Apartamentul

Oare

E drept cea ce simt 

Doare

Din ce în ce mai tare

Si azi mă întreb 

Oare,cine sunt eu?

Un străin care nu stie sa fie el

Cu frici si regrete

Ca si azi mă întreb 

De ce am dat cu piciorul la tot

Te vad peste tot

Ca tu fată cu buze rare 

Si prin gânduri îmi dai chemare 

Te caut prin orice ochii 

Dar nici măcar cei mai frumoși ochii din lume 

Nu fac ca ai tai

Oare,îți amintești de ce oare?

Eu stiu de ce,dar uite ca si azi 

Încă doare 

Iubesc dar cu chemare

Rece dar buzele calde

Simt ca cedez dar cum ai făcut-o si tu

In liniștea dulce de câmpie 

Unde nu te vede nimeni 

Unde e o liniște profundă, oare

Îți amintești de ce oare

Planuri duse pe apa rece de lac

Unde ,poate undeva se vor întoarce 

Cu o apă caldă si un val mare de răcoare 

Unde nimeni nu ne vedem

Dar uite fată dragă

Ca si azi,doare

Va durea mereu

Oare de ce? Ca te-am iubit prea tare

Val de îngerii ce mă acoperă 

Sa fiu tare,ca eu naivă fată 

Nam stiu cum ,sa îți fiu pură soartă 

Ca regret ,ca nu ți-am dat chemare

Si eu încă te iubesc 

De asta încă doare

Si da,încă va durea

Prin sânge dulce de moarte 

Prin oase rece de iarnă 

Ca inima mi-sa înghețat

Dar flacără ce e oare

Se aprinde, prin fur copac

Cand te văd si iti aud voace dulce de vară 

Unde totul e cald si fierbinte 

Dar uite oare

Ca doare, din ce in ce mai tare

Într-un sertar am două scaune și-o floare

Un ac de păr și o dorință mult pre mare

În alt sertar doarme un pat și-o înserare

Două sertare află-n ele întâmplare

Ocupă spațiul stând deschise către soare

Așteaptă rănile deschise o salvare

Să le donez tot conținutul ce mă doare

Nu le primesc căci au și alți-așa sertare

Cu veri firești le-aș încărca de mi-ar fi mare

Multe povești trăite-n doi fără hotare

Cu poze vesele și pline culoare

Dar ce păcat, sunt ocupate cu-ntristare

Se-adună umbre-ntunecând alte sertare

Din ele curg în călimară ploi amare

Să le aștern descălecând pe pagini goale

Zburând în ultimul sertar fără scăpare

Le-nghite praful aruncându-le-n uitare

Totate cuvintele-ngropate-n așteptare

Le-neacă timpul alergând cu nepăsare

Caut în beznă prin sertare fir de soare

Aș ocupa dulapul tot cu altă stare

Dar nu găsesc unde se află prin sertare

Stau încurcat filozofând idei bizare

Întins în patul răsturnat de-un ac și-o floare

Buchetul tău de roze mov,

Ce trandafirul l-a jertfit,

Cules ți-a fost din vechi ostrov,

Buchetul tău de roze mov.

Și-ți va rămâne în alcov

Ca-nsemn al timpului iubit:

Buchetul tău de roze mov,

Ce trandafirul l-a jertfit.

Cu un piaptăn te-aș putea vraji,

Ti-aș face cărări in gânduri

Și eu m-aș plimba printre ele,

Te-aș duce aproape de stele

Si te-aș lăsa singur pe lună,

Să nu te aibe nimeni, că-i nebună.

Te-aș lăsa cu marea,

Să mi te spele cu sarea,

Să mi te dea curat,

De altele uitat.

Să te inmoi ca lutul,

Să-ti calc doar eu pământul.

Apoi te las,că sunt grăbită,

Să vad cum arzi de dor, într-o clipită.

Și aș fugi in noaptea adâncă,

Să nu ma vezi ,dupa o stâncă.

Și m-aș ascunde dupa stele,

Până vei plânge lacrimile mele.

Și de-aș mai vrea o dată

Să fiu a ta fată,

Mă voi lasa curtată.

Hai vino îndată!

În ploaie cugetez răbdător,
Lângă râul curgător,
Căutând în singurătate
Dulcea mea jumătate.

Foșnetul liniștit al frunzelor,
Aduce taina cuvintelor.
În timp ce al stelelor splendoare,
Purtându-mi sentimente arzătoare.

În lumina lunii,
Priviri profunde,
Doar sărutul să-i dea glas
Vocii sale blânde.

În ploaie să navigăm grațios,
Ținându-ne strâns de mâini,
Privind-o atent pe ea
Și zâmbetul său frumos.

Să alergăm stingheri în căutare,
Bucurându-ne de fiecare sărutare.

De ploaie să ne-adăpostim,
În iubire să plutim,
Iar când noi ne liniștim,
Secrete să ne șoptim.

