Ultima stație

Din picături de vise, sufletu-și croiește
Lacrimi ce îți taie răsuflarea-n piept
Se adună norii-n câmpul de narcise,
E cam întuneric, oare ce aștept?

Sus pe o colină, soarele se luptă,
Caută o breșă-n cerul greu de fier,
Se va mai deschide, ușa aia ruptă?
Mai exista șansă? Oare să mai sper?

Dinspre ceas răzbate zgomotul de arcuri -
Timpul ce se luptă cu un mecanism.
Nimenea nu  poate, nici chiar peste veacuri
Ca să îl oprească,… e un paseism!

Norii nu-s pe viață, ușa nu-i doar una,
Soarele răsare, totul e frumos,
Ceru-i plin de stele, apare și luna,
Timpul? O, da!...Timpul nu-i mărinimos.

Ce Doamnă prea stilată ești tu, Viață!

Ce haine deocheate ai învățat să-mbraci!

Și ce frumos te machiezi pe față

Și-apoi, atât de inocentă, de toate te dezbraci.

Mă-ndrăgostesc zile la rând de tine

Si-așa cu dor nebun și disperare te doresc,

Dar când privesc oglinda ce râde odios la mine

Îmi vine, de pământ, să te trântesc...

Mă las sedus de-al tau parfum, ce-l porți ca o starletă;

Piciorul fin și-nalt, ce se strecoară de sub fustă

Mă-nebunește și m-adoarme, parc-ai avea baghetă

De vrajitoare, care mă îmbie: "- Ia și gustă!"

Ah!  Când frivolă, când parșivă, sau nepăsătoare, 

Îmi furi ba ochii, ba îmi spinteci inima,

Îmi rupi și glezna, chiar și gâtul și-mi spui că-i o favoare...

Și tot tu, mai mereu, o faci pe victima...

Ce Doamnă, vai ce Doamnă plină de tandrețe!

Întâi oferi și mă îmbii la multe delectări

Și-atunci când stăm de vorbă, ca două precupețe,

Îmi pomenești despre botezuri, nunți și despre-nmormântări.

Sunt zile-n care nervii mi-i întinzi la maxim

Și te-aș cam părăsi, frumoasă și unică osândă.

Îmi bei și lacrima și sângele, atât de intim

Și nu mai știu de ești feroce sau prea blândă.

Ce Doamnă, vai ce Doamnă esti tu Viață

Când treci, fatidic, pe langa mine, pe celalalt trotuar....!

Am învățat să trec strada - nu mai fi așa hoață!

Nu-i timpul să mă însoțească cortegiul funerar.

....Ce Doamnă, ah, ce Doamnă!

S-au spus toate cuvintele-ntre noi,
Si am rămas fără vocabular ales
"Bună, ok, și...da... și nu" abundă-n amandoi
Doar pauzele dintre ele mai au sens...

Privesc plat în oglindă și-aș vrea să îmi dau seama
E frică sau speranță în ochii ăia goi?
Dar descifrez cu-atâta ușurință care-i drama:
S-au spus toate cuvintele-ntre noi.

Si ca-ntr-o piesă proastă în care știi finalul, 
La radio anunță câțiva ani de ploi.
Mi-aș lua umbrela, ori fâșul, ori raglanul,
Dar nu mai are rost, ne udă pe-amândoi.

E vreme rea: ...s-au spus toate cuvintele-ntre noi....

Femeie, ești gând străpuns de soare,
Mare albastră și margine de lume,
Pictură sacră de sunet și culoare,
Operă vie, în milioane de volume.

Ești dans și cântec, zbucium și odihnă,
Și proză și poem, o mare epopee,
Mă-nchin în față-ți și îți strig in tihnă:
Să fii iubită, La Mulți Ani, femeie!

Mă uit la dansul fulgilor de nea,

Ce pică galeș ca-ntr-un hău,

Și mă gândesc, ...ce vreme rea!

Cum oare-i vremea la Bacău?

Și-mi amintesc, ai adormit

Pe muzică de dance, latino,

Eu, recunosc, n-am prea dormit,

Gândindu-mă la Dory și la Nemo...

E iarnă iarăși, suflet apăsat de "mâine",

Ridic spre cer doar mâinile-mi păgâne

Să prind din fulgii albi ce-și caută pieire,

Ca niște zei ce-au renunțat la nemurire.

Încerc sa smulg din cer o rază roz și-aș vrea

Să-mi umple inima în nemurirea mea,

Dar viața-i fulg ce solitar aleargă -

Îi pleacă și pe zei - ajung întinși pe targă.

E iarnă iarăși, insă de-astă dată, cerul

Este atât de-aproape și vreau să înțeleg misterul,

Misterul vieții scurte, al fulgilor de nea,

Viață de zeu sau om, ...ce aș alege, de-aș putea?

frunze de leandru

dezghioacă

miezul tăcerii.

doar

un îndemn spre

imprevizibilul tărâm

al fanteziei.

