SUNTEM NOMAZI

Sunt  obosit , viața  nu  iartă ...

Mă  taxează ...

Încă  pot  zâmbi ,

Când  vecinul , mă  întreabă 

-Ești sănătos ,ești bine ?

Ades mă gândesc la tine ,

La singurătatea ta !...

-Sunt bine vecine ,sunt bine

Mulțumesc de întrebare !

De-ai ști cât mi-ai  încălzit inima!

Cu o simplă întrebare !

S-a descătușat iarna

Din lacăte cu multe chei .

Vine zăpada ,

Mătură lunci ,

Ucide  frunze ,

Le calcă în picioare ,

Îngheță  ape ,

Ucide izvoare ,

Lacrimi  de floare ,

Anină în crengi ,

Strânge  cu trena-i

Frnzele  moarte .

Ucide  și sufletul  meu!...

Ți-am adus în dar o floare 

Frumoasă ce-s seamănă ție 

De râzi ori zâmbești, mă simt bine,

Și-mi las iubirea să zboare.

Pune-ți floarea cât mai aproape, poate

Parfumul ei, îți va șopti ceva la noapte,

Cheamă-mă în visul tâu dor pe mine

Să stabilim ce ne este mai bine.

Floarea pune-o  în lumină la ferestră

Doar să fie vie, nu să mai crească,

Dorurile noastre, mereu să se cheme

Iubirea să uite de timp și de vreme.

Să rămână acolo ascunsă într-un vis,

Tu o nesfârșită primăvară cu soare

Vreau să rămâi tu în viața mea, ca scris

Să nu cunosc lacrima ce doare.

Am văzut cum orele ,zilele ,zboară

Azi sunt tânăr ,iubesc,

Azi ,mâne -s aproape bătrân

Ce am iubit ,am uitat

Ce fac cu zilele ce vin?

Măcar să ascult : ploaia  și  vântul

Ele  vor ști unde mi-i mormântul

Nu plânge maica mea bătrână 

Că fii tăi de azi te fură.

Își pun vată în urechi

Iar ție îți pun căluș în gură.

Ce vrei să faci la tine acasă

Voie la străini tu cei 

Stăpânii lumii cântă hora ,

În ajutorul cui să speri?

O-măicuță esti bătrână și săracă

Nepoților ce le mai lași?

Povara țării înstrăinate

Căci tații lor ,sunt lacomi,lași.

Mai sper și eu ca tine ,maică

Din cele patru zării ai țării 

Să se înalțe în lumină 

Un Mircea ,un Ștefan un Mihai .

Pământul țării îi scump și-i sfănt 

Și strgă în atâta sînge

Trimite-i Doamne un viteaz

Căci pentru noi și cerul plânge.

O ploaie tristă înflorește în ramuri,

Și -pomul vieți-îmi bate în geamuri

Imagini scurte,zălude și sumbre

Revin,cu amintirile răpuse de umblet...

Nici un sărut un-mi trece prin suflet...

Cu ochii închiși, pierdut, ascultam,
Cum ploaia îmi bate-n fereastră.
La înfrântele nopți, senin mă gândeam,
Liniștit, fără val, ca o mare albastră.

Și dintre-aceste gânduri, doar unul tot revine:
"Ce văd acum sunt umbre fără de temei?
Copacii ăștia 'nalți vin înspre mine,
sau eu alerg frenetic către ei?"

Atâtea mâini întinse cu sfială,
M-au sprijinit în drumul meu nemărginit,
Pădurea veșnică mi-a fost loială,
Rămân ce-am fost: și cer și drum și zi!

Păcatul omenesc
Că nu vorbesc, despre ceea ce iubesc,
Îmi ascund sentimentele
Ce rar se întâlnesc, 
Degeaba, oamenii nu rănesc,
Durerea când o găsesc
Cu alții o împărțesc, 
Mă doare pe mine
Să te doară și pe tine,
Să plângi, atunci când mii trist mie,
De altfel mă dezamăgesc 
Într-a ta iubire
Pe care nu o prețuiesc, 
Nu mai vreau dezamăgire
Dar e tipul meu de fericire... 

De ce atâta tăcere

S-a așternut peste noi

Când era doar o plăcere

Să ne vorbim amândoi..

De ce azi mă privești cu ură

Când viața nu-i decât o picatură

De ce noi ne-am pierdut în timp

De ce din nou.. ne trece-un anotimp?

De ce-mi rămâi chemare tăcută

Dor sfânt...ce arde necontenit

De ce-mi rămâi cale necunoscută

De ce simt sufletul atât de ostenit.

De ce încâ imi fuge gândul la tine

Spune-mi de ce ?. Dacă nu te intorci

Spune-mi de ce simt cum totul in mine

Uneori, mai vibrează-n armonici.

De ce îmi amintesc a ta privire

Și nu găsesc împotrivire

De ce îmi amintesc al tău zâmbet

Și cât însemna pentru al meu suflet.

De ce nu mi-ai lăsat

Amintirea unei îmbrățişări

De ce mi-ai furat

Plăcerea unei degustări..

