Străin sub privirea ta
În venele mele încă simt al tău venin
Pompat nebunesc de a mea inimă
Devenind acum un simplu străin
Lăsându-mă fără nici-o sărutare ultimă.
Tu poate-l numești un simplu destin,
Dar eu o văd precum o amplă crimă,
Căci acuma mor câte puțin în chin,
Iar tu, doar mă privești din umbră.
Văd în a ta privire senină și blândă
Cum este pierdută în al meu suspin.
Pășești ușor ,peste-a mea inimă,
Urandu-i o moarte frumoasă sublim
Dă-mi un semn, dacă chiar ești tu
Sau mintea mea fictiv te proiectează sublim.
Mă regăsesc în arta ta poetică ca un atu
Sau sunt efectele ale al tău puternic venin…
Категория: Стихи про любовь
Все стихи автора: Florin Dumitriu
Дата публикации: 15 февраля 2022
Просмотры: 1242
Стихи из этой категории
Putem revedea în mintea noastră imaginea unei persoane care ne-a inspirat în urmă cu 10 ani? în portugheză
Da, trebuie doar să vrem,
Da, dacă a avut o influență pozitivă asupra noastră,
Da, dacă ne-a motivat,
Da, dacă a știut să ne înțeleagă (majoritatea oamenilor nu au cum să o facă),
Da, dacă a putut să ne transmită câte ceva din caracterul, frumusețea sufletului ei și din pasiunile ei,
Da, dacă tot oftez de bucurie, uitându-ne la pozele ei,
Da, dacă ne-a lăsat fără cuvinte la cât de unice erau ideile ei (pe mine una chiar că m-a surprins din toate punctele de vedere),
Da, dacă a știut să ne facă să vrem să vedem punctul ei de vedere,
Da, dacă a avut cum să ne dea a miliarda parte din darurile ei,
Da, dacă ne-a molipsit de râsul, bunătatea și dorințele ei,
Da, dacă crezi că te-a schimbat în bine, că ai devenit mai bogată (moral, etic, emoțional),
Da, dacă nu a renunțat la tine, a preferat să aibă încredere în tine, nu a crezut că își va pierde timpul fără a obține vreun rezultat,
Da, dacă nici tu la rândul tău nu i-ai trădat încrederea,
Da, dacă a știut să ne insufle ambiții și să ni le sporească pe tot parcursul perioadei cât ne-am cunoscut,
Da, dacă constatăm că nu multe au fost ca ea,
Da, dacă chiar îi păsa de valorile morale, de cum poate fiecare om să atingă o versiune mai bună, mai gingașă, mai atentă, mai plăcută a propriei persoane,
Da, dacă aveam mereu același entuziasm de fiecare dată când o vedeam, nu conta că era stropită de apă de ploaie cu noroi, că avea momente în care era mai nervoasă, că s-a supărat, că era obosită, că avea gripă și nu ne mai putea bucura cu aceleași trăsături superbe de caracter,
Da, dacă gândurile îndreptate către ea au rodit în inimile noastre,
Da, dacă nu a fost o străină oarecare, era ceva mai mult de atât, simțeai că te apropii de ea, era ca o prietenă sau ca o soră mai mare,
Da, dacă zi de zi ai mai urcat câte o treaptă, cu ajutorul ei,
Da, dacă a putut să construiască totul cu atâta calm și pasiune, încât chiar nu ai cum să reacționezi gândindu-te la lucrul acesta,
Da, dacă crezi că nu te-ai fi străduit degeaba să o impresionezi,
Da, bătrânețea chiar însemna frumusețe în cazul ei, era mult mai grasă în tinerețe, dar a avut voință și a slăbit, a avut timp să își repare orice defect ar fi deranjat-o la ea însăși, pentru a ne încânta pe toți pe la 50 și ceva de ani,
Da, chiar ar fi meritat să participe la vreun reality show ca "Românii au talent",
Da, că am adus în discuție cuvântul ,,talent", de la ea am aflat că nu există așa ceva, nu primim nici un talent și nici nu luăm cu noi pe lumea cealaltă, talentul de care dădea ea dovadă era o pricepere dobândită, rezultatul unor obișnuite,
Da, când am căzut (m-am împiedicat), a știut cum să mă ajute să mă ridic,
Da, numai de ai mai avea cum să o mai vezi pe trotuar, la piață, la concerte, la primărie, la pe stadion alergând la cei 70 de ani pe care i-ar mai avea în prezent,
Da, mi-ar plăcea să o mai văd încă o dată...
Buna mea femeie (și inițialele C. P.) care ai fost mai ceva ca o soră mai mare pentru mine (mai mare cu vreo 42 de ani) vreme de 7 ani, după a trebuit să pleci și tu, urma altă etapă. Ai rămas ca o enigmă în subconștientul meu, nu știu nici până în ziua de azi cum ai fi vrut să fiu, ce ți-ar fi plăcut mai mult să îți fi arătat, dar ai rămas pe undeva acolo, pe lista ,,Femeilor de 10 și a barbatilor de 10", desprinși parcă dintr-o emisiune de nota 10.
Iartă-mi stângăcia în orice, dar nu a fost cu intenție, dar îngheț, mi se zbânțuie inima, mă apucă palpitațiile, transpirație când rece, când caldă, parcă nu îmi intră destul aer în plămâni atunci când admir personalitatea, eforturile, tot ce mi-ai arătat, iar eu socotind în nepriceperea mea de atunci, n-am putut să îți arăt mai nimic altceva decât ceea ce vedeai mereu.
Podemos revisitar a imagem de uma pessoa que nos inspirou há 10 anos?
