Autorul ddir

Poate că moarte-mi este în zadar 

Însă viața-mi oferă acest dar 

Cum să refuz să scap din coșmar 

Toate zilele-mi au un gust amar 

Iubirea pentru mine e blestem 

Pentru fericire sunt nedemn 

Îmi doresc doar o cruce de lemn 

Pentru că ea nu vine când o chem 

Ea nu m-aude noaptea când o strig

Nu mă-ncălzește când mi-e frig 

Nu m-aprinde când mă sting 

Nu mă-nvie când sunt mort 

Nu-mi dă nimic când pierd tot 

Nu mă stinge când iau foc 

Nu m-așteaptă când stau pe loc 

Ea merge doar în față 

Nu-i pasă de-a mea viață 

Nu vede că mă pierd în ceață 

De asta îmi doresc să mor 

Să mă conving că totu-i trecător 

Poate așa am să scap de-al tău dor 

Dacă mor poate n-am să te mai iubesc 

Sau poate mor ca prostul și greșesc 

Dar ce să fac dacă fără tine înebunesc 

Vreau să mor, doar asta îmi mai doresc 

Dacă nu pot să fiu cu tine ce sens au toate?

Ți-am jurat c-am să te iubesc și după moarte 

Acum sunt curios dacă asta chiar se poate 

De obicei nu fac promisiuni nefondate 

De ce te cânt când merii dau în floare, 
Când iarba se izbeşte către soare 
Trecând că o săgeată prin pământ. 
De ce ca pe-o duminică te cânt? 

De ce te cânt când grâul e de coasă, 
Când iau bilet de tren să vin acasă, 
Să strâng în braţe plaiul meu cu dor. 
De ce te cânt în murmur de izvor? 

De ce te cânt când pleacă-n zor cocorii, 
Când soarele e mai lenos ca zorii 
Şi lasă ceaţa rece să ne scalde. 
De ce te cânt în frunza care cade? 

De ce te cânt când fulgul dă în plete, 
Când timpul nu mai poate să aştepte 
Să mă aşez în sania copilăriei. 
De ce te cânt în albul veşniciei? 

Liceu, - cimitir

Al tineretii mele –

Pedanti profesori

Si examene grele...

Si azi ma-nfiori

Liceu, - cimitir

Al tineretii mele! –

Liceu, - cimitir

Cu lungi coridoare –

Azi nu mai sunt eu

Si mintea ma doare...

Nimic nu mai vreau –

Liceu, - cimitir

Cu lungi coridoare... –

Liceu, - cimitir

Al tineretii mele –

In lume m-ai dat

In valtorile grele,

Atat de blazat...

Liceu, - cimitir

Al tineretii mele!

Gymnasium

Gymnasium, - Friedhof

Von meiner Jugend –

Pedante Lehrer

Und harte Prüfungen...

Und heute lässt du mich erschaudern

Gymnasium, - Friedhof

Von meiner Jugend! –

Gymnasium, - Friedhof

Mit langen Gängen –

Heute bin ich nicht mehr ich selbst

Und mein Verstand tut weh...

Ich will nichts mehr -

Gymnasium, - Friedhof

Mit langen Gängen... –

Gymnasium, - Friedhof

Von meiner Jugend –

Du hast mich in die Welt gegeben

In den schweren Wellen,

So blasiert...

Gymnasium, - Friedhof

Von meiner Jugend!

Din vârfuri de munte mă cheamă tăcerea,

Nu duhul, ci vântul îmi cântă durerea,

Și-n urme pierdute sub cerul cărunt,

Pământul îmi strigă pasul mărunt.

Sub tălpi se destramă o iarnă târzie,

Nu timpul, ci soarta, viața mi-o scrie,

Și-n clipa ce-ngheață în pumn uneori,

E îndeajuns să trăiești și să mori.

Din piept se desprinde o umbră, o șoaptă,

Nu teamă, ci neîncrederea ce stă și așteaptă,

Și-n drumuri pierdute, sub ploaia nebună,

Aievea mă plimb cu toate zilele-n mână.

Sub pleoape am umbre de vise străine,

Nu pasul, ci dorul mă duce spre tine,

Iar viața mă-îmbie cu șoapte mieroase,

Când totul în jur a minciună miroase.