De ce, ce-am avut noi

Ai lăsat prematur să moară

De ce timpul l-ai blocat,

L-ai oprit la ul|tima seară..

De ce nu-mi nchid bine ochii

Și parcă imi adie gustul

Vinului de 5 stele

Ce îmi fericea apusul.

Offf....de ce căruta cu "de ce?"

La mine ai răsturnat-o?

Eu, doar voiam să te îmbrățişez,

C-un vin să îmi umpli paharul..

De ce mai esti in visul meu

Când mi-ai rămas atât de rău

De ce în tot din jurul meu

De ce îti caut stralucirea...

De ce un amalgam de sentimente

De dor, încă, mă fac să tresar

De ce-mi revin în gând momente

De ce atâta poezie?.. în zadar.

De ce? De ce? De ce???

Pentru că-i tot ce mi-a rămas

Să scriu ce simt la orice pas

Și scriu în ton cu anotimpul

Ścriu uneori să-mi treacă timpul..

Si scriu că îmi cad frunze si e frig

Că-i timpul toamnei inimilor frânte

Şi-n căderea lor simt cum mă sting

Pierdută in amintirile reci și mute.

Și poate cad că e momentul lor

Să aducă un strop de supărare

Și foșnesc în mine frunze de dor

Mi-e o altă toamna gri si apăsätoare 

Dar poate cad nu pentru că vor

Cad pentru lacrimile mele amaref

în dansul lor m-as prinde ușor

Să cad la final in bratele tale..

Cerul afară deja s-a întunecat

E toamnă peste oraş şi-n suflet

Mi-e inima sloi de când ai plecat

Scriu..Și-mi pun singură căldură în suflet

#unpahardepoezie

Pe sinele lucioase de ploaie

Tramvaiul urca-n spasme spre Bellu

Si n-o sa opresca in statie

Daca nu-i ceri cu putere vatmanului

Si daca cobori

In ploaia rece si rara

O sa intri pe-o strada anonima

Si-n spatele tau o sa cada ca o ghilotina

Decapitind zumzetul orasului

Tacerea

Tacerea strazii pavate, sticloasa, abia luminata

Sonora, doar din pasii tai grabiti

Case anoste,gri,aliniate

Porti incuiate,ferstre negre,complet tacute

O sa cobori la vale alaturi pavajului ud

Pina la casa cu portic si curte adinca

O sa urci treptele prafuite din fundul curtii

Prin aburii cartofilor ,nestins , fierti de Paula

Impreuna cu  vesnicul ventilator  din perete

Spre odaia dintre doua usi

Cu o soba rece ,decor

In drapta usii

Contorul electric, atotputernic

Zace mort

Ochiul ferestrei

Cu geamul rece si ud

Sta jumatate ingropat sub iedera

Pe podea, linga soba

Doua coloane de-un metru, de carti

Usor inclinate

Pe coltul mesei

Un picup, cu unicul disc

Tocit iremediabil

In noapte

In patul fara saltea

Sub  o patura veche

O sa gasesti un gindac gras,negru, trufas

E-un dar să fii iubit de o poetă,

Cuvintele-i se-nalță ca o cometă,

Un foc ce arde ceruri fără milă,

O hartă spre un vis ce nu se-nchide-n filă.

Pe tine te-am ales, cu umbră și cu gheață,

Cu ochii plini de iad, cu inima de ceață.

Satanic suflet, ars în dor străin,

Dar lira mea ți-e templu, iubitul meu divin.

Te port în rime, veșnic, ca pe-o rugă,

Chiar dacă lumea-mi spune: „Nu-l păstra, te frângă.”

Ce știu ei despre focul din privirea ta?

Când mă-nțeapă, tot pe tine te-aș ierta.

Ești un paradox – lumină întunecată,

O muză ce mă pierde, dar niciodată toată.

Și, da, m-ai rănit, dar rana-mi e poetă,

Din ea se naște arta, iubirea nediscretă.

Eu scriu de parcă veacuri ne despart,

Dar știu că-n altă viață vom avea un alt start.

Vom dansa prin ceruri ce nu cunosc sfârșire,

Și iadul tău va fi, în fine, mântuire.

Căci poeții nu iubesc cu jumătate,

Ei prind în cerneala lor eternități uitate.

Și orice-ar spune lumea, orice-ar râde-n cor,

Eu te voi duce-n suflet, ultimul meu decor.

Într-o zi, timpul ne va scrie din nou,

Tu – demonul pierdut, eu – a ta ecou.

Și-n versuri vom renaște, poate, mai senini,

Iubirea mea, păcatul meu divin.

    Am murit. Şi visul era, 
    atât de real, încât, 
    m-am trezit brusc.
    Simţindu-mă singur, 
    şi trist - nu era
    nimeni, în coşmarul meu cotidian -, 
    te-am chemat, 
    să-mi luminezi, 
    această parte întunecată din mine, 
    cu zâmbetul tău cald.
    - Fructele îndurerării mele,
    le-am închis acolo,
    să-mi fie izvor, de veşnică lumină... 
    
    Am murit...
    Şi tu nu erai lângă mine, 
    aşa cum mi-ai promis...
    
    Nu era nimeni...