Sim, só temos que querer,
Sim, se tivesse uma influência positiva sobre nós,
Sim, se isso nos motivou,
Sim, se ele pudesse nos entender (a maioria das pessoas não consegue),
Sim, se ela pudesse nos transmitir algo de seu caráter, da beleza de sua alma e de suas paixões,
Sim, se ainda suspiro de alegria, olhando as fotos dela,
Sim, se ela nos deixou sem palavras com o quão únicas eram suas ideias (uma delas realmente me surpreendeu em todos os sentidos),
Sim, se ela soubesse como nos fazer querer ver o seu ponto de vista,
Sim, se ela pudesse nos dar uma bilionésima parte dos seus presentes,
Sim, se ela nos contagiasse com o seu riso, a sua bondade e os seus desejos,
Sim, se você acha que isso mudou você para melhor, que você ficou mais rico (moralmente, eticamente, emocionalmente),
Sim, se ele não desistiu de você, preferiu confiar em você, não achou que iria perder tempo sem obter nenhum resultado,
Sim, se você também não traiu a confiança dele,
Sim, se ele soubesse incutir-nos ambições e aumentá-las ao longo do período em que nos conhecemos,
Sim, se descobrirmos que não havia muitos como ela,
Sim, se ele realmente se preocupasse com os valores morais, como pode cada ser humano alcançar uma versão melhor, mais gentil, mais carinhosa e mais agradável de si mesmo?
Sim, se eu sempre tivesse a mesma excitação cada vez que a via, não importava que ela estivesse salpicada de água lamacenta da chuva, que ela tivesse momentos em que estivesse mais nervosa, que ficasse com raiva, que estivesse cansada, que ela pegamos uma gripe e não podíamos mais desfrutar com os mesmos soberbos traços de caráter,
Sim, se os pensamentos dirigidos a ela deram frutos em nossos corações,
Sim, se ela não fosse uma estranha, ela era algo mais que isso, você sentia que estava se aproximando dela, ela era como uma amiga ou uma irmã mais velha,
Sim, se todos os dias você subisse um degrau, com a ajuda dela,
Sim, se ele pudesse construir tudo com tanta calma e paixão que você realmente não consegue reagir pensando nisso,
Sim, se você acha que não teria tentado em vão impressioná-la,
Sim, a velhice significava mesmo beleza no caso dela, ela era muito mais gorda na juventude, mas tinha vontade de emagrecer, teve tempo de consertar qualquer defeito que a incomodasse em si mesma, para encantar a todos nós aos 50 e poucos anos ,
Sim, realmente valeria a pena participar de um reality show como "Os romenos têm talento",
Sim, porque eu trouxe a palavra “talento”, com ela aprendi que isso não existe, não recebemos talento nenhum e não levamos conosco para o outro mundo, o talento que ela mostrou foi adquirido habilidade, o resultado de algum costume,
Sim, quando eu caí (tropecei), ele soube me ajudar a levantar,
Sim, se você ainda pudesse vê-la na calçada, no mercado, nos shows, na prefeitura, no estádio correndo aos 70 anos que ela faria hoje,
Sim, eu gostaria de vê-la mais uma vez...
Minha querida mulher (e as iniciais C. P.) que para mim era mais como uma irmã mais velha (cerca de 42 anos mais velha) há 7 anos, depois você também teve que sair, outra etapa estava chegando. Você ficou como um enigma no meu subconsciente, nem sei até hoje como você gostaria que eu fosse, o que você mais gostaria de ter te mostrado, mas você ficou em algum lugar aí, na lista das "Mulheres de 10 e de 10 homens", como se fosse um espetáculo de 10ª série.
Perdoe minha falta de jeito em tudo, mas não foi de propósito, mas estou congelando, meu coração está acelerado, estou palpitando, estou suando às vezes frio, às vezes quente, é como se eu não conseguisse respirar o suficiente meus pulmões quando admiro a personalidade, o esforço, tudo que você me mostrou, e eu, considerando minha falta de habilidade desde então, não consegui te mostrar nada além do que você sempre viu.
Cât de cât!
- Bunule domn, îmi zise piţigăiat, fie-vă milă de un suflet amărât şi daţi-mi şi mie ceva!
Mă uit în ochii lui cu o strângere de inimă.
- Ce să-ţi dau, omule?
- Ce vă lasă inima, bunule domn!
- Dacă vrei bani, îi răspund, n-am. Eu plătesc cu cardul!
- Poate aveţi ceva mărunţiş, domnule ! Cât de cât !
Mă caut prin buzunare disperat, dar nu găsesc niciun şfanţ.
- Poate vrei altceva?
- Orice, domnule! Cât de cât!
- Uite, îi zic, ia pâinea asta şi du-te cu Dumnezeu!
- Dumnezeu să-ţi dea sănătate, bunule domn, dar dă-mi şi ceva cu care s-o mănânc! Cât de cât!
Deschid prortbagajul unde am pus cumpărăturile de la supermarket şi extrag un baton de salam.
- Sper că nu-l vrei tot?
- Nu, domnule, se bucură el, daţi-mi şi mie cât de cât!
Îi tai un sfert de baton şi încerc să închid portbagajul, dar ochii omului mă opresc.
- Vrei şi câteva mere?
- Da, domnule! Cât de cât!
- Mai am nişte pastramă, nişte ouă, lapte, cafea, zahăr, roşii, banane, dacă pofteşti!
Omul îşi lasă privirea în jos.
- Aş pofti, domnule! Cât de cât!
Îi dau toate sacoşele, urc în maşină şi mă întorc acasă vorbind singur. Soţia îmi deschide uşa zâmbind.
- Nu credeam să te văd vreodată făcînd cumpărăturile în locul meu! Te-ai descurcat?
Ridic din umeri destul de încurcat.
- Ştiu şi eu, iubito! Cât de cât!
Un felinar în noapte
În geamul din odaia mea
seară de seară îmi luminează
un felinar, care zâmbea
și îmi șoptește că veghează
făptura mea în pat întinsă
și de lumina sa cuprinsă.
Un felinar, un ochi de seară
ce peste corpul meu coboară
o rază blândă de lumină
ce la conturul meu se înclină
Iar eu precum floarea de glastră
îl aștept cu drag la fereastră .
Tu picătura luminoasa
de ce-ai ales să-mi bați în casă
și m-ai făcut să te îndrăgesc
atunci când noaptea mă iubesc
sub picăturile tale de lumină
când mă alint ca o felină.
Tablou de iarna cu femeie
Auzi iubito, lemnele cum ard în șemineu?
