POETUL NEMURITOR NĂSCUT CU ALT NUME

Astăzi am decis și m-am despărțit de iarnă…
Eram deja precum doi străini unul față de altul,
Fiecare luând-o pe alt drum, un pic încrâncenați.
Ea s-a pierdut tăcut, pe cărări cețoase înspre munte,
retrasă în tăcerea vânturilor reci și norii plumburii
Iar eu, cu mâinile pline de lăstarii sângerii
am pornit pe lângă firul argintat al apei
În care Soarele, precum Narcis, își dezmiardă chipul.
Ce simplă despărțire, parcă am fi fost departe tot timpul
Doi foști îndrăgostiți, care au înghețat toate cuvintele
Și nu au mai simțit decât nevoia de a evada fără regrete
In alte anotimpuri mai puțin imperfecte.  
Știam chiar locul unde noile ape își sting tumultul
Știam de fluviul care sărută impudic marea si vântul
In fiecare dimineață, la aceeași oră, tablouri dedicate
O pată albastră printre insule de culoare, acuarele delicate
Și un soare răsturnat peste silueta mea între nori
Așteptând încă o Primăvară frivolă adusă de cocori!
Ce indecentă despărțire, ce exuberantă regăsire…

AUTOR : IOAN CRISTINEL ZAHARIA

Ce ușor alunecăm din ludicul vals al florilor

În cel al amintirilor despre mâine și alte zile dorite

Ct de ușor ne desprindem de imaginea din multiplele oglinzi  

În care ne reflectăm în fiecare zi, fixând aleator un alt chip

Pe care nici noi nu îl mai recunoaștem câteodată.

Vrem să ne desprindem din masca ce nu ne seamănă,  

Nu suntem noi sub acea față plină de șanturi săpate de griji si timp

Cutia ce ne tine captivi este o carapace prea strâmtă pentru suflet

Nu mai este cea în care Maestrul Lutier ne-a lăsat inocenți

În armoniile crude ale începutului vibrând în celeste acorduri.

Doar când  lucizi, ne smulgem una după alta aceste măști,   

Vedem câteodată cum  ne zâ mbește ironic un chip tânăr    

Care îți aduce aminte de tine, jumătatea bună din tot ce puteai fi.

În fiecare zi ne naștem în alte ființe

Ieșim din alte cuvinte, poate și din alte inimi

În fiecare zi, devenim alte personaje,

Mergând consensual pe aceleași drumuri

Doar că ele devin fără să vrem  mereu altele,

Ne par zi de zi un pic mai lungi, mai sinuoase

Poate noi suntem mai obosiți, sau poate doar mai lenți,

Vrem să încetinim într-un fel fuga secundelor, a orelor, a zilelor

Vrem să luăm cât mai mult nectar din dulceața verilor

Cât mai multă căldură din aprinsele răsărituri sub care ne naștem.

 Poate dorim să fim alții decât eram ieri, arși în apusuri  

 Oh, Doamne, câte mai vrem străbătând prin labirintul oniric  

 Dar nu știm că trăim cu adevărat dacă nu suntem păstrați  în alte inimi  

Nicidecum simple reflexe perene în multiple oglinzi amăgitoare

În doritele suflete, suntem ceea ce am sperat mereu să fim,

sau poate chiar am rămas pentru un timp nedefinit

Acele simple ființe, pline de iubire și dorințe nesfârșite și ele

Pierdute în fumul unei pipe glamour, lângă un câmp plin de lalele.

IOAN CRISTINEL ZAHARIA

Februarie 2024 BRASOV

Trecând râurile tăcerii pe sub luna de hârtie

La cumpăna visului nebănuit de nimeni

am lăsat mărturie urmele  petalelor de flori de iasomie  

Erau singurele rămase în palmele mele după atâtea ploi  

Dar parfumul lor, penetra pâna și prin pietrele de granit  

Adunate geometric în podul arcuit care uneori îmi cânta…

Era ca un fluierat hoinar, pornit de pe buzele râului

 Peste arcadele smulse  din orbitele vechilor ziduri

peste care nimeni nu poate trece de două ori

Rămân în urmă tăceri, iar luna de hârtie se face scrum

Purtat  în cercuri de alte râuri, peste alte tăceri și alt drum

(Pe Pont D’ Avignon)

Doamne primește planeta și nu ne părăsi…
Îmi este frică de ziua ce o trăiesc
Îmi este frică de ziua de mâine
Am un rest din frica ce zilnic o primesc
Și - un sold pentru ziua ce nu știu când vine.

