pe la răscruce,

Şi să îl vedem ,acolo pe Iisus pe cruce.

Şi nu mai vrem, să îl plângem iar,

Căci răstignit ,EL fost-au în zadar.

Că a mai fost, odată schingiuit,

Pe cruce ,acolo a fost ţintit.

Şi pe Iisus ,păcatele să îl izbăvească,

Ca Dumnezeu, mereu să ne iubească.

Nici când, Iisus acolo sus să nu mai urce,

Să fie schingiuit şi ridicat acolo sus pe cruce !