Și vezi cum fulgii albi dansează în vazduh?
Fereastra aburită iți șoptește un eseu
Despre iubire, dragoste si duh...
Te legeni incălzită pe fotoliu-ncăpător
Și torci ca o pisică cuprinsă de visare,
Ți se perindă clipe de taină ce omor
Trecut și ceață și durere și-apăsare
Și simți in nări mireasma de vin fiert
Ce se strecoară de pe aragaz,
Cu scorțișoară dulce și-alături un desert,
Și-aștepți sărutul tandru pe obraz…
Și-abia întredeschizi pleoapele-ți frumoase
Uitându-te la focul ce pocnește-ncetișor
Pupilele ți se măresc ușor și curioase
-Mai e ceva pe lume de ce să-ți fie dor?…
Binecuvîntări, celeste.
Baza,solidarității
Indispensabilă și neprețuită-i
Naturala:Omenie
Emblema,Semenului
Civilizat și bun
Unită,cu Credința
Virtuoasă,în Faptele
Înflăcărate,Profesional
Neprihănite,Familiar
Trainic,Social
Ăăă...nețărmuite,oricînd
Răsărind,admirația
Inedit,aprecierea
Castă,a Oamenilor
Evlavioși și demni
Lumina și frumusețea
Evoluției,pe Pămînt
Simbolul,unu-i Rai
Tronul,desăvîrșirilor
Evidențiind,Dragostea Familiară.
Visez la tine!
Visez mereu la tine
Cu ochii larg deschiși,
Îți vorbesc de iubire
Dar tu, nimic nu ziși
Să merg tot înaite
Nu știu de-i bine,
Nici care este calea
Ce duce către tine
Mesaje ți-am trimis
Nu cred că le-ai citit,
Te faci că nu mă știi
Cu toate c-am vorbit
Ceva îmi spune mie
Că ieri tu m-ai mințit,
Că mâine vii la întâlnire
Și astăzi văd că n-ai venit
Pe bancă stau și te aștept
Poate te-arăți de undeva,
La ceas mă uit, este târziu
Și simt că floarea nu o vrea
Mă mint și-mi spun în gând
Că poate s-a-ntâmplat ceva,
Refuz să cred că n-am noroc
Iar fata ar avea pe-altcineva
Abia când am văzut-o pe stradă
Mergând la braț c-un alt bărbat,
Am înțeles că inima-i este furată
Și-am renunțat la tot ce am visat
.................
Dar cine n-a visat odată-n viață
O zână, făt frumos să întâlnească,
Și cât regret s-a adunat în suflet
Când ce-am iubit, n-a vrut să ne iubească!
Putem revedea în mintea noastră imaginea unei persoane care ne-a inspirat în urmă cu 10 ani? în portugheză
Da, trebuie doar să vrem,
Da, dacă a avut o influență pozitivă asupra noastră,
Da, dacă ne-a motivat,
Da, dacă a știut să ne înțeleagă (majoritatea oamenilor nu au cum să o facă),
Da, dacă a putut să ne transmită câte ceva din caracterul, frumusețea sufletului ei și din pasiunile ei,
Da, dacă tot oftez de bucurie, uitându-ne la pozele ei,
Da, dacă ne-a lăsat fără cuvinte la cât de unice erau ideile ei (pe mine una chiar că m-a surprins din toate punctele de vedere),
Da, dacă a știut să ne facă să vrem să vedem punctul ei de vedere,
Da, dacă a avut cum să ne dea a miliarda parte din darurile ei,
Da, dacă ne-a molipsit de râsul, bunătatea și dorințele ei,
Da, dacă crezi că te-a schimbat în bine, că ai devenit mai bogată (moral, etic, emoțional),
Da, dacă nu a renunțat la tine, a preferat să aibă încredere în tine, nu a crezut că își va pierde timpul fără a obține vreun rezultat,
Da, dacă nici tu la rândul tău nu i-ai trădat încrederea,
Da, dacă a știut să ne insufle ambiții și să ni le sporească pe tot parcursul perioadei cât ne-am cunoscut,
Da, dacă constatăm că nu multe au fost ca ea,
Da, dacă chiar îi păsa de valorile morale, de cum poate fiecare om să atingă o versiune mai bună, mai gingașă, mai atentă, mai plăcută a propriei persoane,
Da, dacă aveam mereu același entuziasm de fiecare dată când o vedeam, nu conta că era stropită de apă de ploaie cu noroi, că avea momente în care era mai nervoasă, că s-a supărat, că era obosită, că avea gripă și nu ne mai putea bucura cu aceleași trăsături superbe de caracter,
Da, dacă gândurile îndreptate către ea au rodit în inimile noastre,
Da, dacă nu a fost o străină oarecare, era ceva mai mult de atât, simțeai că te apropii de ea, era ca o prietenă sau ca o soră mai mare,
Da, dacă zi de zi ai mai urcat câte o treaptă, cu ajutorul ei,
Da, dacă a putut să construiască totul cu atâta calm și pasiune, încât chiar nu ai cum să reacționezi gândindu-te la lucrul acesta,
Da, dacă crezi că nu te-ai fi străduit degeaba să o impresionezi,
Da, bătrânețea chiar însemna frumusețe în cazul ei, era mult mai grasă în tinerețe, dar a avut voință și a slăbit, a avut timp să își repare orice defect ar fi deranjat-o la ea însăși, pentru a ne încânta pe toți pe la 50 și ceva de ani,
Da, chiar ar fi meritat să participe la vreun reality show ca "Românii au talent",
Da, că am adus în discuție cuvântul ,,talent", de la ea am aflat că nu există așa ceva, nu primim nici un talent și nici nu luăm cu noi pe lumea cealaltă, talentul de care dădea ea dovadă era o pricepere dobândită, rezultatul unor obișnuite,
Da, când am căzut (m-am împiedicat), a știut cum să mă ajute să mă ridic,
Da, numai de ai mai avea cum să o mai vezi pe trotuar, la piață, la concerte, la primărie, la pe stadion alergând la cei 70 de ani pe care i-ar mai avea în prezent,
Da, mi-ar plăcea să o mai văd încă o dată...