Se frânge-n lumină un cântec târziu,

Nu moartea, ci ruga mă duce-n pustiu,

Iar pașii lăsați peste dâre de scrum,

E urma ce duce spre ultimul drum.

Pe stânca ce atinge cerul,
Un pustnic și-a zidit castelul,
Să fie lângă Dumnezeu,
Așa cum își dorise el.

Și-n fiecare zi cu nume
Se tot ruga la Dumnezeu
Să ierte întreaga omenire,
Să nu îl ierte doar pe el.

Își petrecu parte din viață
Rugându-se la Dumnezeu
Și de cădea în îndoială,
Tot se ruga la Dumnezeu.

Îl tot ruga să-l întărească,
Să nu greșească-n adevăr,
Să ție calea vieții dreaptă,
Să nu găsească vreun ocol.

Îl lăudau în cer toți sfinții,
Îl lăudau și adormiții,
Iar îngerii se întrebau
Cum Dumnezeu nu-l cheamă-n în rai.

Dar pustnicul avea păcate,
Ce nimeni nu știa socoate,
Doar unul, bunul Dumnezeu,
I le știa pe toate.

Se scurge timpu-ncetișor,
Stând singur, fără niciun om,
Dar și așa timpul trecu
Și barba-i albă se făcu, din neagră.

Și chiar de-avea vreo 90 de ani
Nu se plângea că-i este greu,
Căci își găsea un ajutor
În sfântul nostru, Dumnezeu.

Veni vremea călătoriei,
Să plece în împărăție,
Să întâlnească sufletul,
Pe Domnul lui.

Pe stânca ce atinge cerul
E omul ce-și dorește raiul,
Iar lângă el o nălucire,
Îi dă biletul de adio.

Un suflet se îndepărtează,
Se plimbă liber prin văzduh,
Privește cerul cu mândrie
Și zboară lin spre absolut.

La poarta raiului închisă,
Un sfântul Petru stă tăcut,
Îndeamnă sufletul să șadă
Și să aștepte-n rând.

Un rând de suflete plângând
Așteaptă lângă poartă,
O judecată îi desparte
De raiul cu de toate.

„Ți-e tolba plină de păcate,
În tinerețe le-ai făcut pe toate,
Un hoț fusei de mic copil,
Apoi, tâlhar la drumul mare.

Te-au blestemat toți jefuiții,
Pe tine și pe banda ta,
Te-au pus în lacrimi și suspine
Și le-au trimis la mine.”

Așa grăi la judecată
Un Domn creat din apă pură
Ce se părea că n-are gură,
Dar toți știau ce vrea să spună.

„Te iert de toate câte ai făcut,
Căci am văzut că nu ai vrut
Să strângi averi nemăsurate
Sau să îți faci palate.

Ai împărțit cu cei săraci
Din prada ta bogată,
Ai dat la oameni nevoiași
Și la văduve-n poartă.

Mai știu de anii de căință,
Ți-au fost de mare trebuință,
La judecata de apoi,
Te iert, rămâi în rai, cu noi.”

Din toate câte le-am făcut,
Când minte multă n-am avut,
Avem un timp la bătrânețe
Să cerem penitență.

Aseară am ieșit la o plimbare

Pe străzi și prin parcul central,

Și am avut noroc să ascultăm

Folclor cântat de un rapsod local.

Pământul s-a acoperit cu frunza

Copacilor ce jeluiesc că-s dezgoliți,

Și cu amar se-ntreabă unul pe altul

Cum vor rezista când sunt viscoliți.

Din depărtare se-aude freamătul

Pădurii de pe munte, încă cu brazi,

Care cu frică zic omului cu drujba

Fii bun cu noi, de tot să nu ne razi.

Călcăm atenți pe străzile stricate

Ale orașului în plină transformare,

Care este ruină, iar edilii ne promit

Că Piatra va fi perlă, s-avem răbdare.

Simțim răceala frigului de toamnă

Când orologiul Turnului bate de nouă,

Privim la luna mică ce ne-ndeamnă

Să-ntindem pasul că pe la zece plouă.

E anotimp de toamnă cu flori ofilite

Demult cocorii s-au dus spre asfințit,

Pe străzi îmbrățișați suntem doar noi

Ne bucurăm că ce-am visat s-a împlinit

Cu lumea n-avem nimic de împărțit!