Doamne privește planeta și nu ne părăsi…
Pe un colț de cer, cândva un cer senin
Cohorte de nori în ură se adună
Liniștea păcii-i răvășită de furtuni,
Șenile de tanc vrea totul să răpună.

Doamne izbăvește planeta și nu o părăsi
Îmi este frică chiar și-n ziua aceasta
Să nu fim striviți de zidul nopții
Și peste noi să nu s - arunce năpasta,
O plămădeală a urii și-a demenții.
Doamne, primește-o, privește-o, izbăvește-o…

Brânza și prietenia

Stăteau odată doi ciobani

Și se gândeau și socoteau

Să-nfăptuiască brânza-n bani

Căci brânza bună mai era

Însă.. pe nimeni nu interesa 

Trecu' o luna, trecu' o toamnă

Trecură chiar și câțiva ani

Ciobanii tot mai socoteau

Să-nfăptuiască brânza-n bani

Și-atunci, ce se gândiră amândoi!?

-Dar stai!, grăiră unul dintre ei

-Cunosc mai mari ciobani ca noi

-Ce știu să facă brânza-n bani, 

dar nu au oi!

-Le-om dară așadar pe toate, 

Mioare bălțate, cu lâna ca de mătase 

-Așa vom fi o echipă măreață 

Cu multe oi, cu țeluri, cu brânză aleasă

Demni de oameni, mândri ciobani,

Dintre cei mai cei, aleși păcurari 

Câmpean, Antonescu și Butum

Sunt trei dintre ei, veterani de război 

Belaşcu, Drugă, Iacob și Lulu

Carismă, energie, și multă gândire 

Se alăturară lor și altor doi

Ce nu-s cei din urmă, dar foarte vioi

Antohe, Chingaru

Toți sunt triumfători în feluri distincte

Creând o mică mânăstire cu adevărați eroi

Așa se-nhămară la drumul cel nou

Ales împreună, gândind să adune

Pe lângă banii de pe brânză

Faimă, măreție, reușite, prețuire

Fără să știe că după o vreme

Prieteni vor fi, legați, într-o mare

De oi rătăcite, de oi nechibzuite

Ce-i vor lăsa în uitare, amară defăimare 

Ciobanul..aprig, de la munte, 

Cu demnitate, sânge românesc, 

Cu înțeleaptă frunte, valori ce răscolesc 

În toată-i firea, ființa și puterea

Decis-a să-i adune, pe toți ai lui

Cei mai de preț, ciobani, 

Auriferi prieteni, falnici, neclintiți 

Statornici în prietenie, valori și modestie

Să se retragă-n munte, 

De unde toți plecară-n lume

Crezând că trainică va fi a lor călătorie 

În înegurată, falsă promisiune 

Ce se numea cândva Q***

Sărată și totuși dulce amintire.

Marius Ene, Elbląg, Poland, 18:04, pt. Antohe

În sala de clasă, tăcută și pustie,

Stă singură doamna, cu ochii în pământ.

Pe tabla goală, cu cretă albă scrie,

Cuvinte de dor, în limba ei plângând.

Și vântul poartă-al meu strigăt departe,

Prin ramuri, frunze, peste mări și țări .

"Adieu", e doar un ecou ce nu pleacă,

Din caietul meu plin de însemnări. 

A fost foamete în țara mea și satul meu. Oamenii au suferit mai mult, Decât a suferit pe cruce Dumnezeu. Omul nu mai era om. Pomul nu se mai simţea pom. Se auzea plâns de copil Atunci și Dumnezeu parea să fie și el inutil. O mamă care își ținea copilul înfometat la piept. Plângea încet, plângea aproape fără regret, Căci moartea venea fără să zică nici un cuvânt Și lua cu ea acel suflet plăpând. Nici cerul lacrimi nu mai avea de atâta durere și plâns, Căci pământul parea un iad, un iad de necuprins! A fost foamete în satul meu și în țara mea. Cât voi trăi pe pământ Eu durerea aceasta nu voi uita-o nicicând. Poezie de Vladimir Potlog

Mama mea, icoană sfântă, Mama mea, suflet de pâine, Tu eşti unica fiinţă Care în sufletul meu veşnic va rămâne. Va trece timpul peste mine, Va trece timpul peste noi, Dar tu vei fi unica fiinţă Care mă va apăra de vânt şi ploi. Pentru tine, scumpă mamă, Aş trece munţii în zbor, Căci tu eşti acea fiinţă Care mi-ai dat un viitor. În faţa ta mă închin Şi multă sănătate îţi doresc, Căci tu eşti unica fiinţă Pe care cu adevărat o iubesc. poezie de Vladimir Potlog