Buna mea femeie (și inițialele C. P.) care ai fost mai ceva ca o soră mai mare pentru mine (mai mare cu vreo 42 de ani) vreme de 7 ani, după a trebuit să pleci și tu, urma altă etapă. Ai rămas ca o enigmă în subconștientul meu, nu știu nici până în ziua de azi cum ai fi vrut să fiu, ce ți-ar fi plăcut mai mult să îți fi arătat, dar ai rămas pe undeva acolo, pe lista ,,Femeilor de 10 și a barbatilor de 10", desprinși parcă dintr-o emisiune de nota 10.
Iartă-mi stângăcia în orice, dar nu a fost cu intenție, dar îngheț, mi se zbânțuie inima, mă apucă palpitațiile, transpirație când rece, când caldă, parcă nu îmi intră destul aer în plămâni atunci când admir personalitatea, eforturile, tot ce mi-ai arătat, iar eu socotind în nepriceperea mea de atunci, n-am putut să îți arăt mai nimic altceva decât ceea ce vedeai mereu.
Podemos revisitar a imagem de uma pessoa que nos inspirou há 10 anos?
Sim, só temos que querer,
Sim, se tivesse uma influência positiva sobre nós,
Sim, se isso nos motivou,
Sim, se ele pudesse nos entender (a maioria das pessoas não consegue),
Sim, se ela pudesse nos transmitir algo de seu caráter, da beleza de sua alma e de suas paixões,
Sim, se ainda suspiro de alegria, olhando as fotos dela,
Sim, se ela nos deixou sem palavras com o quão únicas eram suas ideias (uma delas realmente me surpreendeu em todos os sentidos),
Sim, se ela soubesse como nos fazer querer ver o seu ponto de vista,
Sim, se ela pudesse nos dar uma bilionésima parte dos seus presentes,
Sim, se ela nos contagiasse com o seu riso, a sua bondade e os seus desejos,
Sim, se você acha que isso mudou você para melhor, que você ficou mais rico (moralmente, eticamente, emocionalmente),
Sim, se ele não desistiu de você, preferiu confiar em você, não achou que iria perder tempo sem obter nenhum resultado,
Sim, se você também não traiu a confiança dele,
Sim, se ele soubesse incutir-nos ambições e aumentá-las ao longo do período em que nos conhecemos,
Sim, se descobrirmos que não havia muitos como ela,
Sim, se ele realmente se preocupasse com os valores morais, como pode cada ser humano alcançar uma versão melhor, mais gentil, mais carinhosa e mais agradável de si mesmo?
Sim, se eu sempre tivesse a mesma excitação cada vez que a via, não importava que ela estivesse salpicada de água lamacenta da chuva, que ela tivesse momentos em que estivesse mais nervosa, que ficasse com raiva, que estivesse cansada, que ela pegamos uma gripe e não podíamos mais desfrutar com os mesmos soberbos traços de caráter,
Sim, se os pensamentos dirigidos a ela deram frutos em nossos corações,
Sim, se ela não fosse uma estranha, ela era algo mais que isso, você sentia que estava se aproximando dela, ela era como uma amiga ou uma irmã mais velha,
Sim, se todos os dias você subisse um degrau, com a ajuda dela,
Sim, se ele pudesse construir tudo com tanta calma e paixão que você realmente não consegue reagir pensando nisso,
Sim, se você acha que não teria tentado em vão impressioná-la,
Sim, a velhice significava mesmo beleza no caso dela, ela era muito mais gorda na juventude, mas tinha vontade de emagrecer, teve tempo de consertar qualquer defeito que a incomodasse em si mesma, para encantar a todos nós aos 50 e poucos anos ,
Sim, realmente valeria a pena participar de um reality show como "Os romenos têm talento",
Sim, porque eu trouxe a palavra “talento”, com ela aprendi que isso não existe, não recebemos talento nenhum e não levamos conosco para o outro mundo, o talento que ela mostrou foi adquirido habilidade, o resultado de algum costume,
Sim, quando eu caí (tropecei), ele soube me ajudar a levantar,
Sim, se você ainda pudesse vê-la na calçada, no mercado, nos shows, na prefeitura, no estádio correndo aos 70 anos que ela faria hoje,
Sim, eu gostaria de vê-la mais uma vez...
Minha querida mulher (e as iniciais C. P.) que para mim era mais como uma irmã mais velha (cerca de 42 anos mais velha) há 7 anos, depois você também teve que sair, outra etapa estava chegando. Você ficou como um enigma no meu subconsciente, nem sei até hoje como você gostaria que eu fosse, o que você mais gostaria de ter te mostrado, mas você ficou em algum lugar aí, na lista das "Mulheres de 10 e de 10 homens", como se fosse um espetáculo de 10ª série.
Perdoe minha falta de jeito em tudo, mas não foi de propósito, mas estou congelando, meu coração está acelerado, estou palpitando, estou suando às vezes frio, às vezes quente, é como se eu não conseguisse respirar o suficiente meus pulmões quando admiro a personalidade, o esforço, tudo que você me mostrou, e eu, considerando minha falta de habilidade desde então, não consegui te mostrar nada além do que você sempre viu.
Cât de cât!
- Bunule domn, îmi zise piţigăiat, fie-vă milă de un suflet amărât şi daţi-mi şi mie ceva!
Mă uit în ochii lui cu o strângere de inimă.
- Ce să-ţi dau, omule?
- Ce vă lasă inima, bunule domn!
- Dacă vrei bani, îi răspund, n-am. Eu plătesc cu cardul!
- Poate aveţi ceva mărunţiş, domnule ! Cât de cât !
Mă caut prin buzunare disperat, dar nu găsesc niciun şfanţ.
- Poate vrei altceva?
- Orice, domnule! Cât de cât!
- Uite, îi zic, ia pâinea asta şi du-te cu Dumnezeu!
- Dumnezeu să-ţi dea sănătate, bunule domn, dar dă-mi şi ceva cu care s-o mănânc! Cât de cât!