Moku

umbre 

șoptesc poeme-n

urechea vântului.

doar

o tresărire-n

pânza subțire

a amintirii.

mângâierea luminii

 împletește

tăceri pe obraz.

doar

o pasăre trece

dincolo de marginea

 visului.

atingerea ploii

desenează cercuri

în sufletul pământului.

doar

o clipire străbate

coama fierbinte

a verii.

o frunză plutește

pe obrazul râului

ca un gând pierdut.

doar

ecoul pașilor

în străfundul

inimii.

sub pleoapa nopții,

îndrăgostiții

ating lumina stelelor

doar

o lacrimă cade

pe marginea caldă

a unui vers.

în palma copilului

dimineața ascunde

al mamei sărut.

doar zborul unei libelule

înflorește-n clipa

uitării.

norii 

peste obrazul muntelui…

atingeri de fum.

doar

ecoul unei chemări

se-aprinde-n adâncul

tăcerii.

Pe cerul nopții lucesc stele

Una câte una

Furtuni de vârcolaci 

Vor să întoarcă luna.

Un vraci  descântă de urât 

În colțuri  la răscruci

leagă-n băuturi viclene

Vise,doruri, de năluci.

Se sparg în zeci de fărâme

Nopțile  pustii...

Sorțile s-au răsturnat

Când eu te chem și tu nu vii.

Mă tem că dacă nu te scriu, o să te uit în mine,

Sentinţe lungi de dor şi mistică plăcere,

Când noaptea își întinde nuanțele depline

Peste un gol ascuns în cupe de tăcere.

Tastează-mă complice, cu gândul tău atroce,

O pată de nesomn pe pânza minţii mele,

Cât timp un dor ascuns și fără de vreo voce

Ne poartă pașii triști prin pulbere de stele.

O altă lege-n univers nu va putea distruge

Acest romantic vers salvat din agonie,

Când timpul ca o rană prin viața noastră curge

Și împietrește clipa în nemurire vie.

Două destine frânte, de marginea tăcerii 

Nuanţe de negru aprins în mări de chin,

Păstrăm în umbra serii povara greşelii 

Și rătăcim prin noapte sorbind același vin.

Nu privi înapoi, acolo totu-i cast,

Un paradis pierdut în neguri de demult,

Am transformat iubirea în cel mai sumbru fast,

Un ecou stins în noapte pe care-l mai ascult.

Rămâi o amintire clandestină-n noapte,

Un vers ce nu se cere înţeles de lume,

Ne vom ascunde chipul în pagini şi în şoapte,

Ca o poveste veche ce nu mai are nume.

Afară plouă… și e frig

și noaptea s-a lăsat

În gândul meu pierdut te strig

și te caut ne-ncetat,

Visul meu te-aduce iar

și iar te văd în blândul vis
Te strig… dar parcă în zadar,

în lumea mea rămân închis.

Poet pierdut îți scriu iubire

dar tu n-ai timp de dorul meu
Iubirea nu-i decât o floare,

petale cad și îmi pare rău!

Să-ți scriu ceva într-un cuvânt,

cu început și nesfârșit …

În inimă întrezăresc  

un “cumva” că Te iubesc!

Te țin aici…  te-ascult în taină, 

în noaptea dintre noi,

Priviri pierdute la fereastră  

când pe pământ se varsă ploi,

Iar podeaua-i tot mai rece

și pașii mei sunt cioburi sparte…  

Cu parfum tăios de scrum

în priviri neterminate...

Tu ești pierdută-n mintea mea

și te simt cum te-am pierdut

Într-un infinit de clipe moarte…

îngropate în trecut,

Afară plouă… și e frig

și noaptea s-a lăsat …

Încerc mereu să te ating…

într-un gând … neterminat.

(autor: Aurel Alexandru Donciu /  Creatie aparuta in volumul Soaptele Noptii ( editura Galaxia Gutenberg, 2020 ) si in volumul Cub de gheață ( editura Etnous, 2020 ) Toate drepturile rezervate

In ochii tai ma pierd adesea si suspin

Si eterne sunt cuvintele tale mladioase

Miros un trandafir, emotia ma copleseste, intepandu-ma intr-un spin

Iar senzatiile si gandurile tale sunt contagioase

Niciun ocean nu ar cuprinde iubirea ce mi-o daruiesti

Clipele in care nu suntem impreuna se destrama precum un sirag de perle

Cu darurile de la tine ma uluiesti

Si cand iti aud glasul, parca este precum sunetul unei mierle

Eterne sunt momentele petrecute cu tine la apus si rasarit

Sunt asa de amorezata, incat nici nu mai discern

Si parca timpul s-a oprit

Iar acum randuri intregi in jurnal, astern

Bucuria în natură se topește în sufletul meu, 

Lângă tine în stele voi fii mereu, 

Căci cântarea dulce tace, dar tu mi-ai șoptit,

În amorul tău fin al meu. 

Într-o natură tăcută, speranța se strânge la piept, 

Și se duce în văzduh departe, 

Spre oceane și țări stinse, 

Spre vremurile îndepărtate.