Sufletele noastre se împletesc,
Un cuplu cu adevărat ceresc!

Dar tot singur hoinăresc
Și în minte mâhnesc.

Plouă și-n singurătate-mi,
Eu și mine însumi,
Stau și pătimesc,
Pe ea s-o întâlnesc.

În plină lună,
Noapte bună!

Ma asez și stau aici 

Si in gând ești tot aici

Langa mine, pe o banca

Ce era cândva a noastră.

Of, cânta din ora-n ora

La fiecare cincizeci și noua 

Canta cu amintiri , miros de scrum

Si lecții de chitare din anii buni.

Când cazi in abisul tristeții 

Suflete frumoase te îmbrățișeaza,

Prin strălucirea lor minunata vibreaza sublim,

Dar putini ochi le vad..

Sunt precum obiectele vechi,valoroase,

Ascunse printre nimicuri sclipitoare,

Precum o rază  apărând de după nori,

In lumea aceasta întunecată aduc zori,

Ele viseaza-n culori,ascuns strălucesc,

Te-mbratiseaza cu căldură lor,ca un soare..

Când lacrima cade,când inima doare,

Înțelegi ce neprețuită valoare 

Au oamenii buni, cu cu sufletul mare..

(Monica)

1.De cand te-am cunoscut pe tine,

Viata sa schimbat complet

Mereu visez mereu iubec.

2.Ce in trecut pierdusem tot

Acum am câstigat din nou,

Speranta dragostea iubirea 

Se intorc din nou in viata mea

3.Acum esti totul pentru mine 

Si vrau sa fie asa mereu

Tu mi-ai adus lumina-n suflet 

Din intuneric mai luat 

Mi-ai dat din nou acea speranta

Ca sa iubesc cu adevarat.

4.Si asfel flacara iubiri

Sa reaprins in viata mea 

Tu mi-ai adus doar bucurie 

Si fericire-n viata mea

6.Odata cu venirea ta 

Sa dus singuratatea mea

Tu mi-ai intins o mana calda

Sa fi a mea numai a mea 

Conpozitor                            ziua               ora                 data

Cosmin greurus                   vineri             6:57        10.01.2025

În zare,o barcă lin s-arată
Miscata în voia brizei reci,
Marea neagră fantomatică
În miez de noapte plânge derutată...

Stau și o privesc amarnic
Fluxul și refluxul ei
Îmi hrănește liniștirea,
Cu abisul ei demonic.

Albastrul-smarald al mării
Tainic, melancolic.
Înghite barca periodic
Sunt supus însingurării...

La poalele îmbătrânirii sufletiste

Zac ca o piatră pe inimă,urme,

Amăgirea senzațiilor mele triste

Formează-n trecut negre dune

De coborîșuri,sus și jos ‘continuu

Prinse-n capcană sentimentele

De mult apuse,iar creieru’-i abătut

De neliniște-ntre ramurile mele,

De dragoste nesfârșită,veștejită

Ce-mi induc un dor de amor roșu

Cu flori din tei și-o floare aurită

În creștet cu razele-mi infraroșu

Dorința mea cea etern înnăbușită

De două întrebări riscante doar:

“Să moară eu încercând s-o comită

Sau să trăiesc liniștit cu perechea…

Privește către inimă,

Privește -n veșnicie,

Privește către cer

Fiindcă asta-ti cer.

Călător ce ești

Tu, în astă vreme;

Gândește -te la moarte

Chiar în astă clipă.

Sămânță ce rodești

Pentru Dumnezeu.

Copii ce dăruiești

Bucurându-se El.

Să dai Domnului slavă

Pentru tot ce-ți dăruiește

Chiar de pe acum

Până la sfârșitu vieți.

Mam intrebat mereu de ce e ploaie 

De fiecare data cand imi vine dor,

Si nu mai cand curge in șuvoaie 

Ma mai prinde cate-un nor.

Si mereu imi spui ca îți place 

Ca iti aduce o pace ,

Pe care nu o poti descrie 

Decât cad vezi o ploaie.

Desi nu o displac o ploaie mică

Într-o seara de duminică ,

Sa fiu singura în ploaie 

Nu e asa o bucurie.

Dar amândoi dansând afară

Sub lumina luni rară,

Înlăcrimați noi sub boltă

Creându-se o soartă.

Imi dau seama de ce o iubești atât de mult

Și mereu vedem ca te ascult 

Ca știu ca ma iubești 

Și când tu, ploaie, nu mai ești.

Dar totuși nu înțeleg 

Cum tot tu ne dezlegi,

Promisiunea ca ne iubim 

Pana când vom muri.

Dar uite-mă plângând afară

Tot tu aia supărată,

Ca să nu ne despărțim 

Pentru că ne iubim.

Dar nu mai merge ploaie 

Tu ești aia vinovată,

Nu ești o soluție 

Pentru că nu mai contează.