Deschid prortbagajul unde am pus cumpărăturile de la supermarket şi extrag un baton de salam.
- Sper că nu-l vrei tot?
- Nu, domnule, se bucură el, daţi-mi şi mie cât de cât!
Îi tai un sfert de baton şi încerc să închid portbagajul, dar ochii omului mă opresc.
- Vrei şi câteva mere?
- Da, domnule! Cât de cât!
- Mai am nişte pastramă, nişte ouă, lapte, cafea, zahăr, roşii, banane, dacă pofteşti!
Omul îşi lasă privirea în jos.
- Aş pofti, domnule! Cât de cât!
Îi dau toate sacoşele, urc în maşină şi mă întorc acasă vorbind singur. Soţia îmi deschide uşa zâmbind.
- Nu credeam să te văd vreodată făcînd cumpărăturile în locul meu! Te-ai descurcat?
Ridic din umeri destul de încurcat.
- Ştiu şi eu, iubito! Cât de cât!
Un felinar în noapte
În geamul din odaia mea
seară de seară îmi luminează
un felinar, care zâmbea
și îmi șoptește că veghează
făptura mea în pat întinsă
și de lumina sa cuprinsă.
Un felinar, un ochi de seară
ce peste corpul meu coboară
o rază blândă de lumină
ce la conturul meu se înclină
Iar eu precum floarea de glastră
îl aștept cu drag la fereastră .
Tu picătura luminoasa
de ce-ai ales să-mi bați în casă
și m-ai făcut să te îndrăgesc
atunci când noaptea mă iubesc
sub picăturile tale de lumină
când mă alint ca o felină.
Tablou de iarna cu femeie
Auzi iubito, lemnele cum ard în șemineu?
Și vezi cum fulgii albi dansează în vazduh?
Fereastra aburită iți șoptește un eseu
Despre iubire, dragoste si duh...
Te legeni incălzită pe fotoliu-ncăpător
Și torci ca o pisică cuprinsă de visare,
Ți se perindă clipe de taină ce omor
Trecut și ceață și durere și-apăsare
Și simți in nări mireasma de vin fiert
Ce se strecoară de pe aragaz,
Cu scorțișoară dulce și-alături un desert,
Și-aștepți sărutul tandru pe obraz…
Și-abia întredeschizi pleoapele-ți frumoase
Uitându-te la focul ce pocnește-ncetișor
Pupilele ți se măresc ușor și curioase
-Mai e ceva pe lume de ce să-ți fie dor?…
Binecuvîntări, celeste.
Baza,solidarității
Indispensabilă și neprețuită-i
Naturala:Omenie
Emblema,Semenului
Civilizat și bun
Unită,cu Credința
Virtuoasă,în Faptele
Înflăcărate,Profesional
Neprihănite,Familiar
Trainic,Social
Ăăă...nețărmuite,oricînd
Răsărind,admirația
Inedit,aprecierea
Castă,a Oamenilor
Evlavioși și demni
Lumina și frumusețea
Evoluției,pe Pămînt
Simbolul,unu-i Rai
Tronul,desăvîrșirilor
Evidențiind,Dragostea Familiară.
Visez la tine!
Visez mereu la tine
Cu ochii larg deschiși,
Îți vorbesc de iubire
Dar tu, nimic nu ziși
Să merg tot înaite
Nu știu de-i bine,
Nici care este calea
Ce duce către tine
Mesaje ți-am trimis
Nu cred că le-ai citit,
Te faci că nu mă știi
Cu toate c-am vorbit
Ceva îmi spune mie
Că ieri tu m-ai mințit,
Că mâine vii la întâlnire
Și astăzi văd că n-ai venit
Pe bancă stau și te aștept
Poate te-arăți de undeva,
La ceas mă uit, este târziu
Și simt că floarea nu o vrea
Mă mint și-mi spun în gând
Că poate s-a-ntâmplat ceva,
Refuz să cred că n-am noroc
Iar fata ar avea pe-altcineva
Abia când am văzut-o pe stradă
Mergând la braț c-un alt bărbat,
Am înțeles că inima-i este furată
Și-am renunțat la tot ce am visat
.................
Dar cine n-a visat odată-n viață
O zână, făt frumos să întâlnească,
Și cât regret s-a adunat în suflet
Când ce-am iubit, n-a vrut să ne iubească!
Другие стихотворения автора
Cuvinte neșoptite
De am să mor, te rog, să-mi stai la căpătâi,
Să-mi veghezi tăcut mormântul, când se lasă seara,
Căci știi bine, mie-mi e frică de întuneric,
Și noaptea-i rece fără tine, fără alinarea ta.
Imaginea mea, palidă, stinsă-n umbră se îneacă,
Și-n amintiri se pierde, ca un vis uitat în noapte.
Dar tu, rămâi aproape, să-mi aduci un "totul va fi bine",
Căci am nevoie de cuvinte, precum de aer, precum de apă.
În tăcerea dintre stele, să-mi şoptești că sunt în pace,
Că voi găsi odihna blândă, în brațele-ți de lumină.
Și chiar dacă-s umbrele adânci, iar frica mea te strânge,
Tu să-mi fii farul de speranță, în liniștea divină.
Negustor de speranță
Sunt un negustor de speranță. Mi-am întins taraba în piața umbrelor, acolo unde luminile se sting prea devreme și visurile se vând pe nimic. Pe tejgheaua mea nu sunt mărfuri obișnuite, doar borcane de sticlă pline cu licăriri de suflete, cuvinte nerostite și promisiuni pe care timpul încă nu le-a strivit.
Vin oamenii, cu ochii obosiți și buzunarele goale, întinzându-mi palmele în schimbul unei raze de posibilitate. Unii plătesc cu ultima lor lacrimă, alții cu amintiri pe care le-ar fi vrut uitate. Le ofer sticluțe sigilate cu vise de împrumut, licăriri de „poate mâine”, parfumul blând al unei dimineți fără teamă.
Dar speranța nu e niciodată gratuită. Cine îmi cumpără lumina trebuie să învețe să o păstreze. Cine îmi risipește marfa, mă va regăsi în colțurile întunecate ale nopții, așteptând, mereu, să fac un alt târg.
Și când noaptea își scutură ultima suflare peste oraș, rămân singur, înconjurat de borcanele mele goale. Oamenii vin, iau, pleacă,dar puțini știu că fiecare speranță vândută mă lasă mai gol.
Îmi privesc palmele: crăpate de timp, obosite de atâtea schimburi. În fiecare linie se ascunde o poveste pe care n-am avut curajul s-o trăiesc. Am vândut atâtea vise, dar n-am păstrat niciunul pentru mine.
Pe tejghea mai am un singur borcan mic, tremurător, ca o stea prinsă în sticlă. Îl privesc îndelung. Poate că a venit vremea să-l deschid.
Dar tocmai atunci, un om se apropie. Are ochii arși de întuneric, pașii grei, sufletul crăpat de frig. Întinde mâna, fără să spună nimic.
Îi dau borcanul.
Și rămân, din nou, cu nimic.
Vântul îmi răscolește taraba pustie, ridicând praful unor promisiuni uitate. Privirea îmi alunecă spre locul unde fusese ultimul borcan acum doar o urmă caldă în palma străinului. Îl privesc cum pleacă, pășind mai drept, cu lumina aceea firavă tremurându-i în degete. O va păstra? O va risipi? Nu mai contează.
Eu rămân.
În piața umbrelor, nimeni nu se întreabă cine hrănește speranța negustorului. Oamenii vin, iau, pleacă – dar nimeni nu lasă nimic în urmă. Nici măcar o fărâmă de lumină pentru cel care le dăruiește.
Îmi închid ochii. E liniște. Poate prea liniște.
Apoi, în întunericul golit de borcane, se aprinde ceva. O lumină mică, nesigură, undeva în pieptul meu.
Nu am vândut tot. Nu am rămas fără nimic.
Pentru prima oară, îmi simt mâinile goale ca pe un început.
Îmi trec degetele peste piept, acolo unde licărește firava lumină. Nu știu de unde a rămas poate o scânteie rătăcită dintr-un borcan deschis prea devreme, poate un strop de speranță pe care am uitat să-l vând.
Piața e pustie acum. Umbrele s-au împrăștiat, iar aerul poartă doar ecoul pașilor celor care au plecat cu bucăți din mine. Îmi privesc taraba goală – lemnul uzat, urmele palmelor întinse, colțurile roase de atâtea nopți de așteptare.
Mă gândesc să plec.
Dar unde pleacă un negustor când și-a dat toată marfa? Unde merge cineva care a trăit doar din visele altora?
Fac un pas. Lumina din pieptul meu pâlpâie, ca și cum ar prinde curaj. Îmi ating coastele, simțind căldura ei tăcută.
Poate că nu trebuie să plec.
Poate că, pentru prima dată, trebuie să păstrez ceva doar pentru mine.
Îmi strâng haina în jurul meu și privesc spre cerul fără stele. De atâta timp am fost negustorul altora, țesătorul viselor străine, dar niciodată al meu. Am vândut speranțe ca pe mărfuri, fără să-mi dau seama că unele nu trebuiau să fie date, ci trăite.
Taraba mea e goală, dar pieptul mi-e plin. Simt lumina aceea mică, caldă, pulsând sub piele. Nu cere nimic. Nu vrea să fie vândută. Doar să crească.
Fac încă un pas, lăsând în urmă piața umbrelor. Străzile sunt tăcute, clădirile își țin respirația. Orașul nu știe încă cine sunt fără taraba mea, fără borcanele mele de speranță. Nici eu nu știu. Dar pentru prima oară, nu mi-e teamă.
Poate că am fost mereu doar un negustor. Poate că am fost doar un om care a uitat să spere pentru sine.
Dar acum, cu mâinile goale și lumina aceea crescând în mine, știu un singur lucru:
Nu mai vând nimic.
Acum, învăț să păstrez.
Orașul mă privește tăcut în timp ce pășesc pe străzile goale. Lumina din pieptul meu palpită, ca o promisiune pe care n-am îndrăznit niciodată s-o fac. E fragilă, dar e a mea.
Pentru prima oară, nu mai sunt un negustor. Nu mai sunt un om care dăruiește tot și rămâne cu nimic. Pentru prima oară, speranța nu e o marfă, ci un lucru pe care vreau să-l păstrez.
Dar orașul nu iartă pe cei care se schimbă.
Simt privirile celor care mi-au cumpărat lumina, care și-au plătit visele cu bucăți din suflet.
Oamenii pe care i-am ajutat, cei care au plecat cu borcanele mele de speranță. Ei nu știu să trăiască fără negustorul lor.
Umbrele se adună. Pași răsună în spatele meu. Vocile lor sunt șoapte reci, rugăminți tăioase. Vor mai mult. Vor ce a mai rămas din mine.
Mă opresc. Lumina din pieptul meu tremură. O simt, atât de vie, atât de caldă și atât de firavă.
O vor lua și pe ea. Așa cum au luat tot.
Un braț mă apucă. Apoi altul. Mâini reci, lacome, sfâșietoare. Încerc să-mi strâng haina peste piept, să protejez scânteia, dar e prea târziu. Se năpustesc asupra mea ca niște suflete flămânde.
Simt cum lumina îmi scapă. Se destramă sub degete străine, risipindu-se în noapte, ca un vis pe care nu apuci să-l trăiești.
Când mă lasă jos, orașul e din nou întunecat. Străzile sunt reci. Mâinile mele sunt goale.
Sunt din nou nimic. Dar de data asta, nimic e tot ce a rămas din mine.
În umbra luminii eului
În ale taine firi, omu-și croiește un „eu”,
Din cioburi de dorințe și frici făr' de Dumnezeu.
Un sculptor orb, de-al propriei ființe,
Ridicându-și ziduri, căi de căințe.
Dar ce-o fi „eu”-l, dacă nu o mască,
O pânză subțire, ce timpul o cască?
În bezna minții, lumina se stinge,
Și conștiința, un fir fragil, se frânge.
Totuși, ea veghează, ascunsă-n abis,
O șoaptă din haos, un far interzis.
Când „eu”-l se prăbușește, gol și străin,
Conștiința renaște, ca zori de senin.
Dar bezna revine, o mlaștină vie,
Se hrănește cu gânduri, cu frică, te-mbie.
Și omul pendulează, rătăcind între stări,
Între creație falsă și-al conștiinței har.
Așadar, natura noastră-i un dans nebun,
Între umbre ce mint și lumina ce spun.
Dar oare „eu”-l pe care-l zidesc,
E destinul meu? Sau doar un ceresc?
Plăgi
De multe ori mă pierd în gânduri grele, Mă simt prins între umbre și vise deșarte, Și mă întreb, oare iubirea e doar un joc? Un joc pe care-l pierdem, fără să-l știm.
În căutarea unei lumini care să mă însoțească, Văd doar apusuri ce nu se mai întorc, Și mă întrebi dacă voi mai putea să iubesc, Când fiecare iubire s-a transformat în tăcere.
Căutând un răspuns într-o mare de neliniști, Îmi las pașii să mă poarte spre necunoscut, Dar știu că în fiecare pas pierd o parte din mine, Și mă întreb: mai pot să mă regăsesc?
Noi suntem Romani, pardon, Români
(Ediția Sicrii de Sticlă cu Trupuri de Abajur)
În țara-n care râsul ține loc de pâine,
Și gluma tristă-ți cade greu în minte,
Românul zice: „Nu murim de foame,
Murim de râs, că-i gratis... până la taxe!”
Avem asfalt cât să-ți rupi două glezne,
Și autostrăzi doar măsurate-n promisiuni mărețe,
Pensionaru’ face yoga la cozi de medicamente,
Iar tinerii „evoluează” doar prin rente.
La spital iei bon, apoi un parastas,
Doctorii fug că jurământu-i doar un pas.
Pe hârtie-i sacru, în real business pur,
Te vindecă mai bine-un gurist dintr-un „live tour”.
Dar stăm drepți, chiar și cu burta goală,
Și facem haz cât mai avem o fală.
Suntem români —și asta nu-i o scuză,
E doar un titlu... într-o comedie confuză.
Cuvinte neșoptite
De am să mor, te rog, să-mi stai la căpătâi,
Să-mi veghezi tăcut mormântul, când se lasă seara,
Căci știi bine, mie-mi e frică de întuneric,
Și noaptea-i rece fără tine, fără alinarea ta.
Imaginea mea, palidă, stinsă-n umbră se îneacă,
Și-n amintiri se pierde, ca un vis uitat în noapte.
Dar tu, rămâi aproape, să-mi aduci un "totul va fi bine",
Căci am nevoie de cuvinte, precum de aer, precum de apă.
În tăcerea dintre stele, să-mi şoptești că sunt în pace,
Că voi găsi odihna blândă, în brațele-ți de lumină.
Și chiar dacă-s umbrele adânci, iar frica mea te strânge,
Tu să-mi fii farul de speranță, în liniștea divină.
Negustor de speranță
Sunt un negustor de speranță. Mi-am întins taraba în piața umbrelor, acolo unde luminile se sting prea devreme și visurile se vând pe nimic. Pe tejgheaua mea nu sunt mărfuri obișnuite, doar borcane de sticlă pline cu licăriri de suflete, cuvinte nerostite și promisiuni pe care timpul încă nu le-a strivit.
Vin oamenii, cu ochii obosiți și buzunarele goale, întinzându-mi palmele în schimbul unei raze de posibilitate. Unii plătesc cu ultima lor lacrimă, alții cu amintiri pe care le-ar fi vrut uitate. Le ofer sticluțe sigilate cu vise de împrumut, licăriri de „poate mâine”, parfumul blând al unei dimineți fără teamă.
Dar speranța nu e niciodată gratuită. Cine îmi cumpără lumina trebuie să învețe să o păstreze. Cine îmi risipește marfa, mă va regăsi în colțurile întunecate ale nopții, așteptând, mereu, să fac un alt târg.
Și când noaptea își scutură ultima suflare peste oraș, rămân singur, înconjurat de borcanele mele goale. Oamenii vin, iau, pleacă,dar puțini știu că fiecare speranță vândută mă lasă mai gol.
Îmi privesc palmele: crăpate de timp, obosite de atâtea schimburi. În fiecare linie se ascunde o poveste pe care n-am avut curajul s-o trăiesc. Am vândut atâtea vise, dar n-am păstrat niciunul pentru mine.
Pe tejghea mai am un singur borcan mic, tremurător, ca o stea prinsă în sticlă. Îl privesc îndelung. Poate că a venit vremea să-l deschid.
Dar tocmai atunci, un om se apropie. Are ochii arși de întuneric, pașii grei, sufletul crăpat de frig. Întinde mâna, fără să spună nimic.
Îi dau borcanul.
Și rămân, din nou, cu nimic.
Vântul îmi răscolește taraba pustie, ridicând praful unor promisiuni uitate. Privirea îmi alunecă spre locul unde fusese ultimul borcan acum doar o urmă caldă în palma străinului. Îl privesc cum pleacă, pășind mai drept, cu lumina aceea firavă tremurându-i în degete. O va păstra? O va risipi? Nu mai contează.
Eu rămân.
În piața umbrelor, nimeni nu se întreabă cine hrănește speranța negustorului. Oamenii vin, iau, pleacă – dar nimeni nu lasă nimic în urmă. Nici măcar o fărâmă de lumină pentru cel care le dăruiește.
Îmi închid ochii. E liniște. Poate prea liniște.
Apoi, în întunericul golit de borcane, se aprinde ceva. O lumină mică, nesigură, undeva în pieptul meu.
Nu am vândut tot. Nu am rămas fără nimic.
Pentru prima oară, îmi simt mâinile goale ca pe un început.
Îmi trec degetele peste piept, acolo unde licărește firava lumină. Nu știu de unde a rămas poate o scânteie rătăcită dintr-un borcan deschis prea devreme, poate un strop de speranță pe care am uitat să-l vând.
Piața e pustie acum. Umbrele s-au împrăștiat, iar aerul poartă doar ecoul pașilor celor care au plecat cu bucăți din mine. Îmi privesc taraba goală – lemnul uzat, urmele palmelor întinse, colțurile roase de atâtea nopți de așteptare.
Mă gândesc să plec.
Dar unde pleacă un negustor când și-a dat toată marfa? Unde merge cineva care a trăit doar din visele altora?
Fac un pas. Lumina din pieptul meu pâlpâie, ca și cum ar prinde curaj. Îmi ating coastele, simțind căldura ei tăcută.
Poate că nu trebuie să plec.
Poate că, pentru prima dată, trebuie să păstrez ceva doar pentru mine.
Îmi strâng haina în jurul meu și privesc spre cerul fără stele. De atâta timp am fost negustorul altora, țesătorul viselor străine, dar niciodată al meu. Am vândut speranțe ca pe mărfuri, fără să-mi dau seama că unele nu trebuiau să fie date, ci trăite.
Taraba mea e goală, dar pieptul mi-e plin. Simt lumina aceea mică, caldă, pulsând sub piele. Nu cere nimic. Nu vrea să fie vândută. Doar să crească.
Fac încă un pas, lăsând în urmă piața umbrelor. Străzile sunt tăcute, clădirile își țin respirația. Orașul nu știe încă cine sunt fără taraba mea, fără borcanele mele de speranță. Nici eu nu știu. Dar pentru prima oară, nu mi-e teamă.
Poate că am fost mereu doar un negustor. Poate că am fost doar un om care a uitat să spere pentru sine.
Dar acum, cu mâinile goale și lumina aceea crescând în mine, știu un singur lucru:
Nu mai vând nimic.
Acum, învăț să păstrez.
Orașul mă privește tăcut în timp ce pășesc pe străzile goale. Lumina din pieptul meu palpită, ca o promisiune pe care n-am îndrăznit niciodată s-o fac. E fragilă, dar e a mea.
Pentru prima oară, nu mai sunt un negustor. Nu mai sunt un om care dăruiește tot și rămâne cu nimic. Pentru prima oară, speranța nu e o marfă, ci un lucru pe care vreau să-l păstrez.
Dar orașul nu iartă pe cei care se schimbă.
Simt privirile celor care mi-au cumpărat lumina, care și-au plătit visele cu bucăți din suflet.
Oamenii pe care i-am ajutat, cei care au plecat cu borcanele mele de speranță. Ei nu știu să trăiască fără negustorul lor.
Umbrele se adună. Pași răsună în spatele meu. Vocile lor sunt șoapte reci, rugăminți tăioase. Vor mai mult. Vor ce a mai rămas din mine.
Mă opresc. Lumina din pieptul meu tremură. O simt, atât de vie, atât de caldă și atât de firavă.
O vor lua și pe ea. Așa cum au luat tot.
Un braț mă apucă. Apoi altul. Mâini reci, lacome, sfâșietoare. Încerc să-mi strâng haina peste piept, să protejez scânteia, dar e prea târziu. Se năpustesc asupra mea ca niște suflete flămânde.
Simt cum lumina îmi scapă. Se destramă sub degete străine, risipindu-se în noapte, ca un vis pe care nu apuci să-l trăiești.
Când mă lasă jos, orașul e din nou întunecat. Străzile sunt reci. Mâinile mele sunt goale.
Sunt din nou nimic. Dar de data asta, nimic e tot ce a rămas din mine.
În umbra luminii eului
În ale taine firi, omu-și croiește un „eu”,
Din cioburi de dorințe și frici făr' de Dumnezeu.
Un sculptor orb, de-al propriei ființe,
Ridicându-și ziduri, căi de căințe.
Dar ce-o fi „eu”-l, dacă nu o mască,
O pânză subțire, ce timpul o cască?
În bezna minții, lumina se stinge,
Și conștiința, un fir fragil, se frânge.
Totuși, ea veghează, ascunsă-n abis,
O șoaptă din haos, un far interzis.
Când „eu”-l se prăbușește, gol și străin,
Conștiința renaște, ca zori de senin.
Dar bezna revine, o mlaștină vie,
Se hrănește cu gânduri, cu frică, te-mbie.
Și omul pendulează, rătăcind între stări,
Între creație falsă și-al conștiinței har.
Așadar, natura noastră-i un dans nebun,
Între umbre ce mint și lumina ce spun.
Dar oare „eu”-l pe care-l zidesc,
E destinul meu? Sau doar un ceresc?
Plăgi
De multe ori mă pierd în gânduri grele, Mă simt prins între umbre și vise deșarte, Și mă întreb, oare iubirea e doar un joc? Un joc pe care-l pierdem, fără să-l știm.
În căutarea unei lumini care să mă însoțească, Văd doar apusuri ce nu se mai întorc, Și mă întrebi dacă voi mai putea să iubesc, Când fiecare iubire s-a transformat în tăcere.
Căutând un răspuns într-o mare de neliniști, Îmi las pașii să mă poarte spre necunoscut, Dar știu că în fiecare pas pierd o parte din mine, Și mă întreb: mai pot să mă regăsesc?
Noi suntem Romani, pardon, Români
(Ediția Sicrii de Sticlă cu Trupuri de Abajur)
În țara-n care râsul ține loc de pâine,
Și gluma tristă-ți cade greu în minte,
Românul zice: „Nu murim de foame,
Murim de râs, că-i gratis... până la taxe!”
Avem asfalt cât să-ți rupi două glezne,
Și autostrăzi doar măsurate-n promisiuni mărețe,
Pensionaru’ face yoga la cozi de medicamente,
Iar tinerii „evoluează” doar prin rente.
La spital iei bon, apoi un parastas,
Doctorii fug că jurământu-i doar un pas.
Pe hârtie-i sacru, în real business pur,
Te vindecă mai bine-un gurist dintr-un „live tour”.
Dar stăm drepți, chiar și cu burta goală,
Și facem haz cât mai avem o fală.
Suntem români —și asta nu-i o scuză,
E doar un titlu... într-o comedie confuză.